Are România un proiect în procesul de reconstrucție a Ucrainei? (III)

După încheierea războiului, Marea Neagră nu va reveni la situația de dinainte de 2022. Războiul a modificat nu numai raporturile militare, ci și traseele economice, fluxurile comerciale, infrastructura, energia și percepția strategică asupra întregii regiuni.

Constanța este principalul port al Uniunii Europene la Marea Neagră Foto: Călin Gavrilaș

Reconstrucția Ucrainei va accelera această transformare. Porturile, căile ferate, drumurile, podurile, terminalele logistice și rețelele energetice nu vor fi reconstruite pur și simplu în forma lor anterioară, ci vor fi integrate într-o nouă geografie economică, legată tot mai strâns de Uniunea Europeană. Din acest motiv, reconstrucția nu trebuie privită ca o colecție de șantiere, ci ca un proces de redesenare a spațiului dintre Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Egee.

Polonia încearcă să consolideze ruta nordică și propria poziție de centru logistic al reconstrucției. Turcia își va folosi capacitatea industrială, poziția maritimă și relațiile cu Ucraina. Statele occidentale vor veni cu finanțare, tehnologie și companii puternice, iar Republica Moldova va fi atrasă inevitabil în noile rețele de transport, energie și comerț.

România se află geografic în centrul acestei transformări. Constanța este principalul port al Uniunii Europene la Marea Neagră. Dunărea oferă acces spre centrul continentului. România are frontieră directă cu Ucraina și legături naturale cu Republica Moldova. Pe teritoriul său se întâlnesc rutele care pot lega Ucraina de Balcani, Europa Centrală, Mediterana și Caucaz.

Aceste avantaje sunt reale, dar geografia nu garantează succesul. România poate deveni poarta sudică a reconstrucției Ucrainei sau poate rămâne doar coridorul folosit de companiile altora. Diferența dintre cele două variante este valoarea adăugată.

În prima variantă, mărfurile traversează porturile și drumurile românești, dar proiectarea, finanțarea, asigurarea, tehnologia și contractele aparțin altora. În cea de-a doua variantă, România devine locul unde mărfurile sunt produse, asamblate, depozitate, finanțate și distribuite. Companiile românești intră în consorții, porturile dunărene devin centre industriale, iar regiunile de frontieră se transformă în platforme pentru investiții.

Pentru aceasta este nevoie de un plan.

Coridorul sudic

Primul obiectiv trebuie să fie construirea unui coridor logistic integrat între Constanța – Galați/Brăila – Tulcea – Iași – Suceava/Siret – Cernăuți – Odesa.

Constanța, Galați, Brăila, Tulcea, Iași, Suceava și Siret nu trebuie privite separat, ci ca elemente ale aceluiași sistem. Portul maritim, Dunărea, calea ferată și transportul rutier trebuie conectate prin terminale, depozite, centre de distribuție și servicii vamale și logistice.

România a demonstrat deja, prin participarea la culoarele de solidaritate, că această rută poate funcționa în condiții de criză. Ceea ce a fost improvizat sau accelerat în timpul războiului trebuie transformat într-o infrastructură permanentă.

Huburi economice regionale

Constanța poate deveni centrul maritim și energetic. Galați–Brăila poate reuni transportul fluvial, metalurgia, construcțiile și reparațiile navale. Suceava–Siret poate servi logistica de frontieră și cooperarea cu regiunea Cernăuți, iar Iași poate concentra servicii medicale, educație, tehnologie și legătura cu Republica Moldova.

Aceste huburi nu trebuie să fie instituții publice noi, ci ecosisteme de proiect: companii, universități, administrații locale, bănci și investitori.

Republica Moldova

Al treilea obiectiv este integrarea Republicii Moldova. Din punct de vedere economic și strategic, România, Republica Moldova și sud-vestul Ucrainei nu mai pot fi tratate ca trei spații fără legătură.

Interconectările energetice, infrastructura rutieră și feroviară, porturile dunărene și integrarea europeană creează începutul unui sistem regional comun. Această geometrie România–Republica Moldova–Ucraina poate deveni una dintre cele mai importante oportunități strategice pentru România după aderarea la Uniunea Europeană.

Energia

Reconstrucția sistemului energetic ucrainean va presupune interconectări, capacități descentralizate, producție regenerabilă, stocare și protecția infrastructurii. România poate participa nu numai ca furnizor de energie, ci și prin companii, echipamente și expertiză.

Energia, infrastructura, industria și digitalizarea se află deja printre domeniile prioritare ale mecanismelor europene de finanțare pentru Ucraina.

Securitatea

În regiunea Mării Negre nu va exista o separație clară între infrastructura comercială și cea strategică. Porturile, cablurile submarine, terminalele energetice, podurile și căile ferate vor avea simultan funcții economice și de securitate. Reconstrucția trebuie gândită împreună cu protecția navigației, infrastructurii critice și frontierelor.

O oportunitate care începe să fie înțeleasă

Este relevant că dezbaterea românească începe să se deplaseze exact în această direcție. Conferința de la București din 22–23 octombrie pune pe agendă infrastructura și conectivitatea, energia, finanțarea, cooperarea transfrontalieră, securitatea și reconstrucția sudului Ucrainei.

Este aproape exact discuția pe care România ar fi trebuit să o înceapă instituțional în urmă cu câțiva ani. De aceea, următorul pas trebuie să fie transformarea acestei dezbateri într-o inițiativă politică și economică.

România ar trebui să propună o inițiativă europeană pentru Coridorul Sudic al Reconstrucției Ucrainei. Nu un proiect împotriva Poloniei și nici o competiție artificială nord–sud, ci un sistem complementar care să lege Marea Neagră de Dunăre, Balcani și Europa Centrală și care să ofere Ucrainei mai multe rute spre economia europeană.

Miza depășește câștigarea unor contracte. Este vorba despre locul României în viitoarea ordine regională.

Dacă România participă la proiectarea noilor coridoare, își poate consolida infrastructura, industria și influența politică. Dacă așteaptă ca deciziile să fie luate la Kiev, Bruxelles, Varșovia, Berlin sau Ankara, se va adapta ulterior unei hărți desenate de alții.

Reconstrucția Ucrainei va produce, inevitabil, și o reconstrucție a Mării Negre. Întrebarea pentru România este simplă: vom participa la desenarea noii hărți sau ne vom mulțumi să oferim teritoriul pe care vor trece liniile trasate de ceilalți?