Iaşca Înfieratul

Verbul a înfiera a rămas legat de epoca stalinistă, când diverşi omeni ieşeau la balcon, ca să batjocorească pe cineva. În toate timpurile gloria a însemnat să-i calci pe alţii în picioare, iar lucrul ăsta a fost mereu posibil, prin tupeu şi prin sprijin politic.

Aduceţi-vă aminte de oamenii care-au devenit scriitori, pentru că împăratul a dat decret în privinţa asta. Ori să ne amintim de acel tip, care a înjurat o lună de zile în stradă, până când numele lui a ajuns în urechile tuturor. Abia atunci a spus: mi-aţi auzit porcăriile? Foarte bine - acum pot să fiu ce vreau eu.

În perioada stalinistă, cine voia să-şi facă un nume ieşea în faţă şi înjura pe câte unul,  povestind faptele mizerabile ale acelui om, făcând dezvăluiri pe care, chipurile, numai el le ştia. Cuvântul pentru treaba asta murdară era înfierat.  Orice om onest din comunism avea datoria să înfiereze actele duşmănoase, faptele unui duşman al poporului.

 Sensurile astea moderne, ale lui a înfiera îşi au originile în negura timpului, când un om vinovat de ceva - nu vorbim acum despre vină, dreptate şi alte chestii juridice -, un om prins cu mâţa în sac era adus în piaţă şi făcut de rahat. Oricine putea să-l scuipe în ochi, să arunce cu ouă în el. Era hulit, porcăit, bătut la tălpi şi ras în cap. Dar ca să ţină mine, în cele din urmă, era însemnat cu un fier încins, i se întipărea o literă pe obraz, ca lumea de-aici încolo să ştie cine e şi să se ferească de el, să-l scuipe în continuare, să-l batjocorească ori de câte ori se întâlneşte cu el.

În situaţia asta a fost bietul Iaşca.

Despre el au scris cronicile munteneşti, deci am putea să-l considerăm personaj istoric. A trăit în secolul al 17-lea, iar la anul 1693 a păţit-o rău, după cum o să povestesc.

Era sârb, naturalizat în Valahia, un tip umblat, îmbrăcat după moda nemţească. Înalt, bine făcut, cu şiruri de femei după el - le vedeţi, nu? Năltăroage cu buza lăsată, bondoace aprinse, roşcate flegmatice, blonde cu buze subţiri. Toate îl visau noaptea, toate voiau să-i atingă cearşafurile şi să-i simtă în palmă năvălirile sângelui. Să-i guste saliva. Şi chiar merita.

Era un bărbat din ai cărui ochi curgeau promisiuni fără număr şi stoluri de sturzi cântători. Purta părul strâns într-o coadă, ascuns sub işlic, cizme nemţeşti şi un mic cercel de topaz.

Băgat în multe, gata să ia parte la orice intrigă, Iaşca avea nişte prieteni, ca şi el, băieţi cu gusturi occidentale, toţi bucureşteni şi aventurieri, insurgenţi, plimbăreţi şi aşa mai departe. Azi se distrau pe Lipscani, iar mâine erau în drum spre Viena, dar le plăcea şi Stambulul, oraş în care a şi fost prins, alături de prietenii lui. Pentru că nu se face să mergi la Poartă cu chică nemţească, aşa cum am mai scris, tot aici. Or, Iaşca visa să schimbe lumea, să fie acel arhitect nevăzut, care decide în taină toate lucrurile mai acătării. Prietenii lui, până una alta, voiau să-i ia locul lui Brâncoveanu şi să pună parul pe turci. Două lucruri utopice, la acea vreme, ceea ce ştiau şi ei, dar de dragul jocului mergeau mai departe, căci nimic nu e mai plăcut decât situaţia de conspirator, când te aliezi ca să-l dai jos pe altul, să-i iei locul, uneori doar să-l dai la o parte de la un premiu. Chiar şi Iaşca ştia că nu sunt sorţi de izbândă, dar vorbea ca şi iepuraşul, ştergând o flintă, într-o cârciumă din Stambul. Şi-aşa a fost înşfăcat de gealaţi şi învinuit de complot împotriva lui Brâncoveanu.

 Arestat, bătut la tălpi, ţinut la închisoare nişte luni bune, Iaşca s-a numărat totuşi printre cei norocoşi. Brâncoveanu îl simpatiza oarecum, impresionat de statura lui şi de modul deschis de-a judeca faptele. În plus, Iaşca şi-a recunoscut vina, greşit sunt măria ta, a supus el, iar Brâncoveanu a hotărât să-l lase în viaţă.

Pedeapsa lui a fost înfierarea.

Într-o dimineaţă fatală a fost dus în târg, la o oră cu audienţă importantă. Mai întâi, a fost batjocorit după obicei: ras în cap, plimbat prin oraş, iar în cele din urmă - ars cu fierul.  Respectiv, litera G (de la greşit) i-a fost întipărită în obraz.

Apoi a fost aruncat la Telega, în ocnă, unde a stat un an încheiat. Aici intră în scenă familia, toţi sârbii lui, unii cu rang boieresc, cu pungile lor de bani, cu giuvaiere şi alte odoare, lucruri bune să-l convingă pe Brâncoveanu să pună capăt pedepsei.

Într-o zi de aprilie, pe când înfloriseră merii, Iaşca  a văzut iarăşi lumina zilei. Era tot el Iaşca, sârbul,  dar cu părul plin de păduchi şi cu o cicatrice în  fălnicia obrazului.

Din acel moment i s-a spus Înfieratul.

Câţiva ani s-a ascuns la moşie, încercând să-şi scoată litera din obraz, făcând alte răni, cicatrici a căror semnificaţie să se piardă în confuzie. Iar într-o zi, când s-a convins, în sfârşit, că nu putea să mai fie nimic altceva decât Înfieratul, şi-a luat lumea în cap, s-a îmbarcat la Marsilia, iar în călătoriile lui, legănat de apele mării s-a rugat zi şi noapte ca Brâncoveanu să moare, ceea ce până la urmă s-a întâmplat. Dar în timp ce pe acesta l-au plâns generaţii, Iaşca a rămas pentru totdeauna doar Înfieratul, trecut pe-o pagină din Anonimul Brâncovenesc şi din cronica lui Greceanu. Dar povestea sa a dus mai departe un cuvânt fără glorie.