Porcarul împărat

Adeseori m-am gândit la porcarul lui Cantemir, din Istoria ieroglifică. Povestea conturează un prototip balcanic și o filozofie nastratinică, dar interesant mi se pare și cadrul poveștii. Mi-l imaginez pe Inorog intrând într-o cafenea și stând la taclale cu prietenul său, Șoimul. E o povestire care cere tihnă, un scaun bun și un pahar de ceva.

Foto: Porcarul. București

Evident, Inorogul, plin de ifose, îi spune povestirea ca pe o pildă. Dar mie nu-mi plac istoriile moralizatoare. Nici măcar parabolele. Mă interesează numai porcarul.

Un bărbat tânăr, bosumflat. Dimineața nu începuse de mult când a ieșit din casă, cu un macat vechi pe spate. Mereu se trezea tușind. Așa începea ziua lui. Tușea, făcea focul și fierbea niște apă în care arunca o mână de mei și gata, își revenea. Era alt om, încălzit pe dinăuntru, gata să ia gerul în piept.

Porcarul avea în grijă 20 de animale vărgate. Evident, nu erau ale lui, ci adunate din tot satul. Cine avea un porc îl aducea la el, iar orgoliul îi spunea că e cel mai bun porcar din ținut.

Făcuse un țarc în care ținea porcii, înnămoliți și plini de plăceri, hrăniți cu dovleac fiert. Cine mai dă în ziua de azi așa bunătăți unor porci, care oricum sunt făcuți ca să moară după un an? Nimeni. El singur, Porcarul unic. Mai mult, uneori le și cânta dintr-un cimpoi, iar spre seară le spunea pilde din Biblie. Porcarul era credincios, nu pierduse nicio slujbă duminicală.

După un timp, stăpânii își luau porcii acasă, iar Porcarul aduna banii, nu foarte mulți, atât cât să-și cumpere secara lunară.

Totuși, în sufletul lui de porcar a început să crească floarea nemulțumirii.

Nu viața restrânsă și nici banii puțini nu-l întristau, cât lipsa de respect a consătenilor lui. Cu toate eforturile, continua să fie tratat ca un servitor. Uneori treceau pe lângă el fără să-l bage în seamă, fără să-l salute măcar. Nici numele nu i-l știau. El era doar Porcarul.

Iar dintre toți, cel mai rău îi rupea sufletul un tip din neamul lui Duca Diacul.

Acest bărbat mărunțel, cu gura plină de texte, trecea pe lângă el fără să-l vadă, cu toate că nu era chiar nimeni, ci omul care avea grijă de porcii lui.

Duca povestea în neștire despre lucruri nemaivăzute, iar Porcarului îi plăcea să-l asculte, cu toate că tânărul Duca nu-i arunca nici măcar o privire.

Într-o zi începuse să povestească despre cetăți. Dincolo de satul lor erau așezări mari, cu porți și clădiri înalte, cu lumini care se revărsau din globuri de aur. Nici nu prea contează ce povestea Duca, ci ceea ce-a ajuns în mintea Porcarului: pentru el, cetatea a devenit paradisul, locul salvării. Cum putuse să stea atâta vreme numai cu porcii, când la depărtare de numai o zi se afla o cetate?

Porcarul s-a trezit într-o dimineață, și-a pus macatul pe spate și-a plecat fără să se uite înapoi.

Poate că avusese o intuiție, poate îl ajutase zeul porcarilor. Cum a ajuns în cetate, a fost luat pe sus și pus în Scaun. Tocmai murise conducătorul și, conform unei legi, primul străin intrat în cetate urca pe tron.

Schimbarea l-a amețit. Era șef. Era cel care hotăra totul. Era director. În fine, el era totul. Orice dorință a lui era posibilă.

Dar ce dorințe putea să aibă? Normal, a renunțat la macat. A pus pe el diamante și aur. S-a împopoțonat și-o să ziceți că exact așa face oricine. E adevărat. Tocmai de-aia mă abțin să-mi dau cu părerea.

Dar podoabele n-au fost totul. Porcarul-rege a trecut la fapte mai importante, începând cu ce-l durea cel mai mult: a dat ordin ca tânărul Duca să fie adus la palat. Voia să-l vadă ploconindu-se înaintea lui, dar și să-l asculte.

Duca părea neschimbat. N-a durat mult până să se arunce într-o poveste, la fel de uimitoare ca și celelalte, iar din ochii lui se ridica ușurel fumul indiferenței. Era la palat, în fața lui, dar continua să-l sfideze. Fără premeditare, Porcarul s-a ridicat de pe tron și, dintr-o singură mișcare de sabie, l-a lăsat fără cap. Pe podea s-a rostogolit căpățâna, dar, chiar și așa, morți, ochii lui Duca scoteau mai departe aburii înfumurării fără sfârșit.

Un timp a fost mulțumit. Apoi Porcarul și-a amintit și de alții care îl enervaseră. I-a călcat în picioare, le-a tăiat capetele, i-a schingiuit. Treptat, aceasta a devenit principala plăcere, treaba care îl făcea să se simtă întreg.

Însă nicio bucurie nu e prea lungă, mai ales una care pârjolește totul în jur.

În scurt timp, locuitorii cetății, trecuți prin multe, l-au dat jos de pe tron și l-au aruncat peste zidul cetății.

Revenit la condiția lui dinainte, Porcarul s-a resemnat. La urma urmelor, va crește porci iarăși. Numai că acum nu mai era simplu. Lumea îl cunoștea. Era ucigașul lui Duca. Era tiranul izgonit din cetate. Or, cum să-ți lași porcul pe mâna unui tip atât de ingrat? Veți zice: bine, doar nu-l iau în casă, e acolo la porci. Chiar și așa, n-o s-o faci. Există un demon, bucureștean de origine, care are grijă să nu-ți lași nici măcar porcii pe mâna unui tiran.

Oricum, nici lui nu-i mai venea să se ocupe de porci.

Ce putea să mai facă? A mers mult, mai ales prin cetăți, dar singura plăcere rămasă constantă era să audă pe cineva povestind. Asculta, mai întâi așezat la distanță, apoi pe pervazul ferestrei, urcat într-un pom. Iar gura povestitorului i-l aducea în memorie pe mortul Duca, viața de dinainte de a fi împărat.

Din cauza singurătății în care intrase, devenise aproape de neobservat. Era cel mai fidel ascultător, cea mai avidă ureche. Vocea povestitorului îi aducea în memorie viața lui de dinainte să plece de-acasă. În mod neînțeles, asta îl făcea fericit, chiar dacă fiecare povestitor avea ceva din aroganța lui Duca, din privirea lui plină de fum albăstrui. Și poate din cauza asta, după ce asculta o poveste, își scotea colții și-i înfigea în povestitor.

Umbra fostului Duca plutea din nou și o undă de mulțumire se instala temporar pe fruntea Porcarului. Mulțumirea, așa măruntă și slabă, îl contopea cu orașul la care visase, îl implanta, așa umbră firavă, în zona nepieritoare a lumii noastre.

Chiar și astăzi se vorbește despre el prin orașele din Balcani. Se spune că trece mai ales seara și ascultă pe la ferestre. Înfășurat într-un macat plin de molii, parte din ziduri și pierdut în umbrele serii, el este ucigașul povestitorilor.   doinarusti.ro