Istoria din umbră: SSI şi anul 1944

Într-o perioadă critică din istoria noastră, când statul român se afla în situaţia de a fi prins la mijloc între Germania Nazistă şi Uniunea Sovietică, am avut o structură de informaţii ce a rivalizat cu corespondentele sale din Occident. Crearea unui serviciu secret care a reuşit să suplinească evidenta inferioritate militară, s-a datorat eforturilor a două nume importante ale spionajului românesc: Mihail Moruzov şi Eugen Cristescu.

Cei doi nu sunt incluşi în galeria marilor personalităţi istorice ale secolului XX din două motive: 

1. activitatea de informaţii nu a fost şi nu este nici în prezent vizibilă pentru opinia publică, conducătorii de structuri de informaţii având statutul de funcţionari publici, deşi rolul lor important i-ar recomanda ca veritabili oameni de stat. 

2. puţini istorici români au cercetat în profunzime rolul deţinut de spionaj în istoria noastră, această preocupare fiind una recentă, apărută după 1989, remarcându-se pe acest palier istoricul Cristian Troncotă, care afirmă următoarele:

Obligaţi să lupte, secole în şir, cu forţe inamice de multe ori mai puternice, numeric, decât ei, românii secolului XX s-au aflat confruntaţi încă o dată cu problema descoperirii acelor strategii şi tactici care să le permită a suplini prin inteligenţă şi spirit de jertfă ceea ce le lipsea ca număr şi putere materială.

Făcând o paranteză, o apariţie recentă din domeniul istoriei spionajului românesc este cartea semnată de Victor Niţă, „Nucleul -Enigma spionajului românesc" (2011), pe care am comandat-o de curând. Având în vedere recenziile favorabile, subiectul acesteia este deosebit de ofertant pentru cei care au curiozitatea de a descoperi acea „istorie privită dinspre culisele unde s-au jucat, nu o dată, în realitate, dramele văzute de public pe scenă doar atât cât i-au permis regizorii şi actorii", de la Cristian Troncotă citire.

Cum au reuşit românii să înfrunte, în secolele XIV-XV, puteri regionale ca Ungaria sau Polonia? Cum

au devenit cel mai redutabil adversar al imperialismului otoman? Cum au dejucat, în secolul XX, strategiile din exterior care vizau disoluţia statului? Şi mai mult de atât, cum au reuşit să menţină România ca ultim bastion al democraţiei în Est, când Europa se prăbuşea sub „dubla lovitură a totalitarismelor nazist şi bolşevic"? - sunt întrebările propuse de Cristian Troncotă în volumul dedicat celui care a profesionalizat serviciile secrete româneşti, transformându-le într-o veritabilă „structură de rezistenţă a naţiunii"- „Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti- Memorii( 1916-1944)", apărut în anul 1994.

După numirea sa în funcţie, ca director general, Eugen Cristescu a trebuit să adapteze din mers activitatea Serviciului Special de Informaţii la condiţiile de război, obiectiv aflat la punctul 1 într-un document prezentat de acesta mareşalului Ion Antonescu, în noiembrie 1943: „adaptarea la noua situaţie internă şi internaţională a României, urmărind învingerea tuturor dificultăţilor create de vremurile excepţionale şi de războiul crâncen dus împotriva bolşevismului". 

În paralel, Eugen Cristescu a întreprins o acţiune de modernizare a vechii Siguranţe, apelând chiar şi la preluarea şi adaptarea la realităţile româneşti a unor elemente specifice serviciilor străine, servindu-i ca model inclusiv Abwehr-ul condus de Wilhelm Franz Canaris, structura de informaţii a Wehrmacht-ului german. Au fost înfiinţate secţii noi, prin care se urmărea protejarea intereselor naţionale ale statului român: Secţia a VI-a Filaj şi Cenzura corespodenţei (urmărea prevenirea scurgerii în străinatate de date şi informaţii cu caracter militar) şi Secţia a V-a Contrasabotaj (avea ca obiectiv prevenirea scurgerii sau transmiterii de informaţii cu caracter economic). Perioada în care Eugen Cristescu a condus serviciul secret românesc a însemnat o creştere a rolului informaţiilor în fundamentarea deciziilor cu caracter strategic şi operativ, luate de mareşalul Ion Antonescu, care-important de menţionat, avea întrevederi zilnice cu directorul general al SSI. 

Este necesară evidenţierea succeselor obţinute pe plan informativ de SSI-ul românesc în al doilea război mondial, pe „frontul invizibil", reuşite comparabile, în opinia lui Cristian Troncotă, cu cele ale mult mai titratelor O.S.S din SUA, M.I.-6 din Anglia, N.K.V.D din U.R.S.S., sau serviciile secrete ale Axei, cu care românii au realizat schimburi de informaţii- S.I.S.-ul italian şi Abwehr-ul german. Informaţiile puse la dispoziţie de SSI au fost valorificate atât de diplomaţia românească, cât şi de Armata Română, angrenată în războiul pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. 

O deosebită importanţă au avut informaţiile culese de agentura Frontului de Vest, care a furnizat rapoarte şi studii privind atrocităţile comise de autorităţile maghiare în Nord-Vestul Transilvaniei, sau referitoare la propaganda Ungariei înainte şi după Dictatul de la Viena. Alte studii au avut ca subiect revizionismul maghiar şi realizarea Ungariei Mari. Un alt raport prezentat de SSI, realizat pe baza unor documente militare maghiare, oferea date cu privire la pregătirile de război ale Ungariei. Având aceste informaţii, Ion Antonescu a atras atenţia în repetate rânduri asupra situaţiei românilor din Ardealul ocupat, în cadrul întrunirilor cu Adolf Hitler.

Vreau să răstorn arbitrajul de la Viena- fără s-o spun- şi să pregătesc campania pentru opinia publică mondială.   (Ion Antonescu, şedinţa Consiliului de Miniştri, 21 septembrie 1940)

Important de menţionat că acest succes a fost obţinut datorită moştenirii lăsate de predecesorul lui Cristescu, Mihail Moruzov: pe baza unor planuri de campanie elaborate de Marele Stat Major, au fost organizate în perioada interbelică aşa numitele „agenturi de rezervă", în regiunile considerate ţinta unor posibile agresiuni externe, şi care puteau ajunge implicit sub stăpânire străină. Reiese de aici o eficientă activitate de analiză, sinteză şi prognoză a evenimentelor, desfăşurată de serviciile secrete româneşti. În acest fel, SSI avea pregătite încă din timpuri din de pace puternice reţele de spionaj la Târgu Mureş, Chişinău şi Cernăţi, agenturi ce au furnizat rapoarte informative, bine documentate, în timpul ocupaţiilor horthystă (1940-1944), respectiv sovietică (iunie 1940-iunie 1941).

Pe Frontul de Est, agentura SSI a furnizat importante informaţii cu carater strategic şi tactic în perioada premergătoare declanşării operaţiunii Barbarossa, fiind elaborate pe baza acestora studii privind disclocarea forţelor sovietice din Basarabia şi Bucovina de Nord şi potenţialul de război al Armatei Roşii. Structurile informative din regiune au reuşit să intre chiar şi în posesia unor documente care conţineau informaţii referitoare la posibilităţile sovietelor din Caucaz şi Transcaucazia. 

Studii realizate cu aportul agenturii Frontului de Est au fost oferite şi germanilor, care au primit cu interes informaţiile referitoare la flotele comerciale sovietice din Marea Neagră şi Marea Caspică. De asemenea, în cadrul schimburilor de informaţii cu Abwehr-ul, partea română a oferit sinteze despre mişcările de trupe britanice pe teatrul de operaţii din Orientul Apropiat şi Egipt, pe baza informaţiilor culese de structurile informative ale Frontului de Sud. Important de adăugat este faptul că legăturile cu servicile străine de informaţii erau stabilite prin intermediul secţiei "G".

Rezultate notabile au fost obţinute şi de alte compartimentele: Secţia a II-a Contrainformaţii, respectiv Secţia a IV-a Contraspionaj. Prima avea ca sarcină culegerea de informaţii privind situaţia internă, mai exact curentele politice extremiste, activitatea minorităţilor sau mişcările iredentiste, obţinând succese notabile după evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, în ceea ce priveşte anihilarea mişcării legionare. Cea de-a doua, aflată în strânsă colaborare cu Secţia a VIII-a Juridică (avea atribuţii de cercetare a persoanelor bănuite de spionaj în favoarea unor puteri străine sau de acţiuni contra intereselor statului român), a reuşit să neutralizeze în anul 1941 câteva reţele de spionaj sovietic, ce acţionau pe teritoriul României. 

Extrem de preţioase au fost informaţiile oferite de un spion sovietic prins în România, pe baza cărora SSI a întocmit în data de 4 mai 1941 o notă privind raporturile germano-sovietice, din care reieşea că factorii de decizie din URSS se aşteptau la un atac al Germaniei, imediat după ce aceasta  „va lichida conflictul cu Anglia". Nota SSI-ului, care mai menţiona, pe lângă altele, faptul important că ruşii considerau prietenia cu Germania Nazistă ca fiind una de formă, aceştia aşteptând „un moment de slăbiciune a Germaniei, pentru a porni la acţiune, spre a lichida conflictul ideologic cu aceasta", a fost transmisă serviciului secret al armatei germane. 

La fel de multe probleme a creat şi spionajul maghiar, care conform datelor analizate de Eugen Cristescu, avea o puternică reţea pe teritoriul României: 42 de centre de informaţii, toate înzestrate cu aparate de transmisiuni. Obiectivul Ungariei era ocuparea Ardealului de Sud, în această regiune fiind plasaţi cei mai muţi dintre spionii maghiari. SSI a reuşit să neutralizeze în anul 1942 trei organizaţii de spionaj în favoarea Ungariei: două la Arad şi una la Timişoara.

Evenimentul de la 23 august 1944, privit dintr-o altă perspectivă

Am făcut anterior o trecere în revistă a principalelor realizări ale Serviciului Special de Informaţii din prima parte a celui de-al doilea război mondial. Începând cu februarie 1943, odată cu înfrângerea de la Stalingrad şi eşecul războiului-fulger al Germaniei, SSI va adopta o altă abordare, numită de istoricul Cristian Troncotă „un joc pe mai multe tablouri".

În continuare, mă voi concentra asupra situaţiei de pe plan intern. Încă din anul 1941, germanii ceruseră arestarea liderilor liberali şi tărănişti. Văzând că românii nu cedează la presiunile lor, au fost iniţiate de Gestapo acţiuni de spionaj şi supraveghere a fruntaşilor opoziţiei politice, neautorizate de mareşalul Ion Antonescu. În aceste condiţii, şeful SSI a replicat prin organizarea unor acţiuni discrete care vizau protejarea opoziţiei faţă de germani. 

Este prezentat cazul preşedintelui Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, care era urmărit de poliţia secretă germană. Prin intervenţia Serviciului Special de Informaţii, au fost arestaţi la Sibiu agenţi ai Gestapo-ului, aflaţi într-un automobil ce staţiona în faţa casei sale. Aceasta era de fapt o dublă manevră a lui Eugen Cristescu: supravegherea politicienilor care aveau alte concepţii decât conducătorul statului era realizată oricum, prin misiunile atribuite Grupei Politice din Secţia a II-a Contrainformaţii. 

Era realizată o supraveghere discretă chiar şi a Palatului Regal, care consta în interceptarea convorbirilor telefonice ale Regelui şi ale tuturor persoanelor apropiate Casei Regale. În legătură cu această misiune, este important de citat opinia lui Eugen Cristescu, extrasă dintr-o discuţie avută cu Traian Borcescu (şef al secţiei de contrainformaţii, director general- interimar al SSI după 23 august 1944):

Nu urmărim pe M.S. Regele, pe M.S. Regina Mamă, ci clica de politicieni, care vor să profite de lipsa de experienţă a M.S. Regelui pentru a schimba politica Mareşalului. El va şti să ne ducă la izbândă, indiferent cu cine a început războiul şi cu cine îl va termina.

Nu mai este nevoie de a demonstra că acuzaţiile de trădare a mareşalului Ion Antonescu şi complicitate cu regele Mihai la realizarea actului de la 23 august 1944, aduse lui Eugen Cristescu de Tribunalul Poporului în 1946, au fost nefondate. Argumentul prezentat de Cristian Troncotă este mai mult decât convingător: „În primul rând, militarii români, indiferent de grade sau de instituţia în care-şi desfăşuraseră activitatea (armată, jandarmerie, S.S.I.) au reacţionat în mod firesc faţă de actul de la 23 august 1944, în sensul că s-au alăturat din primul moment şi fără şovăire noii orientări politicie şi strategico-militare a României. De altfel, încă din 1943, S.S.I.-ul sprijinise eforturile diplomaţiei româneşti (atât ale guvernului cât şi ale opoziţiei) în purtarea trativelor secrete cu Aliaţii pentru armistiţiu."

Un lucru este cert: în anul 1944, se simţea nevoia unei schimbări la nivelul vieţii politico-militare din România. Rămânea totuşi nostalgia zilelor eroice în care mareşalul Ion Antonescu ordonase trecerea Prutului, iar apoi Armata Română reuşise în numai o lună să readucă în teritoriul statului român Basarabia şi Bucovina de Nord. Mulţi dintre militari regretau momentele de glorie ale României din anul 1941, când la Bucureşti, pe data de 8 noiembrie, era organizată Parada Victoriei, în cinstea victoriei trupelor Armatei Române din bătălia de la Odessa. Cu toate acestea, onoarea militară obligă la efectuarea serviciului cu aceeaşi corectitudine şi conştiinciozitate, indiferent de deciziile luate de oamenii din conducerea statului. Este relevantă în acest sens declaraţia lui Gheorghe Cristescu (fratele lui Eugen Cristescu, şef de direcţie centrală în SSI), din cadrul unei conferinţe cu personalul SSI, din data de 23 august 1944:

SSI este o instituţie de stat în serviciul ţării şi pentru servirea patriei. Patria este acolo unde se află Maiestatea Sa Regele, Guvernul, Armata şi Drapelul.

În legătură cu actul de la 23 august 1944, Cristian Troncotă face anumite precizări, de care ar trebui să se ţină cont. Sincer să fiu, nu am mai vazut acest mod de a pune problema în niciun studiu care a tratat subiectul schimbării produse în anul 1944. Opinia istoricului este următoarea: decizia regelui Mihai de a-l demite pe Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion Antonescu, a fost fundamentată de un drept al monarhului constituţional, prevăzut în decretul nr. 3072 din 6 septembrie 1940, articolul II, litera e: „El [Regele] numeşte pe Primul-ministru, însărcinat cu depline". Ion Antonescu a fost înlocuit tot cu un militar, generalul Constantin Sănătescu, în contextul pierderilor dezastroase suferite de armata română pe Frontul de Est. 

Să nu uităm de precedentul creat de tatăl său, Carol al II-lea, care s-a implicat în multe situaţii în viaţa politică a României interbelice, influenţând desele schimbări de guverne. Desigur, acest lucru se întâmpla pe timp de pace, în timp ce decizia regelui Mihai a fost motivată de eşecurile de pe câmpul de luptă. O altă ipoteză ar putea fi modelul oferit de regele Italiei, Victor Emmanuel al III-a, care pe 25 iulie 1943 a solicitat arestarea liderului fascist Benito Mussolini, invocând acelaşi motiv: insuccesele militare. Noul conducător, mareşalul Pietro Badoglio, a orientat ţara spre alianţa cu Naţiunile Unite. Scenariu care a fost pus în aplicare şi în România, un an mai târziu. 

Este important de evidenţiat şi atitudinea demnă, avută de Ion Antonescu, în perioada imediat următoare evenimentului din 23 august. Patru zile mai târziu, în cadrul unei întâlniri cu Traian Borcescu, noul director al SSI, acesta afirma că ostaşii români trebuie să lupte cu aceeaşi vitejie pentru eliberarea Nord-Vestului Transilvaniei, la fel cum o făcuseră şi pe Frontul de Est, invitând la păstrarea unităţii şi coeziunii Armatei Române. Era clar că depăşise momentul demiterii sale din funcţie, punând interesul naţional deasupra intereselor personale.

Destinul lui Eugen Cristescu, după momentul 23 august 1944, a fost asemănător cu cel al omului pe care l-a servit. A decis să părăsească serviciul, înaintând regelui Mihai, în data de 26 august 1944, cererea de demisie din funcţia de director general al Serviciului Special de Informaţii, care a fost aprobată prin decret regal de abia în anul 1945. A considerat că acest gest a fost unul de fidelitate faţă de colaborarea avută cu mareşalul Ion Antonescu. Voi trata mai pe larg în viitoarele articole întreaga poveste a lui Eugen Cristescu. Pe scurt, în septembrie 1944, acesta a fost arestat, împreună cu fostul conducător al statului şi mai mulţi colaboratori de ai săi, şi ulterior judecat în cadrul procesului din 17 mai 1946. Un fapt interesant de menţionat este cererea adresată Tribunalului Poporului, înainte de a-şi face depoziţia. Invocând legea de organizare a SSI, Eugen Cristescu a cerut autorizaţia unei instanţe judecătoreşti pentru a dezvălui secrete de serviciu, prevedere care a fost introdusă chiar de acesta, prin ordinul nr. 123.183/ 1943. Conducătorul serviciului secret românesc a ales să îşi păstreze onoarea militară, chiar şi în faţa unui tribunal neconstituţional, din care lipseau magistraţii de carieră- fapt ce nu poate fi ignorat.

Eugen Cristescu a fost personaj principal în producţia cinematografică  "Ziua Z", lansată în anul 1985, în interpretarea lui Ştefan Iordache. Din păcate, nu am avut ocazia să vizionez acest film, fiind de negăsit pe Internet. Într-un alt film referitor la evenimentul din 23 august 1944, "Începutul adevărului", lansat în anul 1993, tot în regia lui Sergiu Nicolaescu, considerat ca fiind „primul film politic liber după Revoluţie", personajul Eugen Cristescu nu apare decât într-o singură secvenţă, când confirmă un anumit lucru din depoziţia lui Ion Antonescu ( jucat de Ion Siminie). Replica judecătorului a fost următoarea: „Acuzat Cristescu, nu v-am dat cuvântul"...