Ipocrizia „suveraniștilor” trebuie atacată frontal, dar alegătorii lor trebuie înțeleși serios

Am urmărit cu atenție rezultatul alegerilor din Saxonia-Anhalt, iar scorul AfD este un avertisment foarte serios. Cine îl tratează cu ironii sau cu dispreț față de alegători a înțeles foarte puțin din ce se întâmplă în Europa.

Foto: Istock

Evident că propaganda rusă lucrează, că există rețele de influență și bani, conturi false și minciuni împinse metodic în societățile democratice. Ar fi o prostie să scoatem Kremlinul din această discuție când știm clar, cu dovezi, că sunt implicați! Dar ar fi o prostie și mai mare să ne spunem (să ne mințim, de fapt) că sute de mii de oameni au votat radical doar pentru că au văzut un clip pe internet.

Propaganda prinde acolo unde terenul este deja slăbit, unde omul se uită la factura de energie, la siguranța locului de muncă, la felul în care s-a schimbat cartierul lui, la discuțiile despre migrație și islamism, purtate prea des fie în șoaptă, fie în limbaj cenzurat sau, mai rău, auto-cenzurat! Dacă politica responsabilă răspunde târziu, prost sau superior, altcineva intră în locul ei. Iar acel altcineva vine aproape întotdeauna din zona extremistă! Și vine cu noi serii de minciuni și de manipulare!

Să privim un pic la Alice Weidel, lidera AfD. O femeie inteligentă, educată, abilă politic și, în același timp, una dintre cele mai clare imagini ale ipocriziei suveraniste europene. Viața ei privată nu este problema mea. Într-o societate liberă, fiecare om are dreptul la familie, intimitate și alegeri personale. Tocmai aceasta este frumusețea libertății. Problema începe când cineva își trăiește propria libertate, iar libertatea altora o transformă în pericol pentru societate.

Alice Weidel conduce un partid care vorbește agresiv despre familia tradițională, deși ea trăiește într-o relație cu o femeie. Partenera ei este născută în Sri Lanka, în timp ce partidul pe care îl conduce face din imigrație o obsesie. Ea și partenera ei cresc copii adoptați, în timp ce AfD privește cu ostilitate adopția de către cuplurile de același sex. Iar marea apărătoare a Germaniei își trăiește o parte importantă din viață în Elveția!

Repet. Într-o lume liberă, aceste lucruri țin de viața omului, dar tocmai de aceea dublul standard sare în ochi. Pentru sine, libertate. Pentru ceilalți, judecată. Pentru sine, excepție. Pentru ceilalți, ideologie din alte vremuri. „Ce fac eu este viața mea. Ce fac alții devine problema națiunii.”

Asta este ipocrizia așa-zișilor suveraniști. Ea nu apără valori. Le folosește! Ia familia, credința, națiunea, sau frica omului, și le transformă în muniție de campanie. După aceea, cere voturi în numele unei lumi pe care nici măcar liderii ei nu o trăiesc!

Dar, dacă ne oprim doar la ipocrizia lui Alice Weidel și râdem de alegătorii AfD, pierdem lecția adevărată. Oamenii nu se întorc spre democrație pentru că sunt certați și nu devin mai europeni pentru că cineva îi numește înapoiați. Ei nu renunță la furie pentru că un comentator sau un politician le explică superior că au votat greșit.

Asta a făcut multe prea des politica mainstream din Europa! A amestecat neliniștea cu extremismul și întrebarea legitimă cu ura. Omul care spune că nu se mai descurcă nu așteaptă o lecție de morală. Omul care vede migrația gestionată prost nu vrea să fie pus la zid înainte să fie ascultat. Omul care muncește și simte că pierde teren nu se încălzește cu statistici.

Iar acolo, în acel spațiu de ne-comunicare, acolo intră extremistul! Vine și spune: eu te văd, ceilalți te-au trădat. Vine și spune: toate problemele tale au un vinovat simplu. Și minte. Dar minte pe fondul unei dureri reale.

Așadar, minciuna eficientă nu plutește cumva în aer. Ea se lipește de o frustrare, de o teamă, de o rană pe care politica serioasă, tradițională, a lăsat-o prea mult timp deschisă.

De aceea, cazul Weidel merită privit dincolo de biografia ei paradoxală. Da, ipocrizia trebuie spusă limpede. Da, suveranismul radical trăiește din dublu standard. Da, acești oameni cer celorlalți o viață pe care ei înșiși nu o trăiesc. Dar întrebarea rămâne: cum ajung atât de mulți oameni să îi creadă? Vorbim de sute de mii, de peste 40% din voturi și o prezență masivă la urne.

Iar răspunsul meu nu va fi confortabil pentru partidele democratice.

În multe locuri, lumea politică a cam vorbit prea mult cu ea însăși, în buclă sau într-o bulă. A fost convinsă că are dreptate și a uitat să mai convingă, a apărat valori importante, esențiale, dar într-un limbaj rece, tehnic, departe de omul care se teme pentru ziua de mâine. Și a tratat probleme reale ca pe niște teme jenante... Iar când realitatea a intrat peste ea, a părut surprinsă.

Eu cred în Uniunea Europeană. Cred în NATO. Cred în democrație liberală, în proprietate, în libertate și în demnitatea fiecărui om. Cred pentru că le văd efectele benefice pentru Europa și România de zeci de ani. Tocmai de aceea spun că aceste valori pot fi apărate prost. Când le aperi cu aroganță, pierzi oameni. Când le aperi cu rezultate, îi poți aduce înapoi. E simplu, conceptual.

Un om abandonat, sau care se simte, legitim, abandonat, devine mai democratic atunci când vede că democrația îi face viața mai sigură decât propaganda.

România ar trebui să privească foarte atent spre Germania, pentru că mecanismul există și la noi. Avem suveraniști care au trăit foarte bine din sistem și joacă teatru antisistem. Avem politicieni care urlă împotriva Europei, apoi se bucură de banii europeni când ajung aproape de ei. Avem patrioți de TikTok, revoluționari cu lavalieră, moraliști cu excepții în viața privată atent păzite!...

Îi cunoaștem. Și îi vom vedea mai des dacă politica responsabilă și serioasă lasă oamenii singuri cu fricile lor.

A spune că oamenii votează orbește poate fi uneori adevărat, dar ca explicație generală este lene! Unii votează din furie, alții din frică, alții din protest, alții pentru că au fost mințiți, alții pentru că au fost ignorați. Există și vot fără repere, există și valori tocite, există și oameni care ajung să creadă că orice lovitură dată sistemului este o victorie personală. Dar o societate matură nu aruncă toate aceste lucruri într-o singură găleată. Politica bună face diferența dintre minciună și rană. Lovește minciuna și repară rana.

Mă rog. Alice Weidel este fotografia dublului standard, dar scorul AfD este fotografia unei rupturi. Dacă vedem doar prima fotografie, putem scrie un text ironic, fin... Dar dacă o vedem și pe a doua, înțelegem pericolul.

România nu își permite să repete această greșeală. O politică serioasă poate apăra granițele fără să urască străinii și poate vorbi despre familie fără să lovească oameni. Poate controla migrația fără să copieze extremismul. Iar despre energie, muncă și siguranță trebuie să spună adevărul, înainte ca aceste teme să fie transformate în războaie între români.

Asta așteaptă oamenii: seriozitate. Extremiștii mint, dar nu mint în aer. Mint pe fondul unor probleme reale. Când aceste probleme rămân fără răspuns, ipocriții câștigă teren. Când partidele democratice le privesc în față, cu soluții și respect pentru oameni, suveranismul își pierde combustibilul.

Da, cazul Alice Weidel arată că radicalii cer celorlalți o viață pe care ei nu o trăiesc.

Dar alegerile din Germania arată și că oamenii care votează radical nu pot fi certați înapoi spre democrație.

Pot fi câștigați prin adevăr, rezultate și respect.