Planeta maimuţelor sau „Le degré zéro du cinéma“

0
0
Interpreţii principali, Grigoriy Fesenko şi Yana Novikova, într-o uluitoare şi intensă scenă de sex fără cuvinte
Interpreţii principali, Grigoriy Fesenko şi Yana Novikova, într-o uluitoare şi intensă scenă de sex fără cuvinte

UNICAT În uluitorul film „Tribul“, realizat în întregime în limbajul surdo-muţilor, regizorul Miroslav Slaboshpitsky vorbeşte despre Ucraina sa natală, dar şi despre condiţia umană în general.

Nu (doar) pentru că este turnat în întregime cu interpreţi neprofesionişti surdo-muţi şi „vorbit“ în limbajul gestual al acestora, filmul „Tribul“, uluitorul debut în lungmetraj al kieveanului Miroslav Slaboshpitsky (40 de ani), şi-a asigurat încă de la bun început un loc sigur în istoria cinematografiei universale. „Tribul“ este singurul film turnat până acum în acest limbaj al surdo-muţilor şi foarte probabil nu va fi urmat prea curând de ceva similar. Pelicula ucraineanului este însă mult mai mult decât o ciudăţenie cu valoare de unicat: este un film politic, care devoalează precara situaţie din Ucraina, devenită acum de interes mondial, dar şi o parabolă a condiţiei umane lipsite de speranţă.

O premieră

Ceea ce a făcut în filmul său de peste două ore Slaboshpitsky este fără precedent şi nu poate decât să te lase cu gura căscată: a turnat totul la o şcoală specială din Kiev, iar personajele filmului sunt interpretate în totalitate de surdo-muţi, selectaţi în urma unui casting foarte atent. Prin urmare, aşa cum ne pune în gardă de la bun început un insert care precede genericul, tot filmul este turnat în lumbajul gestual al acestora şi nu vom beneficia de nicio traducere: nici dublaj vocal, nici vreo subtitrare de orice fel.

Actorii neprofesionişti au trebuit, însă, să se ţină cu stricteţe de scenariul prestabilit, iar cum regizorul nu era un cunoscător al limbajului semnelor a trebuit să se ajute, pe platou, de „traducători“, pentru a-şi comunica indicaţiile şi pentru a fi sigur că actorii respectă scenariul. Mai mult, filmul este „vorbit“ în varianta ucraineană a limbajului semnelor, prin urmare unui spectator occidental utilizator al unui astfel de mijloc de comunicare i-ar fi accesibil doar aproximativ 20% din conţinut.

O lume violentă

Aparent, dincolo de această particularitate (care oricum nu impietează deloc asupra inteligibilităţii poveştii, aceasta depănându-se foarte fluent), „Tribul“ este un tipic film despre „găşti“ de adolescenţi şi despre integrarea unui „boboc“ în una din acestea, după ce trebuie să treacă prin nişte ritualuri complicate. Ne aflăm la o şcoală specială pentru persoane cu această deficienţă din Kiev, unde un adolescent nou-venit trebuie să joace rolul „bobocului“ ascultător şi obedient.

Astfel ajunge să facă parte dintr-o organizaţie subterană a acestor elevi, brutală şi sălbatică, numită „Tribul“, care – cu ajutorul surdo-mutelor de sex frumos – se ocupă cu persecutarea celor care se împotrivesc şi cu jefuirea călătorilor din trenuri şi parcări auto. Adolescentul nostru face, însă, greşeala să se îndrăgostească de una din aceste „concubine“ ale găştii, reuşind astfel să intre în conflict cu ierarhia Tribului. Lumea din film este o lume violentă, extrem de brutală şi lipsită de sentimente, dar cred că este vorba de mai mult decât atât.

Un film despre non-umanitate

Aş spune că, voluntar sau involuntar, „Tribul“ face parte dintre filmele să le zicem „de gradul zero“, care clamează finalul aventurii umane, ca şi „Maps to the Stars“ al lui Cronenberg sau „Adieu au langage“ al lui Godard, alături de care a fost prezentat la Festivalul de la Cannes de anul trecut (unde, de altfel, a câştigat Marele Premiu al Semaine de la Critique şi încă două premii mai mici). „Tribul“ este plasat în universul infernal al unei şcoli-internat pentru adolescenţi şi adolescente surdo-mute, de o duritate cruntă (ca, de altfel, tot ceea ce este plasat în spaţiul ex-sovietic, şi aici ajungem şi la parabola Ucrainei actuale), şi are aerul bizar al unui slapstick care ne aminteşte de începuturile cinematografiei. Concluzia care se deduce este una, la rândul ei, necruţătoare: umanitatea nu este altceva decât un „trib“, şi nu unul de oameni primitivi, ci de maimuţe antropoide, având toate caracteristicile comportamentale şi caracterologice ale acestora.

„Road to nowhere“

În mod ciudat, filmul ucraineanului, tinzând spre „gradul zero al cinemaului“ (apud R. Barthes), comunică cu un alt film aflat în selecţie, „Adieu au langage“, producţia 3D (!) a francezului Jean-Luc Godard, în care acesta continuă să facă ceea ce face de ani buni şi multe filme încoace: să deconstruiască absolut tot ceea ce intră în raza de acţiune a intelectului său. Într-adevăr, eşecul speciei umane (id est dispariţia culturii) nu poate avea alt orizont final, beckettian vorbind, decât extincţia limbajului articulat şi conceptual, singurul lucru care diferenţiază fiinţele umane de restul regnului animal (de aici asocierea cu filmul „mut“ al lui Slaboshpitsky). În filmul lui Godard, leitmotivul constă în prezenţa unui câine, unic supravieţuitor, sau înlocuitor, al aventurii umane ratate (precum în „Dogville“-ul lui Lars von Trier). „Este timpul altor specii“, par a clama toate aceste filme, avertizând subtil asupra drumului sinucigaş în care s-a încadrat umanitatea.

Info

Tribul / The Tribe / Plemya (Ucraina-Olanda, 2014)
Regia: Miroslav Slaboshpitsky
Cu: Grigoriy Fesenko, Yana Novikova, Rosa Babiy

5 stele

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite