Cum am ajuns să confundăm anxietatea cu implicarea în școală
0Într-o discuție recentă despre simulările examenelor, un profesor a făcut o observație care m-a pus pe gânduri. Spunea că elevii cu adevărat implicați sunt oricum foarte tensionați până la examen, în timp ce cei dezinteresați tratează simulările cu indiferență. Observația poate fi reală. Mulți copii care învață serios sunt, într-adevăr, foarte stresați înaintea unui examen important.
Ce m-a pus pe gânduri însă a fost interpretarea. Pentru că în spatele ei stă o idee pe care școala noastră pare să o accepte tot mai des fără să o mai pună sub semnul întrebării: că stresul copilului este semnul implicării sale serioase în parcrsul educațional, în examen și în general, în școală. Spus mai direct, dacă nu ești stresat înainte de examen, probabil nu îți pasă suficient.
Numai că lucrurile nu funcționează așa. Cercetarea din psihologia educației arată destul de clar că, atunci când anxietatea de test trece de un anumit nivel, ea blochează exact procesele cognitive de care elevul are nevoie în momentul examenului: concentrarea scade, memoria de lucru se îngustează, recuperarea informației devine mai dificilă. Copilul știe materia, dar o parte din mintea lui este ocupată cu frica.
Cu alte cuvinte, stresul nu este combustibil educațional. O emoție moderată poate cel mult mobiliza. Dar anxietatea puternică nu produce performanță, ci din contră, o împiedică.
De aceea există atât de multe metode documentate pentru reducerea anxietății de test: familiarizarea cu formatul examenului, exercițiile similare cu cele de la test, strategiile metacognitive – adică învățarea modului în care să înveți și să repeți eficient –, grupurile de lucru între elevi de nivel apropiat, feedback-ul clar despre ce trebuie îmbunătățit și, nu în ultimul rând, simulările examenelor.
Simulările nu există pentru a speria copiii mai devreme și nici pentru a crea un nou prilej de clasificare. Ele există pentru a transforma necunoscutul într-o experiență familiară. Un examen pe care l-ai „trăit” deja de câteva ori nu mai are aceeași putere de intimidare. Frica se hrănește din necunoscut. Familiaritatea o reduce.
Am văzut foarte clar diferența asta chiar în propria casă, vă rog să-mi îngăduiți un mic moment biografic :)
Copilul meu, Filip, a făcut primii ani de școală într-un sistem în care evaluarea frecventă era parte firească din procesul de învățare. La finalul fiecărei unități, învățătoarea le dădea copiilor teste scurte. Multe. Foarte multe. Nu aveau note pe ele. Doar întrebările la care copilul nu răspunsese corect erau marcate, semn că acolo mai era ceva de înțeles sau de exersat.
Testele nu erau anunțate. Pentru că nu era nimic special în ele. Erau pur și simplu parte din viața de zi cu zi a clasei.
În acei ani, Filip nu se temea de teste. Nici nu simțea nevoia să le menționeze acasă. La un moment dat își golea ghiozdanul pe masă și apărea un teanc de foi verificate. Nu simțea nici măcar nevoia de a mi le arăta. Le lăsa pe masa lui de lucru.
În clasa a V-a, a schimbat școala. În noua clasă, testele erau anunțate. Iar anunțul lor producea ceva ce nu mai văzuse până atunci: panică, tensiune, copii care se temeau. Uneori, la anunțarea rezultatelor, emoțiile erau încă și mai mari: se lăsa cu plânsete.
Când mi-a anunțat, emoționat, un test, l-am întrebat ce s-a schimbat. Mi-a răspuns foarte simplu: „Păi cum ar fi eu să fiu singurul care nu se teme de test?”
L-am întrebat dacă, de fapt, îi este frică. „Nu prea”, mi-a spus. „Dar dacă îi ascult pe colegii mei, parcă ar trebui să-mi fie.”
„De ce?” „Pentru că pare ceva mult mai serios decât știam eu.”
În realitate, testul era același tip de evaluare ca și înainte. Ce se schimbase era felul în care adulții și colegii îl încărcaseră emoțional. Copiii învață multe lucruri la școală. Inclusiv cum ar trebui să se simtă înainte de un examen.
De aceea, atunci când ajungem să folosim nivelul de stres ca indicator al implicării, cred că facem o confuzie serioasă. Confundăm anxietatea cu motivația.
Un copil implicat nu este, ideal, un copil tensionat până la epuizare. Este un copil care înțelege miza, s-a pregătit și poate intra în examen cu mintea limpede, nu cu frica ocupându-i jumătate din spațiul mental.
Dacă scopul examenului este să vedem ce știe un copil, atunci ar trebui să ne preocupe să reducem tot ceea ce distorsionează acest moment. Inclusiv anxietatea pe care, uneori, fără să ne dăm seama, chiar noi, adulții, o amplificăm.
Simulările, exercițiile de familiarizare și strategiile de învățare eficientă există tocmai pentru asta: nu pentru a crește presiunea, ci pentru a o face suportabilă. Pentru a transforma examenul dintr-un moment de panică într-un moment de verificare a ceea ce ai învățat.
Pentru că, în fond, examenele ar trebui să măsoare cunoașterea. Nu anxietatea.
Iar dacă ajungem să măsurăm implicarea copiilor după nivelul de stres, atunci nu mai educăm performanță — educăm anxietate.
Se încarcă comentariile...
