Basul Adrian Sâmpetrean, excelență la Festivalul Rossini din Pesaro

Invitat pentru prima oară la prestigiosul eveniment anual ajuns la cea de-a 47-a ediție, artistului clujean de 43 de ani i s-au oferit nu mai puțin de șase prezențe, prin concertul solo de belcanto acompaniat de pianistul Giulio Zappa, prin rolul Mahomet din noua producție a operei „Le Siège de Corinthe” („Asediul Corintului”, patru spectacole) și prin partitura de bas a cvartetului solistic din opusul vocal-simfonic „Stabat Mater”.

O confirmare pentru reputația dobândită în cariera internațională, la Teatro alla Scala din Milano, Opera de Stat din Viena, Opera Bavareză de Stat din München, Gran Teatro La Fenice din Veneția, Opéra National de Paris, Staatsoper Berlin, Teatro Real Madrid, Teatro dell'Opera di Roma, Lyric Opera Chicago, Bolșoi Teatr Moscova etc., precum și la Festivalurile de la Salzburg, Aix-en-Provence, Orange, la Arena din Verona ș.a., în mai toată lumea bună a liricii.

Adrian Sâmpetrean Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

Vocea de belcanto

Posesor al unui glas cald, fluid și al unei inteligențe artistice cu aleasă oglindire în factura interpretativă, a fost firesc ca Adrian Sâmpetrean să propună im program de concert de diversitate stilistică, trecând prin baroc, clasicism, belcanto, până la belcantoul romantic, un afiș ce i-a oferit prilejul să cânte în germană, engleză, italiană, franceză, cu pronunții impecabile.

 În aria lui Raphael „Nun scheint in vollem Glanze der Himmel” din oratoriul „Creațiunea” de Haydn, vocea catifelată a basului a evidențiat din start rostirea elocventă a cuvintelor, modelările în mezzavoce („…das Gottes Werke dankbar sehen”). A urmat aria „Why do the nations so furiously rage together?” din oratoriul „Messiah” de Haendel, cântată cu amploare de sunet, fiorituri autoritare într-o dinamică controlată prin accentuările potrivite în tempoul bine susținut de pian. Aplauze prelungi au răsunat la Teatrul Rossini. Nu le voi mai nota în cele ce urmează, au fost pe tot parcursul recitalului, nu mai vorbesc de solicitările de bis-uri.

Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

Aria „Madamina” din „Don Giovanni” de Mozart a demonstrat că Leporello este unul dintre marile roluri ale lui Adrian Sâmpetrean, interpretat cu umor și amănunțită conturare a fiecărei slove înscrise de compozitor și libretistul Lorenzo de Ponte în discursul melodic. Ar trebui să transcriu aici cuvânt cu cuvânt cele rostite de Leporello, evidențiind pas cu pas șevaletul nuanțărilot. A rezultat o colorizare expresivă fantastică a personajului, un șarm deosebit, întărit și printr-un neașteptat joc scenic în jurul pianului. Giulio Zappa putea fi, într-o imaginație fantezistă, chiar patronul său, Don Giovanni căruia i s-ar fi adresat în locul Donnei Elvira. Atmosferă teatrală, public sedus.

Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

 Din creația donizettiană, artistul a prezentat două secvențe, mai întâi aria „Le renégat” datată 1839 (versuri Émilien Pacini) și dedicată legendarului bas Levasseur, o frământare continuă a eroului la părăsirea credinței în Dumnezeu pentru o femeie de altă religie, o partitură plină de tensiuni dramatice, remușcări, implorări sfâșietoare pentru iertarea divină, pe care Adrian Sâmpetrean le-a tălmăcit cu intense trăiri susținute de glasul său bogat în armonice și cu un tulburător final în registrul abisal „… pardon, pardon, j'ai tant souffert!” Din același rar repertoriu de arii da camera, ni s-a oferit „La hart, chant diabolique” (1842, versuri Paul Lacroix), o reflectare mefistofelică a titlului, căruia basul solist i-a redat cu sarcasm spiritul lugubru. Intențiile vocale, tentele de culoare au fost din nou prezente, dovedind că Sâmpetrean disecă sonurile și verbul, ca atent și profund stilist.

Cu legato velurat, nobil și evocator a cântat aria lui Giorgio „Cinta di fiori” din „Puritanii” de Bellini.

Desigur, scena „Sì. Tutto cangierà” și aria lui Alidoro „Là del ciel nell'arcano profondo” din „Cenușăreasa” au adus parfumul rossinian, au probat mobilitatea de glas a solistului, ca și aplombul din cabaletta finală.

Giulio Zappa și Adrian Sâmpetrean. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

În afara acompaniamentului pianistul Giulio Zappa a mai interpretat „Sonatele per clavicembalo în sol minor, C. 61 și în Si bemol major, C.27” de Domenico Cimarosa, precum și piesele op. 30, nr. 6 și op. 53, nr. 2 din „Cântece fără cuvinte” de Felix Mendelssohn.

In memoriam Ileana Cotrubaș

Încheierea recitalului din 20 august 2026 s-a constituit într-un omagiu adus de Adrian Sâmpetrean la trecerea în neființă în acea zi la Viena a marii soprane Ileana Cotrubaș, anunțată de artist pe scenă. Basul a oferit ca encores trei piese românești, în mod sigur nemaiascultate vreodată la Teatro Rossini din Pesaro, „Foaie verde lămâiță” de Dumitru Georgescu Kiriac, „Bagă, Doamne, luna-n nor” și „Dragu-mi-i mândro de tine” de Tiberiu Brediceanu.

Vasilisa Berzhanskaya, Adrian Sâmpetrean și Carlo Rizzi, trio de lux în „Le Siège de Corinthe” la Auditorium Scavolini

Producția lui Davide Livermore a fost singura noutate regizorală a actualei ediții pesariene, dedicată tragediei lirice în trei acte de Rossini, pe libret semnat de Luigi Balocchi și Alexandre Soumet, opus cu primă audiție absolută la Academia Regală de Muzică, Paris 1826, deci acum fix 200 de ani. O sărbătorire! Livermore a fost autor și al decorului pentru care a cooperat cu Eleonora Peronetti și Paolo Gep Cucco, videodesign-ul revenind lui D-Wok, luminile lui Nicolas Bovey, costumele lui Gianluca Falaschi și coregrafia Erikăi Rombaldoni.

Giuseppe De Luca, Adrian Sâmpetrean, Vasilisa Berzhanskaya, Maxim Mironov. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

A fost un spectacol monumental, demn de o grand-opéra franceză, așa cum a fost intenția compozitorului, care rescrisese parțial după șase ani opusul pe subiect asemănător cu premieră napolitană, „Maometto II”, în două acte.

Desigur, mă așteptam ca viziunea lui Livermore să fie eminamente modernă. A arătat construcții și eșafodaje metalice mobile, cu o structură centrală etajată, ce aduce cu o ramă de tablou și în care se ilustrează multe acțiuni, se proiectează imagini video reprezentând Corintul, terasele mării furioase, palate cu săli de tron, devastări, distrugeri, incendii, munți de cenușă etc. Acțiunea a propus o mișcare scenică ultra-bogată, susținută de balerini și coriști, în afara personajelor principale. Marele balet din actul al doilea a fost o reușită a dansului modern. Păcat că programul de sală nu a menționat compania executantă, ci doar numele inventivei coregrafe.

Adrian Sâmpetrean. Foto Amati Bacciardi Foto: silvano

Marea contradicție a regiei a venit de la costumațiile grecilor corinteni, tipic antice și cele ale turcilor cotropitori ce aminteau de secolul XX, dacă nu chiar XXI. Este o provocare lansată de Livermore și colocvierile pot fi interminabile. Printre statui ale Afroditei din Milo sau Artemis, printre blocuri de marmură, asediatorii nu mai puteau fi numiți otomani de vreme ce erau cuprinși de febra selfie-urilor cu smartphone-urile proprii. Albul costumelor i-a dominat pe toți. Până la urmă, asediul tot a avut loc, trama s-a derulat ca în libret și cetatea tot a căzut, femeile corintene tot s-au sinucis cu Pamyra în frunte, iar întregul s-a derulat pe un arc milenar de timp între Grecia antică și Turcia modernă. Ciudată discrepanță!

Vasilisa Berzhanskaya. Foto Amati Bacciardi/Silvano Bacciardi Foto: silvano

Vasilisa Berzhanskaya a fost Pamyra. Artista rusă născută în 1993 cântă de circa un an roluri de soprană, după lansarea ca mezzosoprană. Este un exploit dificil căruia îi prevestesc bune rezultate pornite din calitățile native. Creația din „Le Siège de Corinthe” a fost demonstrativă. Registrul central bogat în armonice s-a arătat fabulos, iar cel grav „de piept” a dat culori potrivite, mai ales că artista nu a profitat de esența și puterile lui mezzosopranile. Suplețea și acuratețea fioriturilor, acutele ample și éclat-ul lor au confirmat prezumpțiile abordărilor de viitoare roluri din repertoriul lirico-spint sau chiar drammatico d'agilità al marilor roluri romantice de soprană. Nu vreau să prezic mai mult. Mai aștept, mai ascult. Berzhanskaya este conștientă de pașii duri care-i stau în față și în acest Rossini și-a autocontrolat subtil sonoritățile și emisia vocală, prin disimulări fine ale expresivității mâinilor. Mai ales în primele două acte. Metoda se cunoaște.

Adrian Sâmpetrean, Vasilisa Berzhanskaya. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

În afara celor expuse, în recitativul „Que vais-je devenir” și marea arie cu cor „Ô patrie infortunée!” (actul al II-lea), impresionante au fost atacurile în pianissimo și frazele modelate prin inflexiunile cantilenei „Du séjour de la lumière”. Finețea vocalizelor în piano din „Et veiller sur mon destin” a smuls interminabile strigăte de Brava!, ca și cabaletta „Mais après un long orage”, cu mult canto fiorito rafinat și final glorios. Vasilisa Berzhanskaya nu are nevoie de supra-acute extreme, „strânse” și firave, nescrise în partitură, care nu aduc servicii dramaturgice. Rossini a știut-o când a compus, el, campionul notelor ultra înalte.

Adrian Sâmpetrean. Foto Amati Bacciardi/Silvano Bacciardi Foto: silvano

Basul Adrian Sâmpetrean (Mahomet) a început prezența în rol (primul act) cu autoritatea cuceritorului, cântând cu panaș, cu avânt cavatina „Chef d'un peuple indomptable” și expunând cu acuratețe agilitățile rossiniene pe întregul său ambitus, fără să omită cântul liric cultivat povestind despre adorata Pamyra. În importantul duet al confruntării cu aceasta (actul secund) a înmuiat sunete în aparté-urile discursului melodic, reflctând o dată în plus complexitatea de spirit a personajului.

Pentru Vasilisa Berzhanskaya au rămas de remarcat scenele pline de devotament față de Corint, recitativul „L'heure fatal approche”, rugăciunea „Juste ciel, ah! ta clémence” (cantilenă eterată, plină de durere) și finalul cu Mahomet, cu Ismène, impresionant prin atmosferă, prin tirada ei dramatică.

Vasilisa Berzhanskaya, Matteo Roma. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

Rolul Cléoméne, tatăl Pamyrei și comandant al grecilor, a revenit tenorului italian de 32 de ani Matteo Roma, posesorul unui glas „plin” și omogen, câteodată ușor aspru dar capabil de accente viguroase și acute spinte propice adresărilor de impresionantă culminație. O voce de certă  perspectivă.

Maxim Mironov. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

Tenorul rus Maxim Mironov, 45 de ani, a fost Néoclés, războinic grec căruia Cléoméne îi promisese mâna Pamyrei. Un artist cu serioasă experiență în roluri rossiniene, aflat acum la cea de-a șaptea prezență în festivalul de pe malul Adriaticii. Marea scenă și aria „Grand Dieu, faut-il qu'un peuple”din actul al III-lea au venit ca bună expunere a darurilor tenorului cu lirism pur în țesăturile înalte încărcate de agilități, cu accente vehemente, impulsuri dramatice. La pasiv aș nota unele sonorități nazale, câteva note distonante și ambiția unei supra-acute nescrise de compozitor pentru emisia căreia a uzitat un soi de falset întărit. A fost poate și motivul din cauza căruia o ușoară oboseală s-a strecurat spre finalul dificilei pagini, pe care a abordat-o fără mare implicare scenică, mult statică.

Simón Orfila. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

Basul spaniol Simón Orfila, 50 de ani, a abordat personajul bătrânului Hièros, paznicul mormintelor străbune, cu eroism și incisivă proiecție de glas.

În celelalte roluri au fost distribuiți italienii Giuseppe De Luca (Omar, bariton), Anna-Doris Capitelli (Ismène, mezzosoprană) și chinezul Tianxuefei Sun (Adraste, tenor).

Carlo Rizzi. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

În trio-ul de lux al serii din 21 august îl includ și pe dirijorul italian Carlo Rizzi, 66 de ani, la pupitrul Orchestrei Teatro Comunale di Bologna. Un maestru căruia i se datorează tensiunea spectacolului, dramatismul, construcția contrastantă a episoadelor, servite prin tempouri de corespondentă elocvență. A știut să extragă din minunații instrumentiști bolognezi esențe de nuanțe expresive. Eminente s-au arătat multiplele intervenții ale Corului Teatrului Ventidio Basso, instruit de Pasquale Veleno.

Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

„Stabat Mater”...

... a încheiat în 23 august Rossini Opera Festival 2026 tot la Auditorium Scavolini, cu concursul aceleiași orchestre, însă sub bagheta spaniolului Ramón Tebar, 48 de ani, un dirijor cu tactare fermă, carteziană și inspiratoare de spiritualitate sacră. L-au susținut suplețea și rafinamentul instrumentiștilor din Bologna, nuanțările Corului Teatrului Ventidio Basso din Ascoli Piceno, aparținător regiunii Marche asemenea orașului Pesaro, ca de obicei excelent pregătit de același Pasquale Veleno. Se poate afirma că șeful de orchestră a și favorizat corala întrucât i-a dăruit lectura a cappella a secțiunii penultime „Quando corpus morietur”, destinată de Rossini în partitură în aceeași formulă a cappella, dar cvartetului solistic.

Stabat Mater la Auditorium Scavolini din Pesaro, 2026. Foto: amati bacciardi / silvano bacciardi

Cei patru au fost aleși pe sprânceană, cu evoluții remarcabile. Soprana Vasilisa Berzhanskaya a dominat cvartetul prin volum de glas, a inițiat atacuri (prea) impulsive în „Sancta Mater, istud agas” și a cântat fără reproș rernumitul „Inflammatus et accensus”, cu cele două note de Do natural acut lansate în eter cu stupefiantă ușurință și calitate. Mezzosoprana Anna-Doris Capitelli, în pofida unor sunete ușor opace și ingolate, dezavantajante în duetul cu soprana din „Quis est homo, qui non fleret”, a cântat cavatina „Fac ut portem Christi mortem” cu fluiditate și note de Sol diez înalt rotund finalizate în diminuendo.

Ca dificilă vocalitate, cheia din „Stabat Mater” rămâne „Cujus animam gementem”, cu al său Re bemol supra-acut pe care tenorul trebuie să-l posede cu facilitate în glas, bine rezonant, așa încât pentru Dave Monaco a fost floare la ureche. A mai re-demonstrat, după evoluția din concertul de belcanto, și omogenitatea vocii, cu pasaj de registru insesizabil, alături de tehnica ideală de respirație.

Basul Adrian Sâmpetrean și-a expus timbrul fast, cu linie frumoasă de cânt, noblețe coloristică și final energic în aria „Pro peccatis suae gentis”, dar și în recitativul „Fac ut ardeat cor meum” cu cor a cappella, în care a expus o dinamică bine cumpănită între sotto voce și fortissimo.

O încheiere pe măsura valorii ediției de festival.