Cum se întorc soldaţii români din războaie

Scriu această foarte scurtă carte poştală după o tot foarte scurtă vacanţă la Slătioara, prilejuită de sărbătoarea Zilei Muncii scăldată de milionarii în euro cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi în şampanie chiar şi de peste o sută de mii de euro sticla, euro făcuţi, fireşte, într-o ţară în care libertatea de a face bani mulţi, prin orice mijloace, nu are, şi nu numai o dată, nicio limită sau îngrădire morală.

Sfidarea bogaţilor cu preţul neruşinării a fost de altfel luminată de mai toate reflectoarele televiziunilor şi se bucură astfel, fără nicio sfială, de această lumină. Această sfidare n-are de la o vreme, nici ea, nicio limită, cum n-au limită nici afacerile veroase.

Nu sunt nostalgicul parizerului sărăciei generalizate din trecut, dar lăcomia cu care este afişată sfidarea pomenită nu mă poate lăsa fără glas.

Aşadar, să mă întorc la povestea unuia dintre slătiorenii veterani – dacă nu chiar ultimul – ai celui de-al Doilea Război Mondial, Pătruţ Tucuină, de 97 de ani, un bătrân de o blândeţe înduioşătoare de când s-a născut şi pe care apropierea vârstei centenare nu i-a îndoit şira spinării şi nu i-a stins verticalitatea întemeiată pe credinţa în religia muncii cinstite. El a fost astfel şi un soldat călit de sacrificii în slujba libertăţii şi demnităţii hotarelor ţării sale şi a demnităţii acestei ţări.

„- Nu împlinisem 23 de ani, se spune ca povestea el atunci când îşi mai putea povesti amintirile înceţoşate ca un basm – nu împlinisem 23 de ani atunci când ajunsesem ostaş în Munţii Tatra şi într-o dimineaţă ni s-a spus că lucrul pe care-l lucram noi, atunci, unde fusesem chemaţi – adică, războiul – s-a termenat şi a rămas să ne întoarcem acasă. Şi cine a putut şi gradaţii s-au urcat în maşinile lor şi am plecat şi noi, cum am putut luaţi de nişte aliaţi cu motorizatele lor, bucuroşi să ne întoarcem până la Brno si de acolo pe jos bucuroşi că scăpasem cu viaţă, câţi scăpaserăm, şi eram vreo trei-patru dacă nu cinci din Slătioara, şi toţi tineri şi nădăjduitori şi am mers pe jos cu bocancii noştri de front şi, când ne rodeau şi bocancii, îi scoteam şi îi legam cu şireturile şi îi puneam pe umăr şi mergeam înainte desculţi, nădăjduitori şi iar bucuroşi că ne întoarcem acasă. Aşa am ajuns până lângă Arad şi de aici ne-au luat ţărăncile noastre românce care rămăseseră să-şi aştepte copiii şi bărbaţii şi ne-au dat să mâncăm, şi ne-au urcat câte 7-8 în carele lor mari trase de bivoliţe şi ne-au dus până la hotarul satului lor şi, de acolo, ne-au luat alte care trase de bivoliţe şi de boi prin satele prin care treceam până am ajuns la munţi şi am trecut şi munţii pe jos pe Valea Jiului şi într-o seară am ajuns la Câmpu Mare. Eram osteniţi, n-am mai putut merge mai departe şi ne-am culcat afară sub cerul Câmpului Mare şi, când s-a luminat, am plecat iar pe jos 30 de kilometri şi aşa am ajuns tot nădăjduitori la Slătioara.“

Povestea nonagenarului veteran Pătruţ Tucuină spune tot. Nu mai are nevoie de niciun comentariu.