Două opere rare de Rossini la Festivalul din Pesaro, „Valiza schimbată” și „Scara de mătase”, în montări istorice

Așadar, „L'occasione fa il ladro” („Valiza schimbată”, veche trad. rom.) și „La scala di seta” („Scara de mătase”, trad. lit.) în două mizanscene mai vechi, produse special pentru festival sub semnăturile Jean-Pierre Ponnelle (1932-1988) și Damiano Michieletto (n. 1975), datate 1987 respectiv 2009. Fiind montări de excepție au fost reluate acum, în seri diferite din 2026. Două opere comice într-un act cu premiere absolute în 1812 la Teatrul San Moisè din Veneția, având ca inspirații o comedie de Eugène Scribe, respectiv versuri de Eugène de Planard, ca surse pentru libretele scrise de Luigi Prividali, respectiv Giuseppe Maria Foppa. Opusuri rossiniene de tinerețe care îi prefigurau geniul.

Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

„Valiza schimbată”

Titlu bun pentru o farsă sau burletta per musica, așa cum mai este subintitulată opera. Încurcături provocate de neatenția schimbării a două valize identice, fotografii cu chipuri necunoscute, logodnice cu atât mai puțin, modificări de identități, suspiciuni, dar și atracții sentimentale care duc până la urmă la constituirea firească a  cuplurilor de îndrăgostiți. Ce mai, întreg dichisul comic de situație cu toate ingredientele necesare pentru o oră și jumătate de haz. Umor dezlănțuit care nu afectează muzica și stilul de cânt belcantist, în care Gioachino Rossini a fost ultimul corifeu pur. Avusesem exemple contrare recent la Opera Națională București în „Bărbierul din Sevilla” sau la Staatsoper Berlin într-un opus clasic, „Răpirea din serai” de Mozart.

Matteo Mancini, Martiniana Antonie Foto: silvano

Montarea propusă de Jean-Pierre Ponnelle este tradițională și marele regizor s-a ocupat atât de decoruri, cât și de costume. Totul a zugrăvit atmosfera de epocă destinată acțiunii ce se petrece la Napoli și în împrejurimile sale, în secolul al XVIII-lea. Coordonarea reluării din 2026, ca și a celor din 1996 și 2013 la Rossini Opera Festival, a revenit renumitei regizoare Sonja Frisell. Lumini, Fabio Rossi.

Un spectacol dinamic, cu continuă mișcare scenică, animație și spirit buf, care cucerește. Nu s-ar zice că datează de aproape patru decenii. Decorurile sunt pictate, schimbările se fac la vedere, costumele frumos desenate par coborâte de pe șevaleturi de maeștri aprținând școlilor timpului. Coloristica nu șochează prin stridență, pastelul este tenta dominantă preferată.

Damiana Mizzi. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

Berenice, viitoarea soție a Contelui Alberto și nepoata lui Don Eusebio, a fost soprana italiană Damiana Mizzi ce a avut de cântat cavatina „Vicino è il momento” și aria cu cabalettă „Voi la sposa pretendete”, în afara duetului cu Don Parmenione și a scenelor de ansamblu. Un glas de strălucire metalică, cu redări triste, pe alocuri școlărești ca expresie, în acel lamento care este cavatina. Aplombul îi apare în coloraturile înalte ale duetului amintit și demonstrează o focalizare bună de sunet în arie și cabalettă, cu lejerități preluate facil, inclusiv o supra-acută întrucâtva aspră.

Dave Monaco. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

În rolul Contelui Alberto l-am reîntâlnit pe junele tenor italian Dave Monaco, performerul recitalului de belcanto susținut anterior în aceeași sală a Teatrului Rossini (https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/la-pesaro-doua-generatii-de-tenori-rossinieni-2550932.html), aici ușor nazal în sonoritățile centrale ale registrului, dar cu deja binecunoscutul rafinament al frazării, declanșarea avalanșelor de fiorituri și un filaj incredibil tehnic la finalul ariei „D'ogni più sacro impegno”.

Matteo Mancini, Giuseppe Toia și... valiza. Foto: silvano

Pentru Don Parmenione, baritonul Matteo Mancini a afișat o timbralitate plăcută încă din aria „Che sorte, che accidente”, la fel ca și servitorul lui, Martino întrupat de baritonul Giuseppe Toia, în aria „Il mio padrone è un uomo”.

Damiana Mizzi, Dave Monaco, Martiniana Antonie. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

Pentru al șaptelea an prezentă la Pesaro și interpretând al optulea rol, Ernestina, la Rossini Opera Festival, mezzosoprana română Martiniana Antonie a revelat o prezență de grație și farmec, alături de vocea cu agreabile rezonanțe prin care construiește frumoase desene melodice. Ernestina, un rol pe care legendara Fiorenza Cossotto l-a interpretat în tinerețea ei la Piccola Scala din Milano în 1962. Așadar, un personaj de bun augur...

Rolul Don Eusebio i-a revenit tenorului Manuel Amati.

D. Monaco, M. Amati, M. Mancini, D. Mizzi, M. Antonie, G. Toia. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

Susținerea instrumentală a Orchestrei Simfonice G. Rossini, aflată sub bagheta tânărului Alessandro Bonato, a dăruit antren, vivacitate și subtilitate partiturii rossiniene. Într-un cuvânt, brio.

Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

„Scara de mătase”

O farsă comică tot într-un act de o oră și jumătate, cu acțiune tot în secolul XVIII, numai că la Paris, într-o singură locație, apartamentul Giuliei, fapt care i-a prilejuit regizorului Damiano Michieletto o inspirație imaginativă genială de mizanscenă, împreună cu Paolo Fantin, semnatarul decorurilor și costumelor, cu Alessandro Carletti, maestru de lumini.

Alasdair Kent și Hasmik Torosyan în montarea lui Damiano Michieletto. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

Datorită unui sistem de oglinzi, platoul scenei se proiectează pe fundal într-un plan ca văzut de sus. În acea imagine, sunt marcate și încăperile, Camera de zi – Soggiorno, Sufrageria – Pranzo, Oficiul – Servizio, Baia - Bagno, Dormitorul –Letto, Bucătăria-Cucina ș.c.l. Totul se petrece live și, printr-un sistem video, vedem pe fundal mișcările de pe scenă ca filmate din... tavan. În afara efectului în sine, scopul principal este imaginea scării de mătase pe care urcă mai toți eroii în timpul încurcatei trame.

Asistăm la încercări de măritișuri nedorite, căsătorii secrete, alte tentative de combinări amoroase, spionări între perechile de îndrăgostiți, încâlceli, confuzii și câte altele, ce dau suculență acțiunii spre finalul fericit. Totul în decoruri stilizate și costumații moderne, în care coloristica își joacă rolul ei.

Paolo Bordogna. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

În transpunerea combinațiilor ideatice, a acțiunii, există în montarea lui Michieletto o virtuozitate – s-o numesc astfel - a forfotei de pe platou care întrece orice imaginație. Motorul este interpretul servitorului Germano, bas-baritonul italian Paolo Bordogna, un comediant irezistibil, care rezolvă totul într-o cheie cu look extrem-oriental, dorință a regizorului, printr-o gestualitate și o mimică de asiatic, poate filipinez cum se poartă de multă vreme, care smulge aplauze fără sfârșit. Mai ales după marea arie „Amore dolcemente”, în pofida unor sunete mai „drepte”.  Ca Germano face pur și simplu o creație.

Hasmik Torosyan. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

 După un început cumva insonor în registrul grav, soprana Hasmik Torosyan născută la Erevan, Giulia super-sexy, pupila tutorelui ușor handicapat Dormont, a cântat cu frazare elegantă duetul „Io so ch'ai buon core” cu Germano, a pornit să redea cu acuratețe perlajele coloraturii, demers care s-a desăvârșit și apoi a construit cu emoție și reflecții de sensibilitate aria „Il mio ben sospiro e chiamo”, bine încheiată, cu pasiune și un sunet acut emis lesnicios.

Alasdair Kent. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

Rolul soțului secret dar legal al Giuliei, Dorvil, a revenit tenorului australian Alasdair Kent, cu potrivită vocalitate di grazia. A fost aria „Vedrò qual sommo incanto” care i-a pus în evidență și plusurile, și minusurile. Plăcute au fost lirismul, candoarea juvenilă a expresiei, extensia potrivită pentru țesăturile vocale rossiniene, ușurința preluării fioriturilor. La pasiv, aș nota printr-o singură sintagmă fără a detalia, lipsa de omogenitate a emisiei pe ambitus. Sunt convins că studiul va ameliora carența sau poate a fost vorba de o seară mai puțin fastă.

Yurii Samoilov. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

Baritonul ucrainean Iurii Samoilov l-a interpretat pe prietenul lui Dorvil, Blansac, destinat inițial Giuliei de Dormont, dar căpătuit până la urmă cu nebunatica și (destul de) nimfomana Lucilla, verișoara Giuliei, prin grija acesteia. Ce complicații! Samoilov a fost un lux pentru cast, glasul său puternic, rotund și bogat în armonice plasându-se bine și în marele teritoriu belcantist-romantic.

Mara Gaudenzi și Yurii Samoilov. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

Pentru rolul Lucilla, mezzosoprana italiană Mara Gaudenzi s-a arătat o vocalistă cu mobilitate de glas, proiecție bună de sunet, dar cu oarecari asprimi în acut.

În spiritul comic general, foarte potrivit a fost și tenorul italian Enrico Iviglia, pentru personajul tutorelui bătrân căruia nu i-au ieșit pasiențele, Dormont.

Orchestra del Teatro Comunale di Bologna, condusă de mexicanul Ivàn López-Reynoso a scânteiat în fosa Teatrului Rossini. A dat spectacolului culoare și sprinteneală, vervă și un soi de zburdălnicie, într-un filon buf care cred că a fost dorit de Rossini însuși. Pregătirea prealabilă demonstrată pentru această producție complicată, alertețea baghetei, strunirea ansamblurilor chiar în momente mai delicate și urmărirea potrivită a soliștilor în recitative, arii, duete au bucurat. Prin realizarea sa, tânărul López-Reynoso s-a dovedit un excelent maestro concertatore e direttore d'orchestra, în clasicul, tradiționalul și importantul sens italian al formulării.

Final. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi