Brîndușa Armanca. O amintire și o datorie de recunoștință

Doamna Brîndușa Armanca s-a stins din viață. În această seară, scriu aceste rânduri cu tristețe, cu gândul la familia domniei sale, dar și cu o recunoștință pe care i-o port în suflet de peste trei decenii.

Foto: Facebook

Pentru cei mai mulți, Brîndușa Armanca a fost o mare jurnalistă, om de televiziune, profesoară, scriitoare, directoare de instituții culturale, unul dintre numele importante ale presei românești. Pentru mine însă, a fost și omul care, într-un moment foarte greu al tinereții mele, a avut curajul să întrebe statul condus atunci de regimul Iliescu de ce ridică și interoghează un student fără mandat.

Asta, pentru cine a trăit acele vremuri, nu se uită. Nu are cum să se uite.

În toamna anului 1992 eram student la Timișoara și conduceam organizațiile studențești din oraș. Studenții erau nemulțumiți pentru că drepturi discutate și promise încă din 1991, drepturi meritate și câștigate, nu pomeni, rămăseseră pe hârtie. Vorbeam atunci despre lucruri foarte concrete: transport pe CFR cu reducere de 50% (nu gratuitate, ca acum, și doar șase drumuri), burse care să acopere masa și cazarea, respectarea unor angajamente asumate față de studenți. Am decis pentru grevă. A urmat și un miting mare.

Eram aproape 20.000 de tineri! Erau vremuri în care România abia ieșise din comunism. Libertatea pentru care unii dintre noi muriseră încă se învăța pe stradă, în redacții, în universități și, uneori, în fața unor uși închise.

A doua zi am fost chemat de decanul Facultății de Construcții și Arhitectură, profesorul Liviu Gădeanu. M-am dus la el și mi-a spus că așteaptă un telefon tocmai de la Cotroceni!... M-a așezat pe scaunul decanului. A sunat telefonul. A vorbit mai întâi domnul decan, apoi a spus că îl dă la telefon pe ’domnul student’.

Era Ion Iliescu.

Mi-a vorbit despre viața studențească, despre faptul că fusese și el lider de studenți (comuniști, evident), despre ce știa și ce i se spusese. M-a întrebat de ce facem grevă. I-am explicat că nu cerem privilegii, ci drepturi negociate de peste un an și rămase neacordate. Mi-a spus că speră să nu fiu vândut și că are informații că politizăm protestul. Era înaintea alegerilor din 1992, iar puterea de atunci vedea repede dușmani acolo unde oameni ca noi cereau lucruri normale, lucruri promise tocmai de politicieni.

I-am răspuns că vin de la Brad, din Țara Moților, și că am fost crescut ca patriot. Că a lupta pentru dreptate nu înseamnă a fi vândut cuiva.

Discuția s-a încheiat mai tensionat decât începuse.

A treia zi, dimineața, au venit la cămin câțiva polițiști. M-au luat cu o mașină și m-au dus într-o clădire anonimă, unde erau și oameni în uniformă și civili. Fără mandat. Fără explicații.

A urmat un interogatoriu de câteva ore, despre ce pregătim, ce vrem să facem, ce programăm împotriva statului. Repet: împotriva statului! Ce voiam noi era ca bursa (pentru care învățam pe brânci) să acopere masa și cazarea...

Le-am spus atunci ce puteam să facem noi, studenții: grevă și marș. Dacă eram la București, mergeam în fața Guvernului sau a ministerului. Poate făceam mai multe... La Timișoara, am făcut ce puteam face acolo, pentru drepturi promise și meritate. Și uitate.

Au trecut ore bune. Colegii mei s-au întors de la cursuri și au văzut că nu revenisem. În cămin era un telefon public, cu fise de 25 de bani. Așa era atunci. De acolo au sunat la presă și au spus că m-a luat Poliția.

Atunci au intrat în această poveste Brîndușa Armanca și câțiva jurnaliști care au înțeles imediat gravitatea momentului.

S-au dus să întrebe unde sunt. Au cerut explicații. Au întrebat de ce am fost ridicat și în baza cărui mandat. Au pus presiune, la modul cel mai public, într-un timp în care asemenea gesturi cereau curaj. Astăzi poate că pare simplu. În 1992, vă rog să mă credeți, sau să vă amintiți, era altceva. Presa independentă lucra atunci în condiții mult mai grele decât astăzi. Reflexele statului totalitar erau intacte, iar cei care le deranjau își asumau riscuri reale și mari.

Sub presiunea lor, polițiștii m-au urcat în mașină și m-au dus înapoi la cămin.

Repet acest detaliu pentru că el spune mult despre acei ani: nu fusesem dus la sediul Poliției, ci într-o clădire anonimă. Acolo eram ținut și întrebat ce am de gând să fac împotriva statului. Eu eram un student care cerea drepturi pentru studenți.

Pentru mine, Brîndușa Armanca a rămas de atunci legată de o formă foarte concretă de curaj. Curajul jurnalistului care merge la ușa puterii și întreabă. Curajul de a apăra un student înainte ca abuzul să fie mușamalizat. Curajul de a face presă într-o Românie în care democrația era încă fragilă, iar libertatea se câștiga în fiecare zi. Și se putea, încă se putea, pierde.

La inițiativa ei, cazul meu a ajuns apoi și în Parlament, printr-o interpelare făcută de un senator PNȚCD.

Pentru mine, acel gest a însemnat enorm. M-a făcut să înțeleg că într-o democrație oamenii sunt apărați și de instituții, dar și de conștiințe vii, de oameni care văd nedreptatea și aleg să se implice atunci când pot, foarte simplu, să nu își complice propriile vieți.

Doamna Armanca a ales să se complice. A avut mereu curaj, asta știu sigur. Și a avut umanitate.

Am rămas în relații bune cu doamna Brîndușa Armanca și cu alți jurnaliști care m-au sprijinit. Anii au trecut. Viața fiecăruia a mers mai departe. Dar sunt datorii sufletești care nu se prescriu!

Îi rămân recunoscător.

Îi rămân recunoscător pentru acele zile din 1992, pentru felul în care a înțeles libertatea, pentru demnitatea cu care a practicat jurnalismul. Pentru curajul ei, desigur. Și pentru faptul că a știut, atunci când conta enorm, să stea de partea unui tânăr aflat în fața unui abuz.

Brîndușa Armanca a avut o carieră importantă. A format jurnaliști, a condus redacții și instituții, a scris, a predat, a reprezentat cultura română. Toate acestea rămân și trebuie să rămână. Dar pentru mine rămâne și imaginea omului care a făcut presa să fie ceea ce trebuie să fie într-o democrație: o apărare a libertății atunci când libertatea este pusă la încercare.

Transmit condoleanțe, din tot sufletul, familiei, prietenilor, colegilor și tuturor celor care au cunoscut-o și au prețuit-o.

Dumnezeu să o odihnească în pace.

Iar noi, cei care îi suntem datori pentru un gest, pentru un cuvânt, pentru o zi în care ne-a apărat, avem datoria să nu uităm niciodată.