Geograful de la Colțea

Ce puteai să cumperi cu 6 taleri, la anul 1780? În primul rând o șa turcească, din piele bună, împodobită cu ținte și franjuri. Tot 6 taleri costa un car obișnuit. Uneori și un sclav putea fi achiziționat tot așa. 5 taleri dădeai pe un kg de cafea bună, zisă “franțuzească”. Doi taleri putea să coste un curcan, iar peștele de râu, proaspăt, putea să ajungă la 10 bani per kil.

Șase taleri a cheltuit dascălul Marin pe o carte.

Acest dascăl, tocmai împlinise 26 de ani și-și făcea griji pentru viitorul său. Ținea lecții la Colțea, dar cei mai mulți bani îi veneau de la un chelarul Ioniță, al cărui fiu lua lecții particulare de la Marin.

În afară de asta, copia cărți, și cânta în corul Bisericii Colțea, de fapt chiar era vocea întâi, din care motiv avea drept la un bănuț din pomenile de duminică.

Pasiunea dascălului Marin era geografia. Ar fi vrut să călătorească, să bată la picior lumea. Mai ales călătoriile pe mare i se păreau frumoase, cu toate că nu văzuse marea, nu știa ce presupune să urci pe o corabie. Totuși, se visa comandant de vas, pirat, omul apelor. Iar dorința asta i se trăgea de la un atlas, pe care dăduse 6 taleri, un album cu hărțile lumii, tipărit la Leipzig, în 1742. În primul rând că aici putea să vadă harta întreagă a lumii, cu oceanele, punctate din loc în loc de corăbii cu pânze, erau scrise numele țărilor, ale orașelor principale. Când își lăsa ochii de hartă, avea impresia că zboară pe deasupra hotarelor. Își imagina uneori cum urcă pe Dunăre până la Budapesta și mai departe. Se vedea alergând prin păduri ori scăldându-se în Rin și în alte ape, ale căror nume le aflase acum. Ar fi stat toată ziua cu ochii în atlas, dacă n-ar fi trebuie să meargă la școală.

Dar și la școală, pasiunea era pe locul întâi. Rasolea repede frazele evanghelierelor, ca în sfârșit, să deschidă atlasul, să-și pună elevii să deseneze hărți, mai întâi copiind conturile din atlas, îndemnându-i apoi să schițeze străzile și orașul.

Se crease o adevărată febră a geografiei în jurul profesorului, iar cei mai curajoși își desenaseră curtea, cu angaralele, cu potecile din grădină și cotloanele beciului.

Pasiunea lui se răspândise ca molima, mai ales printre elevi, căci de multe ori dascălii, în entuziasmul lor, își contaminează discipolii, chiar dacă mulți dintre ei nu sunt  făcuți să împărtășească o astfel de pasiune. Și odată contaminați, rămân multă vreme legați de visul profesorului, în incapacitatea de a se mai desprinde de-acolo, fără ca acel vis să le fie folositor în vreun fel.

Dascălul Marin era omul cărții cu hărți și nimeni n-ar fi îndrăznit să pună mâna pe cartea sa, care era partea cea mai importantă a vieții. De altfel, scrisese pe ea un blestem, pe care îl cunoștea toată suflarea școlarilor de la Colțea: cine găsea cartea și o aducea la stăpân primea un colac, iar cine o fura era condamnat să suporte pedeapsa hoților de odoare - de lucruri sfinte.

Blestemul acesta se cere detaliat. În primul rând, să vă spun cum arăta recompensa, acel „colac”, pe care îl primea cel care dădea o mână de ajutor în recuperarea atlasului. Era o chiflă mai mărișoară, din cozonac, împodobită cu panglici, cu smochine și cu bomboane, iar din loc în loc erau înfipți bani, chiar și arginți, la casele importante. Era o recompensă deloc neglijabilă. În schimb, dacă i-ar fi trecut cuiva prin gând să fure cartea, nu primea un simplu blestem pentru hoți, ci unul pentru sacrilegii, pentru sfidare - adică îl aștepta Iadul cu cele mai grele pedepse.

Elevii înțeleg pasiunea dascălului Marin și-o respectă. Sau cred în puterea blestemului. Totuși, într-o zi de duminică a anului 1781, atlasul dispare.

Mai întâi, Marin a așteptat răbdător, pregătind colaci, pe care îi așeza în fereastră, să vadă lumea că meritau toată lauda, fiind împodobiți cu  bani mulți, în special taleri, și cu halviță de calitatea I. Apoi, pierzând speranțele așteptării, s-a pus pe desenat hărți: a făcut mai întâi harta lumii, care îi ieșea cel mai bine, apoi harta țării și a Bucureștiului. A umplut foile, le-a colorat. Încurajat de școlari, a desenat o hartă misterioasă pe zidul Bisericii Colțea, ceea ce a atras nemulțumiri multe. Zidul a fost curățat și revopsit, pe cheltuiala mahalagiilor, care au pus și-un blestem pentru cine va mai murdări sfântul lăcaș.

Dar durerea dascălului Marin era de nestins.

El a desenat altă hartă pe zidul propriei case, ceva care din stradă semăna cu un cap de drac, cu o maimuță încornorată.

Lumea l-a luat la ochi, considerându-l lovit de dambla.

Și la școală, uitând cu totul ceasloavele, vorbea despre hărți, despre locuri misterioase, în care fuseseră îngropate comori, despre orașe, a căror hartă îți arăta de la prima vedere în ce consta forța acelui loc: erau așezări, cele mai multe, de care nu auzise nimeni, în care deveneai culmea înțelepciunii, și altele care îți aduceau frumusețea sau purcoaie de galbeni. Erau însă și locuri în care îți pierdeai mințile sau pofta de viață. Bucureștiul însuși era pentru Marin un loc al hoților, iar, pe harta desenată de el, se vedeau clar casele celor mai primejdioși oameni. Cum venea vorba despre vreo calitate ori despre o dorință lumească, dascălul desena o hartă, pretinzând că acolo se află cheia pentru acea aspirație.

Prin urmare, a fost concediat de la școală. Lumea l-a luat la ochi. Din dascălul respectat nu mai rămăsese decât epava unei aventuri netrăite.

Deși nu se mai bucura de considerație, bucureștenii îi recunoșteau pasiunea, numindu-l Geograful de la Colțea, nume care s-a păstrat în folclor mai bine de două secole. Multă lume căpătase obiceiul să deseneze hărți, să noteze punctele principale ale orașului. Prin prăvălii apăruseră eșarfe brodate cu hărți. O perioadă scurtă de timp, a existat și o stradă a Geografului. Unii dintre foștii lui elevi au comandat atlase și geografii, din secolul al 18-lea datând și hărțile mai ca lumea ale orașului.

În ceea ce mă privește, i-am găsit numele pe o carte, un atlas vechi, tipărit la anul 1742, pe care o mână sigură scrisese cândva: „Cartea asta a fost a Geografului de la Colțea, mort demult, iar eu am cumpărat-o pe 2 taleri din Târgul de Afară, de la Mitu geambașul, fiul lui Ioniță Chelaru”.