Europa între Rusia, America și China: de ce federalizarea nu mai este un moft ideologic

Trăim o modă intelectuală comodă în ultimii ani: "Europa a eșuat” sau "Europa a ajuns un uriaș muzeu în aer liber". Europa a greșit cu Rusia, Europa a greșit economic, Europa s-a pierdut în ideologie, birocrație și reglementare, Europa nu mai produce suficient, nu mai inovează suficient și nu mai știe să se apere. O parte dintre aceste critici sunt perfect legitime.

FOTO Shutterstock

Problema începe atunci când diagnosticul, uneori corect, este urmat de tratamentul exact invers celui necesar: dacă Europa este prea slabă, "soluția" unora ar fi să fie și mai fragmentată. Aici începe absurditatea.

Europa a greșit dar care Europă?

Prima eroare este tratarea Europei ca pe un organism politic omogen. Nu este. Una dintre cele mai mari erori strategice europene ale ultimelor decenii a fost, înainte de toate, germană. Germania Angelei Merkel a construit un model economic bazat pe trei presupuneri extrem de convenabile: energie rusească ieftină, securitate garantată în mare parte de Statele Unite și acces masiv la piețele asiatice, în special China. Era un model fantastic atât timp cât lumea rămânea exact cum fusese proiectată într-un Excel de la Berlin. Numai că lumea n-a avut bunul-simț să respecte Excel-ul prusac iar Rusia s-a transformat din furnizor comercial în amenințare militară. China s-a transformat din piață și atelier industrial în competitor strategic iar în Statele Unite a crescut o mișcare politică mult mai sceptică față de costurile și chiar utilitatea vechii arhitecturi transatlantice.

Problema germană nu poate fi însă transformată retrospectiv într-o culpă colectivă europeană.Franța și-a păstrat descurajarea nucleară și o industrie militară serioasă. Polonia și statele baltice avertizau asupra Rusiei când o bună parte din establishmentul vest-european considera asemenea avertismente o formă provincială de paranoia.După 2022 s-a descoperit că „paranoicii” din Est citiseră Kremlinul ceva mai bine decât pragmaticii din Vest.

Nu există o singură Americă

A doua eroare este și mai importantă: ideea că Statele Unite reprezintă o constantă geopolitică. Washingtonul nu are o singură viziune asupra Europei. Simplificând, politica americană contemporană poate fi privită prin trei tradiții distincte. Prima este republicanismul strategic clasic. Rusia trebuie îngrădită, NATO trebuie menținut puternic, iar Europa Centrală și de Est trebuie consolidată ca frontieră strategică occidentală. În această logică, Polonia, România și statele baltice nu sunt periferia Europei, ci cordonul care împiedică expansiunea puterii ruse spre Vest. Pentru România, această formulă a fost extrem de avantajoasă. A doua este abordarea democrată, mai instituționalistă și mai atașată relației SUA–Uniunea Europeană în ansamblu. Europa de Est rămâne importantă, dar este integrată într-o arhitectură transatlantică mai largă. A treia este MAGA și aici apare ruptura. Trumpismul nu trebuie caricaturizat prin teorii despre conspirații secrete ruso-americane pentru a observa o realitate mult mai simplă: există puncte în care ostilitatea unei părți a MAGA față de construcția europeană produce o convergență obiectivă cu interesele Moscovei.

Rusia preferă o Europă fragmentată

Un continent format din state care negociază separat este mult mai ușor de influențat decât un bloc de aproape 450 de milioane de oameni. O parte din dreapta populistă americană privește, la rândul ei, Uniunea Europeană nu ca pe extensia naturală a Occidentului, ci ca pe un competitor regulatoriu, comercial și ideologic. Nu este nevoie de vreun pact secret. Este suficient ca două puteri să considere, din motive diferite, că o Europă mai slabă le-ar conveni. De aici rezultă o concluzie pe care politica tribală o suportă foarte greu: o strategie corectă într-un anumit context poate deveni greșită atunci când contextul se schimbă. În epoca Merkel–Obama, pentru state precum România exista o logică puternică în modelul republican american clasic: o Europă de Est militarizată, profund ancorată în relația cu Washingtonul și capabilă să funcționeze ca barieră strategică în fața Rusiei. Inclusiv proiectele de tip Intermarium puteau fi înțelese în această logică. Dacă Washingtonul devine mai puțin predictibil, dacă o parte importantă a dreptei americane devine mai tolerantă față de o acomodare cu Moscova și dacă interesul american se mută progresiv spre Pacific, atunci strategia europeană trebuie recalculată. Nu poți construi securitatea anului 2030 pe nostalgia pentru America lui Reagan. Statele nu au prieteni eterni. Au interese iar europenii ar face bine să descopere regula înainte să le fie explicată de alții.

Și apoi există China

Dar adevăratul argument pentru integrarea europeană nu mai vine doar dinspre Rusia. Vine dinspre China. Aici se vede cât de caraghioasă poate deveni discuția despre „suveranitatea națională” atunci când este desprinsă de problema puterii economice reale. O investigație recentă arată că, de la mijlocul anilor 2000, companiile chineze au investit în peste 130 de producători europeni de componente auto, în special în marile centre industriale din Germania și Franța. Strategia chineză combină exporturile cu achiziții de companii, societăți mixte și construcția propriilor capacități de producție în Europa și în statele din jurul UE. Cu alte cuvinte, China nu mai încearcă doar să vândă Europei mașini. Începe să intre în instalația electrică a economiei europene și aceasta este o problemă incomparabil mai serioasă. Dintre activele auto controlate de companii chineze identificate de Sayari în Germania, aproximativ patru din cinci ar fi deținute prin cel puțin un intermediar offshore sau ar implica un holding german cu denumire locală. 

Sayari identificase achiziții realizate de 23 de grupuri chineze asupra unor producători germani de componente high-tech. Poți, așadar, să privești liniștit sigla germană de pe poarta fabricii și să admiri independența industrială europeană. Structura de proprietate s-ar putea să spună o poveste ceva mai interesantă.

„Provocarea deceniului”

Oficialii europeni au început să înțeleagă dimensiunea problemei. Un oficial UE citat de publicație a numit presiunea Chinei asupra industriei auto „provocarea deceniului pentru Europa”. Sectorul furnizorilor auto are aproximativ 1,7 milioane de angajați direcți în Europa, iar producători precum Bosch, Valeo și Forvia au eliminat deja, cumulat, peste 100.000 de locuri de muncă în ultimii doi ani. Mai important, competiția nu se desfășoară doar pentru mașina care ajunge în showroom. Se desfășoară pentru baterii, electronică, software, componente, tehnologii de producție, furnizori și, în cele din urmă, pentru controlul lanțurilor industriale. 

Aici apare marea comedie a suveranismului european

În timp ce europenii dezbat filozofic cât de îngrozitor este Bruxelles-ul și cât de minunat ar fi ca fiecare stat să-și recapete „suveranitatea”, China operează la scară continentală, are politică industrială, China are capital, China are lanțuri de aprovizionare, China are capacitate gigantică de producție, China cumpără furnizori europeni, China construiește fabrici în Europa iar răspunsul strategic ar trebui să fie, aparent, 27 de politici industriale, 27 de bugete, 27 de piețe de capital incomplet integrate și 27 de guverne negociind separat. Briliant, nu?

Este ca și cum ai vedea apropiindu-se un portavion și ai decide că răspunsul strategic ideal este să-ți desfaci propria flotă în 27 de bărci pescărești. Pentru că bărcile sunt, desigur, mai „suverane”.

Problema Europei este scara

Raportul Draghi a formulat diagnosticul într-un limbaj mai politicos. Europa se confruntă cu productivitate slabă, energie scumpă, presiune demografică, concurență globală în creștere și nevoia unor investiții enorme în tehnologie și industrie. Comisia Europeană și-a construit ulterior o parte importantă a agendei de competitivitate pornind de la acest diagnostic. Draghi a subliniat și vulnerabilitatea structurală: companiile europene suportă prețuri la electricitate de două până la trei ori mai mari decât cele din SUA și China, iar Europa importă peste 80% din tehnologia digitală pe care o utilizează. Asta este problema reală - Scara. Statele Unite operează la scară continentală, China operează la scară continentală, Rusia, deși incomparabil mai slabă economic decât primele două, operează militar și strategic ca o putere continentală. Europa încearcă să răspundă uneori cu mecanisme construite pentru o lume în care Belgia putea avea o politică industrială, Franța alta, Germania alta și România încă una, iar suma lor urma cumva să producă o strategie. Nu mai funcționează. Dacă fiecare stat european dorește să fie „suveran” separat, atunci ar trebui să fie și consecvent. Fiecare să-și construiască propriul competitor pentru CATL, propriul cloud, propriul ecosistem AI, propria industrie de semiconductori, propria industrie militară completă, propriul sistem de sateliți, propria infrastructură energetică strategică. Eventual Luxemburgul poate construi portavionul, iar Liechtenstein programul spațial. Europa este prinsă la jumătatea drumului.

Adevărata problemă a Uniunii Europene nu este că s-a integrat prea mult

Este că s-a integrat suficient pentru a suporta o parte dintre costurile unei uniuni, dar insuficient pentru a beneficia integral de puterea uneia.

Există piață comună, dar piețele de capital rămân fragmentate, există euro pentru o mare parte a continentului, dar capacitatea fiscală comună rămâne limitată, există NATO, dar industria europeană de apărare rămâne fragmentată, există sute de milioane de consumatori, universități excelente și companii extraordinare, dar investițiile și ecosistemele tehnologice nu ating întotdeauna scara americană sau chineză. Există, cu alte cuvinte, dimensiunea unui gigant și reflexele instituționale ale unei confederații de puteri medii și mici. 

România este exemplul perfect pentru absurditatea alternativei

România poate fi juridic perfect suverană dar România nu poate negocia singură de la egal la egal cu Statele Unite sau China. Nu poate construi singură toate tehnologiile strategice, nu poate susține singură o industrie militară completă, nu poate proiecta singură putere globală, nu poate descuraja singură Rusia. A confunda suveranitatea juridică cu puterea efectivă este una dintre cele mai costisitoare iluzii politice ale prezentului. Poți fi perfect suveran pe hârtie și perfect irelevant în practică. 

Europa trebuie să aleagă: putere sau muzeu

Federalizarea europeană nu mai trebuie privită ca o fantezie romantică despre steagul albastru și „visul european”. Argumentul este mult mai rece: Este despre putere.Dacă garanția americană devine mai puțin predictibilă, Rusia presează militar continentul, iar China îi atacă avantajele industriale și tehnologice, Europa are doar două posibilități.Prima este să rămână ceea ce a fost în ultimele decenii: o piață enormă, prosperă și sofisticată, protejată militar în bună măsură de americani, alimentată energetic din exterior și dependentă tehnologic de alte mari puteri. Un muzeu extraordinar de confortabil.A doua este să devină putere. Putere industrială, militară, energetică, financiară și mai ales tehnologică.Asta presupune apărare comună reală, consolidarea industriei militare, integrarea piețelor de capital, investiții masive în tehnologiile strategice și o capacitate politică europeană capabilă să ia decizii într-un timp compatibil cu lumea în care trăiește.Europa nu-și mai poate permite luxul de a rămâne un gigant economic cu creier geopolitic fragmentat.Poate continua să discute despre 27 de suveranități perfecte, în timp ce Washingtonul decide securitatea, Beijingul cumpără industria, iar Moscova testează frontierele sau poate înțelege, în sfârșit, diferența dintre a avea suveranitate și a avea puterea de a o exercita.Prima există în tratate, a doua scrie istoria.