Iranul nu se schimbă la ordinul Washingtonului

Iranul arată că un regim poate supraviețui protestelor și loviturilor militare, iar o strategie serioasă trebuie să se pregătească atât pentru căderea lui, cât și pentru rezistența sa îndelungată.

Foto: ChatGPT

Protestele, războiul și moartea liderului suprem au zguduit Republica Islamică. Niciunul dintre aceste șocuri nu a produs însă prăbușirea pe care unii o așteptau. Întrebarea serioasă este ce ar face Occidentul dacă regimul ar cădea — și cum se pregătește dacă rezistă.

Pe 13 ianuarie, Donald Trump le transmitea iranienilor, cu majuscule și trei semne de exclamare, că ajutorul este pe drum. Pe 28 februarie, în timp ce începeau loviturile americane și israeliene asupra Iranului, le spunea că au șansa să își ia țara înapoi. La 1 septembrie, mesajul devenise o întrebare: când se vor ridica să lupte?

Între aceste trei momente se vede diferența dintre un îndemn și o strategie. Washingtonul a vorbit despre schimbare ca și cum loviturile din exterior ar putea declanșa, aproape de la sine, o revoluție în interior. Dar oamenii chemați în stradă sunt cei care înfruntă aparatul de represiune, întreruperea comunicațiilor și incertitudinea zilei de după.

Regimul a rezistat la două șocuri majore

Protestele începute la sfârșitul lui decembrie 2025 au pornit din Marele Bazar al Teheranului, un loc cu o puternică încărcătură istorică: mediul comercial de acolo sprijinise revoluția din 1979. Mișcarea s-a extins în toate cele 31 de provincii. La 8 ianuarie, un diplomat european estima că peste un milion de oameni se aflau pe străzile capitalei. Represiunea a fost sângeroasă: bilanțurile invocate pornesc de la cel puțin 3.000 de morți confirmați, în timp ce unele estimări urcă mult mai sus.

A urmat lovitura din 28 februarie, în care Ali Khamenei a fost ucis după mai bine de 36 de ani la conducerea Republicii Islamice. Succesiunea era neclară, fiul său Mojtaba fusese grav rănit, iar statul a trecut pentru scurt timp printr-o formulă improvizată de conducere. Dacă eliminarea liderului ar fi fost suficientă pentru căderea sistemului, acela ar fi fost momentul. Nu a fost.

Puterea a rămas în mâinile aparatului construit în jurul Gărzilor Revoluționare și al instituțiilor de securitate. Aici se află eroarea de calcul: Republica Islamică nu funcționează ca o monarhie personală care dispare odată cu conducătorul ei. Are oameni, bani, rețele și mecanisme de constrângere capabile să îi asigure continuitatea, inclusiv după un șoc la vârf.

Cele cinci condiții ale unei schimbări

Prima condiție este revenirea unei mișcări de protest suficient de largi încât să unească grupuri sociale și regiuni diferite. Motivele nemulțumirii nu lipsesc. Inflația, șomajul în rândul tinerilor, scumpirea carburanților și lipsurile de aprovizionare apasă asupra vieții de zi cu zi. În septembrie, președintele Masoud Pezeshkian recunoștea public că majorările salariale sunt înghițite de creșterea prețurilor. Pensionarii au protestat din nou în mai multe orașe, potrivit relatărilor opoziției. Presiunea economică poate scoate oamenii în stradă, dar nu garantează că îi poate ține acolo.

De aceea, a doua condiție este durata. Protestele devin o amenințare reală pentru regim atunci când rezistă după primele arestări, după primele victime și după oprirea internetului. O mobilizare de câteva zile poate fi zdrobită. Una care continuă obligă puterea să își consume resursele și îi testează loialitățile.

A treia condiție este comunicarea. Protestatarii trebuie să poată afla ce se întâmplă în alte orașe, să transmită imagini și să se organizeze. În ianuarie, accesul prin Starlink a ajutat o parte dintre iranieni, iar administrația americană a introdus clandestin terminale în țară. Autoritățile au răspuns prin bruiaj și prin căutarea antenelor. Există aici o contradicție greu de ignorat: programele americane menite să ajute la ocolirea cenzurii fuseseră reduse anterior, tocmai înainte ca nevoia de ele să devină acută.

A patra condiție este ezitarea forțelor de securitate. Nicio mulțime, oricât de numeroasă, nu poate înlătura singură un aparat dispus să tragă până la capăt. Românii știu din decembrie 1989 cât de mult contează momentul în care armata încetează să mai apere conducerea. În Iran, însă, Gărzile Revoluționare și miliția Basij sunt legate de sistem atât prin ideologie, cât și prin interese economice. Pentru ele, schimbarea regimului ar putea însemna pierderea puterii, a averii și, posibil, a libertății.

Ultima condiție este fisura din interiorul statului. Funcționarii și comandanții de rang mediu trebuie să ajungă la concluzia că vechea ordine nu mai are viitor. Ei nu vor face însă pasul doar pentru că aud din exterior că regimul este condamnat. Vor să știe cine poate guverna în locul lui și ce se va întâmpla cu ei. Izolarea completă a Iranului le oferă puține motive să își asume acest risc.

Bombele pot întări regimul pe care vor să îl slăbească

Există și un paradox al intervenției externe. Iranul l-a cunoscut în 1980, când invazia irakiană a ajutat un regim revoluționar încă fragil să mobilizeze societatea în numele apărării țării. Un iranian poate respinge Republica Islamică și, în același timp, poate refuza să pară că răspunde apelului făcut de statul care îi bombardează țara.

Când chemările la revoltă vin de la Washington în timpul atacurilor, propaganda regimului primește un argument convenabil. Protestatarul poate fi prezentat drept instrument al inamicului, iar represiunea drept apărare națională. Asta nu înseamnă că toți iranienii cred această versiune. Înseamnă că bombardamentul nu trebuie confundat cu sprijinul politic pentru o revoluție.

Nici opoziția nu oferă, deocamdată, un centru de greutate acceptat de toți. Unele voci îl susțin pe Reza Pahlavi, fiul ultimului șah. Altele resping întoarcerea monarhiei. Diaspora este împărțită între monarhiști, republicani seculari, Mojahedinii poporului și mișcări ale minorităților etnice. Fiecare are propria imagine despre Iranul de după Republica Islamică. Pentru un ofițer care se gândește să nu mai execute ordinele, întrebarea este cât se poate de practică: cui îi predă armele și cine îi garantează siguranța a doua zi?

Planul pentru ziua de după

Prăbușirea unui regim nu înseamnă automat apariția unui stat mai liber și mai stabil. Poate însemna și un vid de putere, lupte între facțiuni, o criză umanitară sau conflicte în regiunile locuite de minorități. Irakul de după 2003 rămâne avertismentul cel mai apropiat: este mai ușor să răstorni o conducere decât să construiești ordinea care îi ia locul.

Dacă Statele Unite și partenerii lor cred că schimbarea în Iran este posibilă, au nevoie de pregătiri concrete pentru securitate, ajutor umanitar și reconstrucție. Au nevoie și de o politică pentru situația în care regimul continuă să reziste. Postările despre „ajutorul aflat pe drum” nu răspund niciuneia dintre aceste provocări.

Pentru România, lecția depășește Iranul. Și despre regimul de la Moscova s-a prezis, în momente de criză, că este aproape de prăbușire: după sancțiunile din 2022 și după marșul lui Prigojin din 2023. El a rămas la putere. Securitatea noastră nu poate fi construită pe speranța că adversarul va cădea curând. Trebuie să putem face față atât consecințelor unei căderi bruște, cât și celor ale unei rezistențe îndelungate. Regimurile autoritare nu cad la termenul anunțat de cei care le contestă.