Ogarul valah: din Adevărul în Conjunctions

În urmă cu trei ani, aproape 600 de bucureșteni au scris de mână o povestire a mea. Era Ziua Limbii Române, iar pe Șoseaua Kiseleff se desfășura Marea Dictare, un eveniment la care fusesem invitată să citesc un text special.

Am ales o poveste despre un câine care se transformă în om. Sau poate despre un om care a fost cândva câine. Nici acum nu sunt foarte sigură.

Foto: Doina Ruști

Povestirea se numea Ogarul și am scris-o pentru acea întâlnire, în 2023. Am citit-o cu voce tare, iar oamenii au transcris-o, fiecare cu scrisul lui, cu ezitările și micile lui greșeli. Mi-a plăcut enorm ideea că o poveste, înainte de a fi tipărită, poate trece prin sute de mâini. Cuvintele mele deveniseră pentru o după-amiază ale altora.

Mai târziu, am publicat povestirea integrală aici, pe blogul din Adevărul, sub un alt titlu, fără să bănuiesc că va avea o viață americană.

Iar acum, pe 11 noiembrie 2026, Ogarul valah a apărut în revista literară americană Conjunctions, cu titlul The Wallachian Hound.

Mă bucură mai ales drumul acesta neașteptat. De la o dictare publică, pe o șosea bucureșteană, la paginile unei reviste americane dedicate literaturii inovatoare.

Un câine cu ochi omenești

Povestea începe în Bucureștiul anului 1740, într-o lume în care ogarii valahi erau foarte căutați, iar amiezile orașului puteau ascunde tot felul de arătări.

Anton, un ogar alb-cenușiu, cu ochi omenești, dispare într-o zi de marți. Stăpânul său, un arnăut, depune o plângere, convins că la mijloc este ceva necurat.

La scurt timp, un bărbat slab, cu fața ascuțită, apare la poarta unei case și spune:

„Mă cheamă Anton, iar acum un ceas eram câine.”

Îmi plac asemenea întâmplări, în care realitatea se modică în tăcere, iar lucrurile imposibile intră în viața oamenilor ca și cum ar fi firești.

De altfel, o mare parte din proza mea fantastică s-a născut din fascinația pentru documente, pentru relatări marginale, pentru mici istorii care nu au încăput în istoria oficială. Îmi place să inventez arhive, să urmăresc câte o întâmplare prin mărturii contradictorii, să construiesc oameni din câteva cuvinte rămase pe marginea unei hârtii.

În povestirea aceasta, Anton trece dintr-o existență în alta, iar cei care îl întâlnesc nu izbutesc să înțeleagă ce s-a petrecut. Dar nici nu pot uita întâmplarea.

Și aici, cred, este adevărata temă a povestirii: nu doar metamorfoza, ci nevoia de a păstra o întâmplare prin povestire.

Bradford Morrow și manuscrisele pierdute

Conjunctions este o revistă fondată în 1981 de scriitorul american Bradford Morrow, cunoscut pentru interesul său față de literatura experimentală și formele narative neconvenționale.

În paginile ei au publicat, de-a lungul timpului, Susan Sontag, Joyce Carol Oates, Roberto Bolaño, David Foster Wallace, Lydia Davis și mulți alți scriitori importanți.

Pe mine m-a atras în mod special literatura lui Bradford Morrow. În The Prague Sonata, de exemplu, el imaginează destinul unui manuscris muzical din secolul al XVIII-lea, despărțit în trei părți pentru a fi salvat în timpul ocupației naziste a orașului Praga. Din descoperirea unei partituri se naște o căutare care traversează epoci și țări.

Mi se pare fascinantă această încredere în puterea unui obiect vechi de a provoca o poveste nouă. O partitură, o scrisoare, o însemnare — uneori sunt suficiente pentru a deschide o lume.

În The Forgers și The Forger's Requiem, Morrow revine la manuscrise, falsificări și mistere literare. Nu e greu de înțeles de ce asemenea subiecte îmi trezesc interesul.

O poveste care continuă

M-am gândit adesea că literatura nu trăiește numai în cărți. Ea circulă prin voci, prin amintirile cititorilor, prin traduceri, prin forme pe care autorul nu le poate prevedea.

Cei aproape 600 de bucureșteni care au scris povestirea după dictarea mea au avut fiecare propriul Anton. Poate că unii au uitat întâmplarea, poate că alții își mai amintesc încă de ogarul care dispăruse în amiaza unui București fanariot.

Acum, alți cititori, aflați departe de acest oraș, vor întâlni același câine în limba engleză.

Îmi place să cred că Anton nu s-a oprit aici.

În fond, chiar la sfârșitul povestirii, Eleni, o femeie al cărei bărbat dispăruse în chip misterios, începe să scrie iar și iar întâmplarea, pe un zid, pe o cârpă, pe marginea unei cărți.

Poate că acesta este destinul oricărei povești: să fie scrisă din nou.

Povestirea The Wallachian Hound poate fi citită integral în revista americană Conjunctions, în ediția online din 11 noiembrie 2026.

conjunctions.com/articles/doina-rusti-2026-11-11/

Versiunea românească și un scurt film despre povestire se găsesc și pe site-ul meu, doinarusti.ro.