Când neștiința și neputința merg mână în mână în pasul ștrengarului, se nasc plângeri penale demne de Kafka

Pe casa scării de la numărul 18 de pe strada Londra, în cartierul Dorobanți, pereții poartă însemne cu creta: Z1P, Z1E1, Z1E2, până la Z1E5. Sub fiecare, un petic de zidărie dezgolită, cât o palmă deschisă, unde tencuiala a fost dată jos ca să se vadă cărămida. Sunt pozițiile unui laborator de încercări nedistructive, care pe 17 februarie 2026 a urcat etaj cu etaj, de la demisol la mansardă, cu sclerometrul, cu penetrometrul și cu o presă de zece tone, ca să măsoare cât mai ține mortarul de var din 1926.

Un bloc monument istoric din cartierul Dorobanți Foto: Adevărul

Sau altfel zis - Transoceanicul lui Marin Sorescu a eșuat pe strada Londra nr. 18. Blocul care vrea să se salveze singur și statul care îl ține cu capul sub apă

Șase luni mai târziu, pe 17 august, inspectorii Direcției pentru Cultură a Municipiului București au notat în procesul-verbal „spargerea și desfacerea zidăriei din cărămidă pe suprafețe extinse" și au sesizat organele de cercetare penală. Nimeni nu întrebase ce înseamnă literele de pe pereți.

Scena rezumă un an de administrație pe strada Londra.

Scurt istoric

Imobilul este corpul B al „Blocurilor Reșița", un cvartal de patru clădiri de raport ridicat de Uzinele de Fier și Domeniile Reșița pentru personalul lor din Capitală, pe o parcelă din lotizarea Allard-Baelde aprobată în 1913 pentru vile cu grădină. Primăria a eliberat Autorizațiunea nr. 279 în 1926; planul de situație, din 21 mai același an, este semnat de arhitectul Ștefan Burcuș, format la Paris, și descrie un bloc de parcele cu grădină centrală și bazin, arcade la parter, balcoane de fier forjat, tâmplărie de lemn. Între 1926 și 1929 s-au construit subsolul, parterul și două etaje. Într-un cartier gândit în 1913 ca oraș-grădină, cu vile retrase și garduri, Uzinele Reșița au obținut o derogare și au ridicat altceva: un cvartal închis de imobile de raport, cu curte interioară și grădină centrală, pe modelul parizian al locuirii colective burgheze, cu vestibule delimitate de uși la fiecare etaj, camere înalte și scări de serviciu. Este una dintre foarte puținele asemenea compoziții unitare din București și singura din Parcelarea Bonaparte-Mora, iar regulamentul zonei protejate o consemnează până astăzi ca excepție de la regula vilei izolate. Locatarii îi spun, simplu, „blocul haussmannian”. După război, în 1946, au fost adăugate etajele 3 și 4 și mansarda, pe planșee de lemn; de atunci clădirea are două corpuri suprapuse, unul solid și unul ușor, iar slăbiciunea seismică a nivelurilor superioare vine de aici. În 1948 a fost naționalizată. În 1977, Marin Sorescu a publicat „Trei dinți din față", în care un asemenea imobil bucureștean este asemuit cu „un vapor de tip vechi, un transoceanic"; locatarii de pe Londra sunt siguri că este vorba despre blocul lor.

Expertiza din 1993, făcută de LEMAN-PROIMPEX sub conducerea inginerului Alexandru Progeseanu, cu bani publici, a pus cifra care contează: un grad de asigurare seismică de 0,12-0,13 la parter, față de minimul de 0,14-0,17. Clasa I de risc, pericol public, urgență U1, intervenție în cel mult doi ani. Măsurile propuse atunci, diafragme de beton la scările secundare și cămășuieli de cinci centimetri pe ambele fețe ale pereților, nu au fost executate de nimeni. În 2015, imobilul a intrat în Lista Monumentelor Istorice, poziția 1369, cod B-II-m-B-19085. Bulina roșie și plăcuța de monument au stat una lângă alta, pe aceeași fațadă decojită, timp de un deceniu. În 2017, un apartament de două camere de la etajul 2 s-a vândut cu 58.000 de euro, sub un sfert din prețul străzii.

Si in zilele noastre….

Cand vrei sa fi gospodar, cetatean serios si sa te ocupi de o proprietate istorica si statul spune … NU. Cheltuim noi banii poporului cand vrem noi si cu cine vrem noi.

În octombrie 2025, proprietarii, organizați din 2024 într-o asociație proprie, au semnat contractul de proiectare generală nr. 304 cu arhitectul Marian Lazăr și cu inginerul Mihai Ursăchescu, expert tehnic atestat pentru rezistență și stabilitate și expert al Ministerului Culturii. Decizia era simplă și, în București, aproape fără precedent: consolidarea pe banii lor, fără program public, fără relocare. Expertiza expertului din decembrie 2025 a constatat pericolul pentru trecători, țigle desprinse, cornișe de mortar expulzate de îngheț, burlane sparte. Testele din februarie au confirmat diagnosticul din 1993. În mai a fost gata breviarul de calcul pe un model structural 3D, făcut după un releveu cu scanare laser. Concluzia proiectantului, din nota tehnică din 17 iunie 2026: după cămășuirea pereților de la parter, etajele 1 și 2 și a casei scării până la etajul 4, imobilul iese din clasa I. Costul proiectării, aproximativ 60.000 de euro, și cel al lucrărilor, estimat la câteva sute de mii de euro, sunt suportate integral de proprietari.

Se poate mai scump. De 10 ori mai scump si dureaza mai mult. De 5 ori mai mult.

La numărul 20, în aceeași curte, același ansamblu și aceeași structură, statul rezolvă aceeași problemă pe cont propriu. Blocul a intrat în programul public de consolidare, a fost bugetat cu aproximativ 4,5 milioane de euro, proiectul tehnic este în lucru de circa șapte ani, locatarii urmează să fie evacuați pentru cel puțin doi ani, iar lucrările sunt estimate la cel puțin cinci. Cele două clădiri sunt despărțite de o alee și de zece ani de diferență în calendar.

Pe hârtie, legea este de partea vecinului de la 18. Legea 212/2022 privind reducerea riscului seismic încurajează consolidarea din fonduri proprii. Codul urbanismului, în vigoare din 25 august 2026, prevede pentru construcțiile cu pericol public o procedură de primă urgență: acordul Ministerului Culturii în cinci zile lucrătoare, autorizația de construire imediat, fără taxă pentru clasa I. Ordinul ministrului culturii nr. 3167/2026 obligă direcțiile de cultură să primească și să înregistreze orice documentație, „indiferent de stadiul integrării tehnice". Pe hârtie.

Si acum – ‘’la puscarie cu gospodarii’’

Cronologia reală începe pe 6 august 2026, când Direcția Generală de Poliție Locală și Control a Primăriei Capitalei trimite asociației adresa nr. 73382. Textul este un ultimatum: proprietarii „au obligația să asigure efectuarea lucrărilor de reparații curente, întreținere, consolidare" și repararea acoperișului, sub sancțiunea amenzii de 1.000 până la 5.000 de lei. Pe 20 august, asociația înregistrează la Primăria Capitalei, sub nr. 140955, cererea de autorizație de construire în regim de urgență pentru consolidare și pentru reparațiile de urgență la anvelopă, cu expertiza, nota tehnică, breviarul și acordul scris al Direcției pentru Cultură pentru acoperiș, obținut în martie. Codul obligă autoritatea să comunice toate lipsurile dosarului, într-un singur înscris, în cel mult zece zile lucrătoare. La data acestui text au trecut peste cincizeci de zile. Nu a venit nici autorizația, nici lista de lipsuri, nici un rând.

A venit, în schimb, sesizarea Parchetului. Aceeași direcție de Poliție Locală care somase asociația să repare și să consolideze a constatat că pe casa scării „se execută lucrări de construire fără autorizație", zugrăveala albă și peticele de la testele de laborator, și a trimis dosarul procurorilor. Direcția pentru Cultură a făcut la fel, după vizita din 17 august, și a adăugat că spațiile comune sunt folosite ca „depozit temporar de șantier": sacii de gips și rolele de vată minerală pentru acoperiș, singura lucrare pentru care instituția însăși emisese acord. La niciunul dintre controale, nici la cel din 17 august, nici la cel comun din 27 august, cu Poliția Locală, Poliția Sectorului 1, Inspectoratul de Stat în Construcții și Ministerul Culturii laolaltă, asociația nu a fost chemată. În seara de 27 august, președintele ei a scris Poliției Locale, a mulțumit inspectorilor pentru „modul profesional" al verificării și a cerut un singur lucru: un preaviz de 24 de ore, ca el și proiectantul să fie de față data viitoare. Scrisoarea a fost redirecționată de Ministerul Culturii către propria direcție din București pe 1 septembrie. Răspuns nu a primit.

Drumul până aici fusese el însuși o școală. Documentațiile asociației nu au putut fi înregistrate la Direcția pentru Cultură decât după ce primirea lor a fost condiționată de o „consultanță preliminară" și de o adresă prealabilă de la Primărie, condiții pe care Codul le interzice expres avizatorilor. Asociația a ajuns să depună actele prin executor judecătoresc, ca să obțină un număr de înregistrare. Plângerile ei din 5 august despre țevi de gaz și cabluri electrice montate ilegal pe fațada monumentului, cu risc de incendiu și electrocutare, au stat patruzeci de zile fără răspuns și fără o constatare la fața locului; după revenirea din 14 septembrie, Primăria le-a redirecționat Poliției Locale pe 22 septembrie. Aceleași instituții au răspuns unei publicații locale, în câteva zile, cu citate din controale, când publicația a întrebat despre lucrările asociației.

Cui foloseste acest scandal si de ce?

Pe palierele de la 18 se duce, în paralel, un alt război, mai vechi și mai mărunt. Două proprietare au formulat în ultimul an peste cinci sute de sesizări împotriva asociației, de la Poliția Locală și ISC până la Ambasada Franței și Administrația Prezidențială. Cele soluționate au fost soluționate în favoarea asociației. Au urmat zeci de plângeri penale, toate cele finalizate cu clasare, și cinci procese civile, toate câștigate de asociație, cu cheltuielile de judecată puse în sarcina reclamantelor. Una dintre ele a închis balconul de la etajul 4 al fațadei principale cu tâmplărie de PVC și a construit înăuntru o baie completă, cu faianță, gresie și instalații racordate la coloanele blocului; apa se scurge pe fațadă, iar asociația a chemat-o în judecată pentru desființare. Cealaltă are un dosar penal pentru intervenții asupra fațadei și zidurilor și pentru distrugerea tencuielii și a elementelor decorative. Amândouă cer instituțiilor să oprească lucrările asociației. Adunarea generală din 17 septembrie 2026 a consemnat rezultatul: toate lucrările sunt oprite, Ministerul Culturii, Primăria, Poliția Locală și ISC nu mai eliberează niciun aviz fără opinii juridice suplimentare, iar cei care se oferiseră să finanțeze lucrările și-au retras ofertele. În aceeași ședință s-a notat și un fapt pe care piața îl spune mai limpede decât orice instituție: aproape un sfert din apartamentele imobilului s-au vândut în ultimele șase luni, la prețuri bune, în timp ce în blocurile vecine, cu bulină și fără proiect, nu se vinde nimic.

Ce este, în fond, un monument pentru statul român? Legea 422/2001 îl definește ca bun de interes public, pe care proprietarul are obligația să îl întrețină și să îl consolideze, iar autoritatea are obligația să îl protejeze. Pe strada Londra, obligația proprietarului a fost invocată în somație, iar obligația autorității s-a tradus în controale fără proprietar și în dosare la Parchet. Asociația a întrebat în scris Ministerul Culturii și Primăria Capitalei de ce documentațiile ei au fost refuzate la registratură, de ce cererea 140955 nu a primit răspuns în termenul legal și pe ce temei a fost condiționată primirea actelor de o consultanță pe care legea nu o prevede. Răspunsurile, când vor veni, vor fi publicate integral.

Seara, când se aprind ferestrele, transoceanicul lui Sorescu se vede cel mai bine: cinci punți suprapuse, două din 1926 și trei din 1946, arcadele de la parter ca niște hublouri, balcoanele de fier forjat ca niște balustrade de promenadă, și, la etajul 4, pe fațada principală, cabina improvizată din PVC prin care se scurge apa pe tencuială. Pe casa scării, literele cu creta așteaptă încă pe cineva care să le citească. În curte, la numărul 20, vaporul-soră stă ancorat în al șaptelea an de proiect, cu 4,5 milioane de euro în cală și fără echipaj care să vrea să-l ducă la mal.

Nava de la 18 are, în schimb, echipaj. Are expertiză, are proiect, are expert atestat de ministerul care o reclamă la Parchet, are bani și are un termen de intervenție depășit cu 31 de ani.

Nu are, de cincizeci de zile, un răspuns. Sorescu și-a lăsat personajele pe punte, condamnate să călătorească în direcția dictată de alții.

Proprietarii de pe strada Londra au luat cârma. Rămâne de văzut dacă statul român, care i-a somat să o facă, îi va lăsa să ajungă undeva sau îi va ține, cu bulina pe fațadă și cu dosarele la parchet, cu capul sub apă, până la următorul cutremur.

Întrebarea nu mai este a lor. Este a celor câteva sute de clădiri cu bulină din București care nu au nici expertiză, nici proiect, nici bani, și care se uită la numărul 18 ca să afle dacă mai are vreun rost să încerce. Sau mai bine stam sa cada blocul pe noi, tencuiala si ce o mai fi – pentru ca de ce nu ar sta si cetatenii la cel ca autoritatile – fara sa faca nimic, nici macar sa raspunda in termen legal unor solicitari ale unor cetatani cu spirit civic si buni gospodari care vor sa se ingrijeasca singuri de proprietatile lor.

De fapt pe buna dreptate – Asa le trebuie si lor si oricui vrea sa faca ceva (legal si correct) pentru proprietatea lor.

Documentele citate, cu numere și date de înregistrare, pot fi consultate la sediul asociației. Arhitectul și expertul proiectului răspund întrebărilor presei.