Fals jurnal de ieri și de azi. Însemnări pregătitoare pentru o prevăzută și dorită „Cronică de familie” (II)

Acum o lună de zile și mai bine – am mai spus asta – a murit în satul Stroești, la 98 de ani, în picioare, cum spun oltenii, doctorița dentistă bucureșteană, pensionară și văduvă. Au îngrijit-o, în ultimii trei-patru ani, o țărancă din Stroești, fiica ei Tania și fratele ei, academicianul Constantin Popa. Mama ei, Elena, fiica lui Ghiță Săraru, a trăit numai 85 ani și era vară din frați cu tatăl meu, învățătorul Costică Săraru.

Mama ei a fost măritată cu un neam din Stroești, cu știință de carte, pe nume Motoi, cu care a făcut doi băieți, Mihai Motoi și Ionel Motoi. Aceștia au ajuns la Râmnicu Vâlcea băieți de prăvălie. Mihai Motoi, boierit prin căsătoria cu fiica boierilor Ogrezeni de la Cheia. Așa a devenit, din slugă, un bărbat harnic, frumos și mândru și îi stătea bine în costum boieresc, cu melon, fular alb de mătase și redingotă. Bunica franțuzoaică a boierilo Ogrezeni, cu rochii lungi de catifea și coc rotund la ceafă, prins cu pieptene de argint în pletele albe de nonagenară și cu o mână miniaturală de fildeș cu care se scărpina pe spate, când veneau țăranii toamna cu carele pline cu bucate datorate boierilor, bătrâna se agita de la fereastra pridvorului curții interioare, strigând în franceză: „Închideți ferestrele, că au venit țăranii de la Cheia și o să miroasă toată casa a țărani și a opinci!”.

Elena, fiica lui Ghiță Săraru, fratele bunicului meu Constantin Săraru, a fost măritată cu forța cu acel prim Motoi cu care a făcut și o fiică botezată – cine o fi botezat-o – Gloria. Discutând cu academicianul Popa cum au botezat niște țărani, chiar cu știință de carte, Gloria, la nașterea ei din 1926, m-am gândit străfulgerat de o descoperire cum că neamul Cotarilor, care făceau și desfăceau totul în timpul acela, aveau un prim vlăstar preot la Bogdănești, lângă Horezu, cu studii de seminar, cum se făceau pe atunci, temeinice, și el ar fi putut-o boteza Gloria, nume găsit în studiile filosofice de la seminar. Și eu, la rugămintea tatălui meu, învățătorul Costică Săraru, și văr de-al doilea cu preotul Cotari de la Boogdănești, de lângă Horezu, am fost botezat în cristelnița lui.

Pe Gloria au măritat-o cu forța la 15 ani. În plină noapte a nunții, cu lăutari și cu nefericitul ginere pregătit să intre în iatac, a deschis fereastra și mireasa a fugit, încât s-a ales praful de nuntă. A fugit la București, unde s-a întâlnit cu o rudă țăran aflat la București din Bălceștii de Olteț și în familia lui și-a terminat primele șapte clase, cum se făcea pe atunci. S-a angajat ca lucrătoare obișnuită pe sttrada Mihail Obedenaru din Cotroceni, în curtea lui C.I. Parhon și a ginerelui său, Ștefan Milcu, autorul unui volum studiu ca un album intitulat ” Atlasul antroplogic al Oltenueu”, a lucrat până târziu acolo când s-a întâlnit și cu fratele său, viitorul academician, și au lucrat amândoi ca să se întrețină la laboratol C.I Parhon. Cu acest prilej, rămâne să descurcăm cum viitorul neurolog a absolvit cursurile unei școli catolice din București și ca să se întrețină pentru că n-a intrat de prima dată la Facultatea de Medicină, dar a învățat perfect limba franceză. Despre această poveste rămâne să mai descurcăm ițele care mă cuprind din nou pe mine, care am primit cu următoarea dedicație studiul album al lui Ștefan Milcu.

Gloria a făcut după 40 de ani Facultatea de Stomatologie și și-a organizat un cabinet cu care era recunoscută, până la pensionare, când s-a întors la Stroești, peste Măgura Slătioarei.

Ghiță Săraru a avut șase fete blonde și doi băieți, fete frumoase și măritate pe valea Cernei vâlcene. Pe sora Elenei am  cunoscut-o și eu, se chema Bădița, și era o frumusețe la peste 80 de ani. A trăit 100 de ani fără o lună, dar pe crucea ei din cimitirul din Stroești scrie că a trăit 100 de ani.

Am mai cunoscut-o și pe sora ei, Maria Mazilu, într-o casă deasupra Cernei vâlcene în care am fost condus de nepotul ei Mazilu, care-mi spunea că bunica are aproape 100 de ani. Era un mușuroi cu chip de om, sub pătura trasă peste ochi și intrând i-am spus: Eu sunt Dinu, fiul învățătorului Costică Săraru, văr din frați cu dumneavoastră. Mușuroiul de om a ridicat capătul păturii care îi acoperea chipul și a zis: „Bine”. Adică s-a terminat audiența. Retrăgându-ne, am zis sărut-mâna, am ieșit afară, iar Mazilu, nepotul ei, a zis ca să se scuze: „La 100 de ani nu mai contează cine ți-e rudă”.

El era atunci directorul cadrelor din Ministerul de Externe!

Altă soră a lor, la fel de frumoasă, era preoteasa unui popă Doară, vestit, cu case cu cerdac și acareturi de le numărai pe degete. Și această soră preoteasă s-a oprit în pragul celor 100 de ani.