Numărătoarea: cum au căzut două regimuri în șase luni și ce avem noi de făcut în următorii doi ani

Duminică seara, 25 octombrie, Aleksandar Vučić a urcat pe scenă la sediul propriului partid, în fața propriilor susținători, și a anunțat că a pierdut. „Lista studenților a câștigat”, a spus, estimând între 135 și 140 de mandate pentru adversari și în jur de 105 pentru tabăra sa, într-un parlament de 250 de locuri. În aceeași cuvântare a explicat și de ce: presa independentă, state europene pe care nu le-a numit și un „deep state american”. Omul care conducea Serbia de paisprezece ani și-a recunoscut înfrângerea și a pus-o pe seama unei conspirații, în două fraze consecutive.

Foto: Mediafax

Cu patru săptămâni înainte, pe 27 septembrie, demisionase din funcția de președinte pentru a candida la cea de prim-ministru. Constituția îi interzicea un al treilea mandat prezidențial, iar guvernul concentrează puterea executivă reală. Inginerie politică impecabilă: își muta scaunul înainte ca termenul constituțional să îl scoată din joc. Un singur lucru i-a scăpat din calcul. Prezența la vot.

Autocrațiile electorale pierd în ziua în care opoziția acceptă munca plictisitoare de a se transforma în listă: candidați, program, structuri locale, delegați în secții, numărătoare paralelă. Strada produce legitimitate. Urna produce mandate. Între cele două stă o decizie organizatorică pe care mișcările din Europa Centrală și de Est o amână aproape întotdeauna, fiindcă nu se filmează bine.

Cifrele unei zile de duminică

Ipsos și CeSID au măsurat 46,4% prezență la ora 14:00, față de 32,2% la alegerile din 2023. La ora 19:00 se ajunsese la 67,6%, iar comisia electorală a confirmat o prezență finală de 68,8%, cel mai ridicat nivel de la destrămarea Iugoslaviei, în 1992. După numărarea a peste 97% dintre secții, Lista studenților avea puțin peste 52%, iar lista condusă de Vučić aproape 40%. Observatorii de la CeSID și Ipsos proiectează 140 de mandate pentru studenți și 103 pentru tabăra lui Vučić.

Drumul până acolo a durat aproape doi ani. Pe 1 noiembrie 2024, copertina de beton a gării din Novi Sad s-a prăbușit peste oamenii de pe trotuar. Șaisprezece morți, ultimul un tânăr de 19 ani care a murit în spital după mai bine de patru luni. Gara fusese renovată cu fast de un guvern care își construise imaginea pe infrastructură. Protestele au pornit din Novi Sad și s-au întins în toată țara, adunând la vârf sute de mii de oameni, cu o cerere simplă: răspundere.

Doi ani de facultăți blocate și de marșuri nu clintiseră majoritatea parlamentară. Schimbarea a venit în momentul în care mișcarea a făcut pasul pe care regimul îl considera imposibil pentru niște studenți: a depus o listă, cu semnături, cu un cap de listă, un medic cardiolog din Novi Sad, și cu oameni instruiți să stea lângă urne până la ultimul proces-verbal. Cui i-a folosit, timp de doi ani, ca protestul să rămână doar protest?

Metoda Magyar: doi ani, o mie de insule

Pe 12 aprilie 2026, Fidesz a pierdut după șaisprezece ani de guvernare. Tisza lui Péter Magyar a obținut 141 din cele 199 de mandate, cu o prezență la vot de aproape 79%, față de 63% în 2022. Orbán a recunoscut: „rezultatul este dureros pentru noi, dar clar”.

Ce s-a întâmplat între februarie 2024, când Magyar a vorbit prima oară public despre mecanica interioară a puterii lui Orbán, și aprilie 2026 este partea care ne privește direct. Nu a existat nicio revelație salvatoare. A existat o construcție de doi ani: peste o mie de asociații locale, „insulele Tisza”, răspândite inclusiv în satele și orășelele unde opoziția maghiară nu mai pusese piciorul de un deceniu; un apel public prin care oameni fără carnet de partid erau invitați să candideze sau să intre în administrație; alegeri interne prin care filialele locale și-au ales candidații de circumscripție; refuzul explicit al alianțelor cu vechea opoziție compromisă. Magyar a câștigat fiindcă a avut, în ziua votului, oameni ai săi în fiecare colț al Ungariei, inclusiv acolo unde Fidesz credea că stăpânește pentru totdeauna.

Doi ani. Atât i-a trebuit Ungariei. Atât mai avem și noi până la următoarele alegeri parlamentare.

Ce avem de făcut până în 2028

Pe 20 octombrie, am dat un vot de necesitate guvernului Luca Niculescu, pentru încheierea unei crize politice care ținea de cinci luni, și am intrat în opoziție, fără miniștri și fără funcții negociate. Decizia a avut un cost și la noi, în partid. Ea este însă singura care ne lasă mâinile libere pentru lucrul care contează acum.

Avem doi ani. Doi ani în care avem trei obligații simultane.

Prima: să oprim derapajele, din opoziție, cu instrumentele Parlamentului. Moțiune cu moțiune, amendament cu amendament, sesizare cu sesizare la Curtea Constituțională. Fiecare lege care slăbește independența justiției, fiecare rectificare care reia cheltuiala populistă, fiecare numire făcută pe algoritm politic trebuie să întâlnească o opoziție documentată, cu cifre, nu cu indignare.

A doua: să construim alternativa, nu să o așteptăm. În jurul lui Ilie Bolojan există deja singurul lucru pe care politica românească îl produce greu: un bilanț verificabil de administrație și de reducere a risipei, și o reputație de om care face ce spune. Asta e materia primă. Peste ea trebuie așezată munca pe care a făcut-o Tisza: filiale vii în fiecare comună, candidați selectați de comunitățile lor, primari și consilieri locali care să poată explica la o școală din Pașcani sau din Hârlău de ce contează bugetul local, specialiști aduși din afara partidului și puși pe liste. O mișcare politică care în 2028 va fi prezentă cu delegați în toate secțiile din România și absentă din viața a jumătate dintre comunele ei va pierde pe merit.

A treia: să galvanizăm energiile modernizatoare ale țării într-un proiect național. Oamenii care au construit în România ultimilor douăzeci de ani, antreprenorii, medicii întorși din străinătate, profesorii, inginerii din Iași și din Cluj care lucrează pentru firme globale, au recîștigat speranța că se poate administra și altfel, cu rigoare si seriozitate, avîndu-l pe Ilie Bolojan prim-ministru. Dar acum energia lor se consumă în frustrare privată sau emigrează a doua oară. Proiectul următorilor doi ani este să le dăm un loc de lucru politic: program economic serios, reformă a statului fără demagogie, legătură explicită cu apartenența noastră europeană și euroatlantică.

Bătălia care se repetă din 1848

Pentru că miza depășește orice calcul de mandat. România de azi este bântuită de demonii propriului trecut. Aurizarea discursului unei părți din PSD, mișcările extremiste care au ieșit din marginalitate și fenomenul politic coagulat în jurul lui Călin Georgescu au readus în spațiul public un vocabular pe care îl credeam închis în anii '30: suveranism antioccidental, ostilitate față de aliați, nostalgie pentru regimuri autoritare, teoria conspirației ca metodă de guvernare. Nimic din toate astea nu e nou. Este aceeași bătălie pe care o ducem, cu alte nume, de la 1848 încoace.

Pașoptiștii au dat-o împotriva imperiilor care ne voiau periferie. Generația Unirii de la 1859 și cea de la 1918 au dat-o împotriva aceleiași idei că locul nostru este în afara Europei. Am pierdut-o în 1940 și în 1945, cu un cost pe care îl numărăm și astăzi în morminte, de la Pitești la Sighet. Am recâștigat-o în 2004 și în 2007, când am intrat în NATO și în Uniunea Europeană. Orientarea occidentală a României nu a fost niciodată un dat geografic. A fost, de fiecare dată, rezultatul unei bătălii politice câștigate la limită de o generație care a înțeles miza la timp.

Asta avem de apărat în următorii doi ani. Și o apărăm cu metoda sârbilor și a maghiarilor, nu cu discursuri despre pericol. Cu liste, cu filiale, cu oameni în secții, cu un proiect pe care un om de 25 de ani din Adjud sau Tulcea să îl recunoască drept al lui.

În 2026 a fost de ajuns ca aproape șapte din zece sârbi să se prezinte la vot și ca, în fiecare secție, cineva să rămână acolo până la semnarea ultimului proces-verbal. Noi avem doi ani ca să pregătim exact oamenii aceia.