Despre manele și suveranism

În acest context tensionat politic, cu niște alegeri parlamentare cu un deznodământ anunțat, propun cititorilor o interesantă analogie. Poate că este cam forțată: muzica și politica sunt două domenii total diferite, dar atunci când emoția publică este manipulată cu abilitate, politica devine un fel de muzică populară care trebuie să pătrundă și în cele mai profunde niveluri ale societății.

Foto Arhivă

Dar nu pot fi trecute cu vederea elementele comune pe care le au suveranismul ideologic și maneaua noastră de toate zilele, balcanică și dacă nu ascultată de toți românii, este auzită și nu poate fi ignorată.

Poate că analogia cu manelele este una deplasată și ar putea jigni și aduce atingeri demnității mai marilor zilei. Termenul momentului este ,,suveranism", cel pe care îl declamă astăzi partidele care au reușit să obțină o tremie din sufragii, retorică pe care s-a urcat și candidatul independent Călin Georgescu, cel care a transformat această manea politică dintr-o muzică, respectiv șuetă de cârciumă, într-una mainstream. Căci asta a fost suveranismul și nu putem nega asta - discuții sterile la un șpriț despre cât de mari am putea fi, dar ne asupresc alții. Nu sună a manea? O să revin la asta în partea finală.

Călin Georgescu a reușit ceea ce George Simion nu reușise, desi se străduiește din 2020, cu tot efortul lui susținut în teritoriu, la televizuni (pe care le-a plătit) și pe rețele socializare. Cu AUR și Simion, suveranismul nu era decât un curent de nișă. Votul popular, coroborat cu establishment-ul, le-au demonstrat că pot fi înlocuiți oricând de o variantă mult mai sexy de suveranism- o manea mai de inimă albastră și nu atât de încrâncenată precum muzica interpretată până acum de Simion și Șoșoacă.

Ce este suveranismul? Care este cea mai bună definiție pentru acest termen atât de abstract, acest cântec de sirenă care a chemat lumea la vot? Este util să emitem o definiție academică, din sfera științelor politice, sau această încercare de căuta o terminologie științifică este inutilă? Poate că analiza politică a dat eroare, suveranismul fiind doar o stare de spirit, dificil de încadrat terminologic- o stare de spirit care a trecut Atlanticul de la Trump, a culminat cu Brexitul și a schimbat componența politică a Parlamentului European și a parlamentelor naționale: o revoltă a majorităților tăcute la adresa globalizării ca stare de fapt, în același timp o replică ideologică la globalism, considerat a fi și el o ideologie, la fel de ambiguu din punctul de vedere al epistemologiei. Lumea se împarte azi, după logica suveranistă, între popoarele  care doresc state suverane și o elită absconsă, eterogenă și cu atribute supraomenești (sunt mărturii că ar proveni dintr-o altă dimensiune, enunțate chiar de oameni care aspiră la demnități publice), care vrea instituirea Guvernului Mondial.

Să analizăm retorica suveraniștilor. Maneaua face trimitere în versurile și mesajul pe care îl propagă la lucruri simple și palpabile din viața de zi cu zi- mâncare, băutură, sex și alte instincte primare, respectiv bani și faimă. Maneaua și suveranismul au ca punct de inflexiune cele mai joase trepte ale piramidei lui Maslow. La fel, suveraniștii luptă pentru lucruri simple și palpabile, declamând că sunt adevărații apărători ai suveranității naționale, într-o lume tot mai globalizată. În Constituția României există articole special dedicate suveranității poporului român, în varianta actualizată din 2003 fiind amendată cu articole care admit că România va ceda din suveranitate în virtutea tratatelor semnate ca fiind parte a Comunității Europene. Pentru ce luptă suveraniștii? Pentru ceva care există deja, garantat de legea fundamentală. În cazul în care ar lupta pentru o suveranitate totală, asta s-ar traduce printr-o anulare a tratatului semnat cu Uniunea Europeană. Ieșirea din Uniune este asumată doar de suveraniștii cei mai radicali, cei moderați fiind în cea mai ingrată ipostază, aceea de a mima pro-europenismul, dând dovadă mai degrabă de disonanță cognitivă. Prin Parlamentul European, își spun euro-realiști, până acum fiind doar o sectă boemă, grup consolidat numai după afișarea unor poziții mult mai radicale. În această epocă Post-adevăr, pozițiile moderate nu mai vând nici măcar în on-line, acolo unde rețelele de socializare le-au retrogradat cât mai jos în feed în favoarea opiniilor mult mai puternice care cresc gradul de implicare al utilizatorilor.

Atât maneaua, cât și suveranismul, au fost interzise la televizor

Eram puștan pe la începutul anilor 2000 când manelele au început să câștige teren și pe fondul decăderii celorlalte genuri de muzică- afectate de comercial, facil sau încercarea nereușită de a copia modele străine. Maneaua, ca și suveranismul, a copiat și ea un model străin, cu diferența că a mers și la origini; nu a inovat decât fondul creativ.

Nu am crezut că o să văd acest model translatat în politica anilor 2020. Pe vremea aia, după revolte și autosesizări ale instituțiilor statului, manelele au fost interzise la televizor. Așa ați făcut și cu suveraniștii din politică: nu i-ați invitat pe la TV, la dezbateri; nu le-ați acordat timpi de antenă. Bine, există contraexemplul Simion, dar să nu uităm când că acesta a fost acceptat tardiv pe toate televiziunile, vremurile în care se duela cu paznicul de la intrarea în sediul postului de televiziune Digi 24 nefiind prea îndepărtate.

Atât maneliștii, cât și suveraniștii, au găsit și alte modalități pentru a-și propaga muzica și mesajul. Maneliștii mergeau pe la nunți să cânte, suveraniștii merg în teritoriu și discută cu oamenii. În ambele situații, are loc o interacțiune naturală, lipsită de rigorile cadrului oficial. Nimeni nu se pretinde a fi vreun star rock.

Atunci când oamenii votează o hologramă

Suveranistul pretinde că este un om din popor și va proceda altfel față de cei din elita partidelor clasice dacă i se va acorda puterea. Pentru a-și exercita vocația de líder salvator de la distanță, a descoperit puterea rețelor de socializare, care este de fapt puterea imaginilor – cea care determină slăbirea gândirii abstracte. Nu întâmplător, un politician care nu a avut o campanie electorală în sensul clasic (timp de o lună să bată toate județele României la pas, să discute cu lumea, să fie atins, ascultat; să aibă o interacțiunea reală cu oamenii) a reușit să popularizeze mesajele sale pe rețelele de socializare, ducând aprobarea populară petru ideile suveraniste la un maxim istoric.

Un termen atât de vag precum este suveranismul nu putea fi mai bine golit de conținut și adaptat la cerințele publicului decât pe aceste platforme digitale- o lume a imaginilor, a lipsei de abstractizare, a facilului. Consecința acestei campanii electorale este una îngrijorătoare: oamenii au votat o holograma, o proiecție a unor așteptări mult prea optimiste. Marea contradicție a comunicării pe rețelele de socializare este livrarea de conținut politic pe niște platforme care au fost concepute pentru divertisment, prietenii virtuale și matrimoniale, ceea ce duce în derizoriu comunicarea politică, mai ales într-o campanie electorală- moment decisiv de proiectare a unui plan de țară pentru următorii ani. Dacă ne dorim cu adevărat o democrație digitală, exercitată de la distanță, ar trebui să avem platforme distincte pentru dezbaterea politică.

Maneaua și suveranismul nu oferă soluții

Maneaua, genul de muzică atât de ascultat și gustat în România Profundă, te transbordează într-o lume ideală și te validează în cadrul unei societăți privite distorsionat, în care e tot mai greu să-ți oftici dușmanii. Iar tu ai putea fi mare și tare. Dar maneaua nu are soluții la problemele tale reale din viața de zi cu zi. Nicio manea nu are versuri despre cum să-ți plătești facturile sau cum să-ți refinanțezi creditul imobiliar la o dobândă avantajoasă. Ar fi ideal ca maneliștii să ofere și educație financiară, însă componenta educativă a manelelor are doar doi piloni: câștigurile obținute fără muncă și șmecheria.

Nici politicianul suveranist nu are soluții. Și el vorbește despre dușmani externi și despre cât de mare și tare ar putea fi națiunea ta, implicit tu. Nu întâmplător programul de guvernare al AUR avea un punt dedicat costruirii de insule artificiale în Marea Neagră, pe modelul din Dubai- un loc paradisiac, des invocat în textele manelelor noastre.

Suveranistul de inimă albastră Călin Georgescu face referire și la teme mai puțin domestice, cum ar fi umanitatea și pacea socială. În alte contexte, se referă la opozanții săi invocând că aceștia "sunt rezistenți la schimbare”. E ca manelistul care la studio-ul de înregistrări face piese comerciale, iar la nunți tot maneaua lui o cântă.

Tot din lumea manelelor este modelul replicării. Când un manelist scotea o piesă de succes, aceasta era preluată și de colegii săi din branșă fără niciun fel de discuții pe drepturi de autor, prioritatea fiind valori precum fraternitatea și solidaritatea artistică. În lumea suveraniștilor, acest model este translatat prin următorul fapt: în următorul Parlament nu o să avem un singur partid suveranist, ci trei partide suveraniste. Primul suveranist al anilor 2020 pe care am deschis ochii a fost George Simion, un fel de Adrian Copilul Minune. La scurt timp a apărut Diana Iovanovici Șoșoacă, un fel de Nicolae Guță, un rege neîncoronat al suveraniștilor. Vine tare din urmă Ana Maria Gavrilă, liderul partidului POT (Partidul Oamenilor Tineri), acest Tzancă Uraganu din noul val suveranist.

Este la modă să fii suveranist: chiar și partidele moderate, în disperare de cauză, au inserat influențe orientale și bizantine în discursul lor. Au încercat și moderații să fie prezenți pe rețelele de socializare, pe care le folosesc într-un mod total greșit, doar ca pe o tribună politică. La ei nu există interacțiune, ci doar comunicare unidirecțională. Nu ai să-l vezi vreodată pe Marcel Ciolacu într-un live cu utilizatorii. Și nici pe Elena Lasconi nu ai să o vezi pe live, chiar și cu cei din bula sa. George Simion are mii de ore de live-uri pe TikTok, în care a fost și admonestat, chiar și jignit sau înjurat, așa cum și maneliștii o mai pățesc pe la nunțile cu interlopi.

Conchid: cu toată isteria interzicerii lor la radio și TV, manelele nu au reușit să ne aducă mai aproape de Turcia sau de recucerirea noastră istorică de către otomani. Nici suveranismul nu o să ne transforme în gubernie rusească sub conducerea lui Vladimir Putin. În ambele cazuri, soluția este educarea gusturilor și ridicarea standardelor. Iar moderații din politica noastră, marii perdanți ai acestor alegeri, au primit semnalul că trebuie să se reformeze. Nu vor fi niciodată mai buni ca suveraniștii dacă vor adopta și ei suveranismul, cum nici rocker-ul sau rapper-ul vor deveni mai artiști dacă vor cânta manele. Îmi închei aici pledoaria.