Erdogan: „Avem o poziție comună cu Rusia privind coridoarele de transport pentru cereale“

Este confirmată pentru finele acestei luni vizita lui Putin în Turcia, evident în contextul în care se va da publicității decizia finală privind structura BRICS+ care, în zona noastră, va însemna reconfirmarea liniilor strategice de transport  clădite în cadrul Noului Drum al Mătăsii. Toată lumea care poate și are cu ce (în afara țărilor dependente care nu au ce alegeri să facă și așteaptă la galerie să afle ce se va decide la nivel înalt) se pregătește sau își pregătește opțiunile după ce s-a văzut, doar într-un singur domeniu, care sunt efectele distrugătoare la nivel mondial ale alimentării cu îndârjire a continuării conflictului din Ucraina.

Mă refer la efectele pe care le are și în acest moment întreruperea acordului privind transportul cerealelor rusești și ucrainene prin Marea Neagră, în prezența dovezilor de impotență din partea ONU și a marilor puteri de a putea impune o soluție. Sigur că, teoretic, s-ar fi putut să se negocieze trimiterea unei forțe internaționale sub egida ONU, exclusiv pentru protecția convoaielor maritime, dacă cineva ar fi crezut că Adunarea Generală a ONU ar fi putut aproba una asemenea mandat, oricum imposibil de votat în Consiliul de Securitate.

În acest context, din nou și din nou, pe modelul diverselor conflicte din regiune, marile puteri sunt obligate să admită realismul politic impune un singur scenariu final cu șanse oarecare de reușită, adică un acord complex, pe mai multe niveluri, între Rusia și Turcia, mai precis între cei doi conducători autocrați, Putin și Erdogan. Drept care, cu mulți nervi la unii, cu un oftat de ușurare la alții, s-a consemnat declarați de vineri a lui Erdogan:

„ Avem o poziție comună cu Rusia în ce privește coridorul cerealier, vom prelucra cerealele provenind de pe coridorul din Marea Neagră și le vom transforma în făină și le vom transporta către țările sărace din Africa și în țările în curs de dezvoltare. În acest sens, chiar în acest moment, ministerul nostru al agriculturii și pădurilor ia măsurile necesare și vom continua să oferim asistență țărilor sărace”.

Aceasta este gândirea politico-economică (de altfel senzațional de interesantă) a Turciei, dar și acesta va fi acordul final cu Moscova? Posibil, dacă ideea va fi ca Turcia, odată cu procesarea cerealelor care ar veni pe coridorul Marea Neagră, deci și cele rusești, să promită și că va garanta exportul îngrășămintelor produse în Rusia, punctul esențial din acordul cu Națiunile Unite și care, cum acuză Putin, nu a fost niciodată respectat. Există o urgență reală pentru a se ajunge la un acord? Bursele mondiale de produse agricole pun o asemenea presiune tocmai pentru că producția de grâne disponibilă este afectată de nenumărate constrângeri și prețurile cresc, devine vizibil faptul că începe să fie exercitat un adevărat „șantaj au grâne” cu foarte multe consecințe politice directe și indirecte. Prima fiind crearea dependenței absolute a multor țări sărace și în curs de dezvoltare de statul sau grupa de state care le va putea asigura siguranța alimentară.

În acest sens, tocmai pentru că jocul major privește condițiile și viteza în care se va impune Noua Ordine Internațională care, deocamdată, are perspectiva de a cuprinde aproximativ jumătate din lume, este important să auziți să termenii în care Erdogan și-a formulat răspunsul atunci când jurnaliștii l-au rugat să comenteze situația din Niger și poziția Franței care a pierdut complet terenul în Mali și Burkina Faso și acum speră să se mențină cu orice preț și în Niger: „evident, ceea ce face acum Franța nu reprezintă o noutate. Comportamentele sale trecute în Algeria, în Ruanda sau Mali, toate astea sunt înregistrate în istoria lumii. Și africanii cunosc foarte bine toate aceste lucruri. Uitați-vă, au ajuns chiar să oprească în totalitate exportul de aur și uraniu către Franța. Este un răspuns la opresiunea la care au fost supuse aceste țări de ani de zile. Iar noi continuăm să întreținem relații bune cu țările respective”.

Desigur, acest nivel de discuții, negocieri și acorduri este inaccesibil firavei acum diplomații românești. Dar, în opinia mea, ceva ar trebui desprins din acest joc ca un semnal de maximă urgență națională pentru orice guvern care ar vrea chiar să acționeze pentru îndeplinirea unui program de impunere a unei real suveranități naționale. Iată, Turcia ne demonstrează cât de strategic importantă este, în condiții de pace sau conflict, existența unei industrii prelucrătoare proprii care să asigure o reală independență și, pe cât posibil, să susțină securitatea națională alimentară.

Ar fi o posibilă temă de dezbatere în cadrul visului deocamdată totalmente iluzoriu de a avea un proiect de țară sustenabil.