Pacea se negociază, războiul se asigură: cine face jocurile în Orientul Mijlociu (ultimele evoluții)

În timp ce Washingtonul urmărește banii Iranului, Arabia Saudită își caută garanții militare, Turcia își extinde influența, iar piețele petroliere se grăbesc să creadă că pericolul a trecut.

Foto: ChatGPT

Diplomația războiului americano-iranian a intrat într-o fază în care fiecare propunere este, de fapt, o condiție deghizată. Joi, 5 noiembrie, un oficial iranian de rang înalt, protejat de anonimat, a declarat agenției Reuters că Teheranul a transmis Washingtonului, prin Qatar, o nouă propunere privind dosarul nuclear. Documentul ar urma să fie discutat abia după ce Statele Unite îndeplinesc cele șapte cerințe iraniene, printre care ridicarea sancțiunilor, deblocarea activelor înghețate și despăgubiri de război. Conținutul integral nu a fost făcut public, iar Washingtonul s-a limitat la a spune că îl examinează.

În Orientul Mijlociu, pacea este anunțată adesea înainte să fie construită. O declarație de la Washington poate ieftini petrolul, o vizită la Riad poate alimenta speranțe de reconciliere, iar un acord de apărare poate lăsa impresia că securitatea regiunii a fost, în sfârșit, pusă în ordine. Dincolo de comunicate, fiecare stat continuă însă să se pregătească pentru momentul în care promisiunile celorlalți nu vor mai fi suficiente.

Evenimentele din 4 și 5 noiembrie descriu tocmai această realitate. Statele Unite ale Americii strâng presiunea financiară asupra celor care ajută Iranul să ocolească sancțiunile. Turcia discută asumarea unor obligații de apărare alături de Arabia Saudită și Pakistan. Riadul apropie Siria prin cooperare militară și bani pentru reconstrucție. Între timp, bursele petrolului încearcă să anticipeze o detensionare.

La prima vedere, sunt dosare diferite. Privite împreună, arată cum se schimbă raporturile de putere într-o regiune în care războiul dintre Statele Unite și Iran nu s-a încheiat, iar încrederea în garanțiile tradiționale de securitate este pusă la încercare.

În opinia mea, întrebarea care leagă toate aceste mișcări este simplă: cine suportă costul următoarei crize? Washingtonul încearcă să-l împingă spre Teheran și intermediarii săi. Arabia Saudită caută parteneri cu care să-l împartă. Turcia vede ocazia de a câștiga influență. Investitorii speră că factura va fi mai mică decât se temeau.

Problema este că speranța piețelor nu ține loc de securitate.

Petrolul iranian și afacerea identităților de împrumut

La 4 noiembrie, Departamentul Trezoreriei SUA a anunțat sancțiuni împotriva a patru persoane și a mai multor companii implicate, potrivit autorităților americane, în furnizarea de pavilioane false și certificate contrafăcute pentru nave care transportă petrol iranian.

În centrul rețelei descrise de Washington se află Suniel Kumar Sharma și Jaspreet Preeti Shahid, un cuplu stabilit în India. Printre firmele vizate sunt menționate Aryavart Ship Management și Polynesia Maritime, precum și o structură din Singapore care se prezenta drept „Eswatini Maritime Affairs and International Ship Registry”.

Denumirea are aerul respectabil al unei instituții oficiale. Tocmai această aparență este utilă într-o afacere în care documentele pot ascunde proprietarul, traseul și activitatea unei nave. Faptul că Eswatini nu are ieșire la mare nu dovedește, în sine, o fraudă: și statele fără litoral pot înregistra nave. Miza acuzațiilor americane este autenticitatea autorității invocate și a certificatelor emise.

Pentru un petrolier care încearcă să evite sancțiunile, identitatea poate deveni la fel de importantă ca încărcătura. Numele se schimbă, pavilionul se înlocuiește, proprietatea se pierde într-un șir de firme, iar responsabilitatea devine tot mai greu de urmărit.

Washingtonul încearcă să lovească tocmai această infrastructură de servicii. O navă are nevoie de documente, asigurări, administrare, finanțare și acces în porturi. Dacă intermediarii se retrag de teama sancțiunilor, transportul devine mai scump și mai dificil, chiar dacă petrolul continuă să găsească cumpărători.

Presiunea americană se extinde și asupra aviației. Compania turcă Fugo Ground Services a fost sancționată pentru servicii la sol oferite unor transportatori iranieni deja aflați pe listele americane, între care Iran Air Tour, Saha Airlines, Sepehran Airlines, Varesh Airlines, Taban Airlines și Ata Airlines. Potrivit Trezoreriei, unele relații comerciale au început chiar în săptămânile care au urmat sancțiunilor din 8 septembrie. Existența unor asemenea contracte fusese semnalată anterior și pe baza datelor autorității aeroportuare turce.

Mesajul către firmele din afara Iranului este limpede: veniturile obținute din aceste servicii trebuie cântărite în raport cu riscul pierderii accesului la afaceri și finanțare în sistemul american.

Măsurile fac parte din campania „Operation Economic Outcast”, lansată în august de secretarul Trezoreriei, Scott Bessent. Autoritățile americane au avertizat, totodată, asigurătorii, registrele maritime, societățile de clasificare și finanțatorii asupra riscurilor asociate navelor care folosesc pavilioane false.

Există însă două distincții care trebuie păstrate. Acuzațiile administrative ale Trezoreriei nu sunt sentințe penale definitive. Iar sancționarea unei companii turce nu dovedește automat implicarea statului turc.

Dincolo de disputa politică rămâne un pericol foarte concret. Când documentele unei nave sunt false, verificarea stării tehnice, a asigurării și a răspunderii devine dificilă. În cazul unui accident, autoritățile pot descoperi că proprietarul este greu de identificat, polița nu oferă acoperirea presupusă, iar recuperarea pagubelor se transformă într-un proces fără sfârșit.

Petrolul se vinde. Riscul unei catastrofe rămâne în urma navei.

Turcia caută un rol mai mare, Arabia Saudită caută siguranță

În paralel cu sancțiunile americane, Ankara avea pe agendă ratificarea Acordului comun de apărare de la Mecca, semnat la 7 august cu Arabia Saudită și Pakistan.

Nucleul acordului este o clauză de apărare colectivă: un atac asupra unui semnatar este considerat un atac asupra tuturor. Documentul, transmis Parlamentului turc la 20 octombrie, prevede o durată de zece ani și include coordonare politico-militară, cooperare industrială, transfer de tehnologie, schimb de informații și îmbunătățirea capacității forțelor de a acționa împreună.

Pentru Pakistan, noul cadru dezvoltă relația de apărare cu Arabia Saudită, consolidată prin acordul bilateral din septembrie 2025. Pentru Turcia, el deschide o cale suplimentară spre influență în Golf și spre contracte pentru industria proprie de apărare.

Pentru Riad, problema este mai presantă: cine poate oferi ajutor concret atunci când infrastructura petrolieră, porturile sau orașele saudite sunt amenințate?

Apărarea antiaeriană, războiul electronic și asistența tehnică sunt domenii în care sprijinul poate fi util fără desfășurarea imediată a unor forțe de luptă. Sunt și domenii în care Ankara are produse, experiență și interese comerciale.

Totuși, între semnarea unui pact și intrarea într-un război există o distanță considerabilă. Ratificarea nu reprezintă, prin ea însăși, un ordin de trimitere a trupelor. Desfășurarea militarilor turci ar necesita un mandat parlamentar separat, iar ministrul apărării, Yaşar Güler, a exclus participarea lor la operațiuni de luptă împotriva houthilor. Hakan Fidan a prezentat, la rândul său, acordul drept unul defensiv.

Aceste precizări arată cât de atent încearcă Ankara să-și măsoare angajamentele. Vrea să conteze mai mult în securitatea regiunii, dar păstrează controlul asupra deciziei de a participa efectiv la un conflict.

Componența pactului merită însă toată atenția: un membru NATO, o mare putere financiară și petrolieră arabă și un stat care deține arme nucleare își construiesc un mecanism propriu de apărare. Prezența Pakistanului nu înseamnă automat că partenerii primesc o garanție nucleară. O asemenea concluzie ar necesita angajamente explicite.

Există și o paralelă istorică. Pactul de la Bagdad din 1955, devenit ulterior CENTO, a reunit, între altele, Turcia, Pakistanul și Iranul șahului, într-o construcție sprijinită de puterile occidentale. Astăzi, Ankara, Riadul și Islamabadul încearcă să răspundă unor nevoi regionale printr-un aranjament propriu.

Pentru NATO, consecințele trebuie analizate fără exagerări. Obligațiile asumate de Turcia printr-un alt tratat nu devin automat obligații ale Alianței. Dar o criză în care Ankara s-ar implica ar putea produce presiuni politice, solicitări de consultare și riscuri militare care să depășească regiunea.

Atacul israelian din august asupra bazei Abu al-Duhur din Siria a amintit cât de repede pot apărea situații care cer răspunsuri concrete. În asemenea momente se vede ce valorează un acord: cine oferă informații, cine trimite echipamente și cine acceptă riscul unei intervenții.

Riadul apropie Damascul cu bani și cooperare militară

La 4 noiembrie, Arabia Saudită și Siria au semnat un acord de cooperare între ministerele apărării, în timpul vizitei președintelui Ahmed al-Sharaa la Riad. Era a doua întâlnire cu prințul moștenitor Mohammed bin Salman în mai puțin de o lună.

Apropierea are și un suport economic: șase acorduri cu Ministerul sirian de Finanțe prevăd împrumuturi concesionale de 403 milioane de dolari din partea Fondului Saudit pentru Dezvoltare. Alte înțelegeri privesc infrastructura, industria și agricultura.

Pentru Siria, asemenea finanțări înseamnă șansa de a reporni servicii, investiții și activități economice. Pentru Arabia Saudită, ele reprezintă și o investiție în orientarea viitoare a Damascului.

Comunicatul comun cere încetarea acțiunilor care amenință navigația în Marea Roșie, Bab al-Mandab și Strâmtoarea Hormuz. Este o poziție relevantă pentru preocupările de securitate ale Riadului, dar acordul public nu conține elementele necesare pentru a vorbi despre o alianță militară: o clauză de apărare reciprocă, planuri de desfășurare sau un angajament sirian de participare la conflictul cu houthii.

După vizita din 6 octombrie au circulat informații despre discuții privind un posibil sprijin militar sirian pentru regat. Presa regională a discutat și perspectiva aderării Damascului la pactul de la Mecca. Aceste posibilități trebuie însă deosebite de deciziile confirmate.

Deocamdată, acordul creează un cadru de cooperare. Întinderea sa reală va depinde de măsurile care vor urma.

Direcția politică este mai ușor de înțeles. Arabia Saudită are interesul ca Siria să se reconstruiască prin relații cu statele arabe și să se îndepărteze de dependența față de Iran care a caracterizat regimul lui Bashar al-Assad.

Al-Sharaa are nevoie de finanțare, recunoaștere și parteneri. Riadul are nevoie de un Damasc care să nu mai servească extinderii influenței iraniene. Interesele se întâlnesc, chiar dacă asta nu garantează nici stabilitatea Siriei, nici fidelitatea sa pe termen lung.

Reconstrucția poate schimba alianțe. Dar influența obținută prin investiții trebuie întreținută ani la rând, într-o țară în care nevoile sunt uriașe, iar puterea rămâne greu de consolidat.

Petrolul se ieftinește. Pericolul rămâne

În dimineața de 5 noiembrie, petrolul se îndrepta spre a patra ședință consecutivă de scădere. Cu o zi înainte, Brent închisese în jurul valorii de 94,62 dolari pe baril, iar referința americană WTI la aproximativ 88,12 dolari.

O parte dintre participanții la piață au interpretat rezultatul alegerilor legislative americane ca pe un factor care ar putea limita libertatea de acțiune a președintelui Donald Trump și ar favoriza o abordare mai moderată față de Iran.

Este o interpretare a investitorilor. Nu reprezintă încă o schimbare demonstrată a politicii externe americane.

Așteptările au fost alimentate și de declarațiile anterioare ale lui Trump: în octombrie, acesta spusese că Statele Unite nu vor ataca Iranul înaintea alegerilor, iar în septembrie plasase perspectiva unui acord de pace după scrutinul din noiembrie.

Relatările despre revenirea semnificativă a traficului prin Hormuz au redus suplimentar teama de întrerupere a aprovizionării. Când navele circulă, iar investitorii cred că riscul unui nou atac scade, o parte din prima de risc dispare din preț.

Numai că navigația reluată nu înseamnă navigație sigură în orice condiții. Iar câteva ședințe bursiere favorabile nu închid un conflict.

Toamna a oferit deja un avertisment: în septembrie, speranțele de detensionare coborâseră Brent spre 100 de dolari. La începutul lui octombrie, atacurile asupra a nouă petroliere în zona Hormuz l-au împins din nou peste 103 dolari.

Piața poate schimba direcția în câteva minute. Repararea unei nave, refacerea unei instalații sau restabilirea încrederii transportatorilor durează mult mai mult.

În acest context trebuie privite și noile sancțiuni. Washingtonul își păstrează capacitatea de presiune economică inclusiv în perioadele în care operațiunile militare sunt limitate sau diplomația capătă prioritate. Eficiența acestei presiuni va depinde însă de aplicare, de cooperarea altor state și de capacitatea Iranului de a găsi alți intermediari.

De ce ar trebui să ne intereseze la București

Pentru România, aceste evoluții au două implicații directe.

Prima privește Turcia. Un aliat NATO care controlează Bosforul și Dardanelele își extinde angajamentele într-o regiune cu un risc ridicat de conflict. Bucureștiul trebuie să urmărească felul în care aceste obligații pot influența prioritățile, resursele și comportamentul Ankarei.

Securitatea Mării Negre depinde și de deciziile luate de Turcia în alte teatre. O implicare mai amplă în Orientul Mijlociu poate produce efecte asupra disponibilității sale militare și asupra relațiilor cu ceilalți aliați.

A doua implicație este și mai concretă: flotele din umbră.

Schimbarea pavilioanelor, proprietatea greu de urmărit și documentele îndoielnice apar și în transporturile petroliere rusești. Pentru România, acestea sunt probleme de securitate maritimă și de protecție a mediului, cu posibile costuri economice serioase.

Un petrolier avariat în apropierea litoralului românesc ar obliga autoritățile să intervină imediat. Identificarea proprietarului și stabilirea răspunderii ar veni în paralel, poate mult mai lent. Între timp, poluarea s-ar putea extinde, iar porturile, pescuitul și turismul ar putea suporta pierderi.

De aceea, discuția despre navele cu identități false trebuie să ajungă și la capacitatea noastră de supraveghere, control și intervenție. Cine urmărește riscurile? Cine verifică documentele în limitele competențelor legale? Cine coordonează răspunsul dacă accidentul se produce?

În Orientul Mijlociu se conturează o ordine în care statele își caută mai mulți furnizori de securitate, își împart riscurile și încearcă să transforme banii în influență. Statele Unite rămân esențiale, dar partenerii regionali își construiesc opțiuni proprii.

Eu aș privi cu prudență optimismul acestor zile. Acordurile trebuie puse în practică, sancțiunile trebuie să producă efecte, iar siguranța rutelor maritime trebuie demonstrată în timp.

Petrolul se poate ieftini înainte să vină pacea. Pentru un stat care își ia securitatea în serios, pregătirea continuă până când pacea devine mai mult decât o așteptare a piețelor.

Post Scriptum: ultimele evoluții: șapte condiții și o strâmtoare- pacea ca licitație

Un număr care nu se mai schimbă

Cele șapte condiții nu sunt noi. Ele provin din înțelegerea interimară din iunie, cunoscută drept Memorandumul de Înțelegere de la Islamabad, au fost reambalate în septembrie, la Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU), într-o „foaie de parcurs” de șapte zile pentru redeschiderea strâmtorii, iar răspunsul american din octombrie a cerut exact ordinea inversă: întâi Hormuz, apoi îndeplinirea treptată a cerințelor. Noutatea lunii noiembrie este doar ambalajul nuclear. Teheranul oferă exact ce își dorește Washingtonul cel mai mult, dar îl încuie într-un seif a cărui cheie o păstrează. Despăgubirile de război, inacceptabile pentru orice administrație americană, funcționează ca ancoră de negociere, nu ca obiectiv realist.

Hormuz, o armă cu două tăișuri

Mohsen Rezaei, secretarul Consiliului Suprem de Securitate Națională al Iranului, a repetat formula consacrată: fără îndeplinirea condițiilor, nici strâmtoare, nici negocieri. Este o inversare elegantă a logicii sancțiunilor, presiunea economică exercitată ani la rând asupra Iranului fiind returnată expeditorului prin prețul petrolului și al motorinei. Pârghia se tocește însă prin folosire: blocajul lovește statele din Golf, inclusiv Qatarul-mediator, și pe marii cumpărători asiatici, China în primul rând. Mediatorii qatarezi discută o succesiune de pași reciproci, de la relaxarea unor restricții americane la reluarea inspecțiilor nucleare și redeschiderea strâmtorii, dar întrebarea decisivă rămâne cine face primul pas. Între timp, Donald Trump cântărește reluarea loviturilor, presiunea economică sau compromisul, iar Comandamentul Central al Statelor Unite (CENTCOM, United States Central Command) își continuă pregătirile, fără un ordin de execuție confirmat. Amenințarea credibilă face parte din argumentația de la masa negocierilor.

Moscova, garantul de rezervă

În aceeași zi, Vladimir Putin l-a primit pe Rezaei la Kremlin, într-o vizită neanunțată, pentru un mesaj al liderului suprem Mojtaba Khamenei, pe care acesta ar fi dorit să-l transmită „cât mai repede posibil”. Potrivit lui Rezaei, discuțiile au vizat arhitectura de securitate de după război, iar Putin ar fi promis tot sprijinul pentru încheierea conflictului; pe agendă s-a aflat și un gazoduct pentru importul de gaz rusesc. Rusia, prinsă în propriul război, nu oferă o umbrelă militară, ci statutul de garant al viitorului și un semnal adresat Washingtonului: Teheranul are alternative. Nimic din întâlnire nu indică un nou acord de asistență militară.

Lecția pentru flancul estic

Pentru România, episodul confirmă o constantă: strâmtorile devin monedă de negociere doar pentru cine le controlează. Marea Neagră, cu Bosforul în mâini turcești și porturile ucrainene sub foc, este un Hormuz în miniatură, iar dependența românească de țițeiul kazah livrat prin conducta Consorțiului Conductei Caspice (CPC, Caspian Pipeline Consortium), via Novorossiisk, arată că lecția nu este teoretică. Pacea din Golf se negociază ca o licitație; pe flancul estic al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), prețul de pornire îl fixează tot cine ține robinetul.