Viața cu dizabilități în România. Povestea Teodorei, tânăra care luptă zilnic cu sistemul: „De ce nu este în regulă să folosim cuvântul cu h”
0V-ați gândit vreodată cum e să fii persoană cu dizabilități în România? Un exercițiu greu este realitatea cu care se confruntă zilnic sute de mii de români. Teodora Dumitru este una dintre aceștia. O tânără intelgentă și ambițioasă, pentru care viața a fost plină de obstacole.
Nu doar cele puse de diagnostic, ci și de oameni. Pe lângă infrastructura neadaptată, sistemul educațional a fost pentru ea punctul unde a întâmpinat cele mai multe dificultăți. ,,La Bacalaureat, la proba de Limba și Literatura Română mi s-a spus să-mi scurtez eseul de la subiectul al treilea, pe motiv că pe cea care scria o dura mâna și că pixurile pe care le adusesem eu erau incomode", își amintește Teodora. Cât despre drepturile persoanelor cu dizabilități, acestea trebuie cerute, spune tânăra, deși legea le garantează.
Viața dincolo de etichete
,,Obișnuiam să vorbesc despre mine ca și cum am trecut peste orice cu zâmbetul pe buze. Aveam impresia că, dacă spun de câte ori m-am simțit descurajată, caut atenție, atrag milă și reprezint greșit comunitatea. Pentru că viața unei persoane cu dizabilități se întinde mult mai departe decât dificultățile cu care ne confruntăm zi de zi. Maturizându-mă, mai ales în ultimii doi ani, am realizat cât de important este să recunoaștem că nu ne-a fost ușor să ajungem unde suntem și să obținem ce am obținut. Ar trebui să ne simțim mândri pentru reușitele noastre? Absolut. Ar trebui să fie atât de dificil să ne trăim viața cât mai aproape de cea a unei persoane tipice? Categoric nu".
Așa își începe prezentarea Teodora, cunoscută în mediul online ca ,,Teo on the wheels". Tânăra s-a născut în urmă cu 25 de ani. A avut cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului, iar lipsa oxigenului i-a afectat partea motorie, de la vorbire, la mâini și picioare. La un an fost diagnosticată cu paralizie cerebrală şi tetrapareză spastică.
Viața unei persoane cu dizabilități în România nu este ușoară, spune Teodora. Ba din contră.
,,De la infrastructură până la drepturile de bază, toate trebuie cerute, chiar dacă în teorie ne sunt asigurate prin lege. M-am născut și am crescut în București. Aici, accesibilitatea nu este deloc așa cum ar trebui să fie. Bordurile trebuie escaladate, rampele de acces nu există peste tot (iar unde există sunt imposibil de urcat), toaletele adaptate nu se găsesc la toate localurile și restaurantele".
Felul în care sunt privite persoanele cu dizabilități de societate reprezintă o altă problemă, spune tânăra.
,,Sunt doar două etichete în care ne „încadrăm”. Pe de o parte, suntem infantilizați, subestimați și ar trebui să ne mulțumim cu minimul pe care îl primim. Aici vom auzi mereu sintagme precum <<săraca, e în căruț>>. Pe de altă parte, suntem considerați superiori pentru simplu fapt că avem curajul să ne trăim viața dincolo de dizabilitate. Ne lipsește linia de mijloc, unde trebuie să fim văzuți ca persoane „normale” (urăsc cuvântul ăsta), care fac parte dintr-o societate cu adevărat inclusivă, în care aceste etichete nu își au locul".
Problemele cu care s-a confruntat la școală și la examene
Prima durere a discriminării a simțit-o chiar la școală, în România de acum 18 ani. Tot acolo a întâlnit însă și partea frumoasă a oamenilor, întruchipată de o profesoară pentru care un copil a însemnat mai mult decât un diagnostic.
,,Eu am intrat în clasa întâi în 2007. Părinților mei le-a fost recomandat să mă înscrie la o școală de stat, în urma evaluărilor psihologice. Am fost refuzată de prima învățătoare la care mama a fost să discute, pe motiv că nu știa cum să mă noteze dacă nu pot scrie de mână. Nu pot spune că îmi pare rău, pentru că am ajuns la o altă școală, unde am avut noroc să fiu în clasa unei învățătoare care a văzut potențialul meu academic, ca să spun așa. A venit cu soluții acolo unde cealaltă mi-a spus că nu se poate; îmi făceam temele la laptop și le scoteam la imprimantă. În loc de caiete, eu aveam dosare", își amintește Teodora.
Nu toți profesorii au fost precum doamna învățătoare. Unii au provocat răni adânci unei tinere care nu își dorea altceva decât să învețe. Un drept avut teoretic de toți elevii din România.
,,Pe parcursul anilor de școală, m-am confruntat cu subestimare și bullying din partea profesorilor (o profesoară suplinitoare de limba engleză a râs de felul în care plâng, după ce a refuzat să mă asculte pe motiv că nu mă poate înțelege ce spun.). La Bacalaureat, cum nu pot scrie de mână, mi s-a organizat comisie specială, formată din doi profesori supraveghetori, un altul care să scrie după dictare ceea ce eu voiam să scriu pe foaie de examen și un altul interpret. La proba de Limba și Literatura română mi s-a spus să-mi scurtez eseul de la subiectul al treilea, pe motiv că pe cea care scria o dura mâna și că pixurile pe care le adusesem eu erau incomode. Pentru mine, la momentul respectiv, asta a sunat ca <<ești cu dizabilități, chiar ai nevoie de notă mare?>>. Dacă mă întrebați acum, problema este mult mai adâncă și are legătură cu sistemul de învățământ, care nu știe să adapteze examenele la nevoile fiecărui tip de dizabilitate în parte."
Soluții pot exista, crede Teodora:
,,În cazul meu, mi-ar fi fost mult mai ușor dacă mi-ar fi fost asigurat un dispozitiv electronic pe care să pot scrie singură. Așa, nu aș mai fi depins de nimeni, iar viitorul meu ar fi fost doar în mâinile mele".
Accesibilitatea, normalitate în alte țări; la noi, provocare
Am întrebat-o pe Teodora care crede că este aspectul cel mai ușor de schimbat și care ar îmbunătăți viața persoanelor de dizabilități, dar care totuși nu se întâmplă. Răspunsul ei este accesibilitatea.
,,Sunt lucruri care se pot face rapid, ieftin și eficient, dar rămân ignorate. Sunt de părere că nu putem fi vizibili într-un spațiu în care nu ne este permis să ne desfășurăm. Rampă corectă la intrarea în clădiri, spațiu suficient pentru un scaun rulant între mese în localuri, semnalizare adaptată pentru persoanele nevăzătoare, anunțuri audio în transportul public, site-uri accesibile pentru cititoare de ecran. Sunt lucruri simple care pot face o diferență enormă. Avem modele în țări din Europa în care aceste lucruri sunt standard și care sunt privite ca făcând parte din normalitate. La noi, încă ne blocăm în mentalitatea <<lasă că merge și așa>>, deși schimbările sunt extrem de ușor de implementat dacă există voință", atrage atenția tânăra.
Îmbunătățirea din ultimii ani e că oamenii cu dizabilități au început să fie mai vocali și să își facă problemele auzite.
,Ce este puțin frustrant este faptul că drepturile există pe hârtie, dar trebuie să tragem cu dinții ca să ne fie respectate. De multe ori, este necesar să mergi cu legea în mână pentru a obține ceea ce ar trebui să vină de la sine înțeles", explică Teodora.
Cuvântul care rănește
Dincolo de ce se poate implementa la nivel de stat sau administrație locală, rămân și lucrurile simple care pot fi făcute de fiecare membru al societății. Iar la limbaj se poate lucra ușor, cu un pic de voință și empatie.
Un cuvânt folosit încă de mulți, fie pentru a descrie persoanele cu dizabilități, fie ca insultă, poate părea doar o înșiruire de litere pentru cei care îl rostesc. De cealaltă parte lucrurile se simt diferit.
,Îmi vine în minte un subiect pe care l-am abordat de curând pe TikTok. Am vorbit despre de ce nu este în regulă să folosim cuvântul cu „h”, după ce, recent, a fost folosit într-un film românesc pe post de „glumă”. Termenul are o încărcătură istorică negativă, folosit ani la rând ca insultă, nu ca descriere neutră a unei condiții. Ajunge să dezumanizeze, să reducă o persoană la dizabilitatea ei și să sugereze automat lipsă de valoare, dependență sau „defect”. În societate se simte încă reflexul de a asocia acest cuvânt cu inferioritatea, iar asta perpetuează prejudecăți, rușine și excluziune. Există termeni corecți și respectuoși, precum persoană cu dizabilitate, care pun identitatea umană înaintea condiției și permit discuții mature, fără stigmat", atrage atenția Teodora.
3 decembrie, Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități
Din 1992 încoace, ziua de 3 decembrie este dedicată persoanelor cu dizabilități și drepturilor acestora. Tânăra crede că cei care au în viața lor astfel de oameni ,,au oportunitatea să vadă totul dintr-o altă perspectivă. Pot învăța ce înseamnă răbdarea, adaptarea, creativitatea și solidaritatea. Dizabilitatea nu este o tragedie, iar societatea are de câștigat când își privește membrii cu respect și curiozitate, nu cu milă sau frică".
Teodora se gândește, de asemenea, la cei care au tendința să se izoleze, din cauza lipsei accesbilității și integrării deficitare.
,,Îmi doresc din toată inima ca toate persoanele cu dizabilități să prindă curaj de a ieși în față, de a vorbi tare despre experiențele lor, de a spune răspicat „Existăm!” Dizabilitatea nu este o rușine, nu este semn de inferioritate, nu este defect. Este doar un mod diferit de a ne trăi viața. Suntem mult mai mult decât ni se spune și, chiar dacă lumea tinde să ne limiteze, barierele sunt construite să fie doborâte", spune Teodora.
La 25 de ani, are cu ce se mândri. Cu ajutorul părinților care au crezut în ea, și-a format o educație solidă, a scris o carte, iar pe rețelele sociale face activism civic.
,,Vreau să se știe despre mine că sunt o femeie care a căzut de atât de multe ori, încât a pierdut șirul, dar s-a ridicat de tot atâtea ori. Că am învățat să fiu vulnerabilă, dar să-mi păstrez optimismul în același timp. Și că mereu îmi voi dori să fac o schimbare în ceea ce privește felul în care persoanele cu dizabilități sunt văzute".
Se încarcă comentariile...
