Cui i-au folosit 36 de ani de tăcere?

Pe 4 noiembrie, în Ungaria s-a întâmplat ceva ce cred că merită semnalat. Guvernul condus de Péter Magyar a deschis publicului arhivele fostei securități comuniste maghiare. Aproximativ 60.000 de nume, înregistrate în evidențele aparatului represiv, pot fi acum căutate pe internet, iar în lunile următoare vor fi publicate și alte documente. După 36 de ani de la căderea comunismului!

Péter Magyar Foto: AFP

Vă rog să vă gândiți puțin la această cifră. Au trecut 36 de ani, s-au schimbat generații, au venit și au plecat guverne, Ungaria a aderat la NATO și la Uniunea Europeană, iar o parte importantă a documentelor fostei poliții politice a rămas inaccesibilă publicului larg. De ce? Cui i-a folosit această tăcere? Și ce spune ea despre felul în care societățile noastre au reușit să se desprindă de trecutul comunist?

Data aleasă pentru deschiderea arhivelor are, desigur, o semnificație istorică profundă. Pe 4 noiembrie 1956, tancurile sovietice au intrat în Budapesta și au zdrobit revoluția maghiară. O revoluție a unor oameni care își doreau libertate, independență și sfârșitul dominației comuniste. A urmat represiunea, cu oameni uciși, întemnițați, executați sau obligați să fugă din țară. Iar regimul comunist care s-a consolidat apoi în Ungaria a avut nevoie, ca orice dictatură de acest fel, de o uriașă rețea de supraveghere și delațiune.

Și aș vrea să insist asupra unui lucru. Securitatea comunistă, fie că vorbim despre România, Ungaria sau celelalte țări din fostul bloc sovietic, a funcționat inclusiv prin distrugerea încrederii dintre oameni. Vecinul putea să te urmărească, un coleg putea să raporteze ce spuneai la serviciu, sau cineva apropiat putea să transmită mai departe o discuție purtată în propria ta casă!... Și, odată instalată această suspiciune, dictatura câștiga ceva extraordinar de prețios pentru ea: oamenii începeau să se teamă unii de alții.

Eu am trăit în anii negri ai comunismului și am fost pe străzile Timișoarei în decembrie 1989. Apoi, ca student, am făcut parte din generația care credea că Revoluția trebuie continuată prin schimbarea profundă a societății românești. Ne doream să scăpăm de vechile structuri, de reflexele lor, de oamenii obișnuiți să conducă prin frică și obediență. Și îmi amintesc foarte bine cât de greu era să înțelegem unde se termina vechiul sistem și unde începea, cu adevărat, noua democrație. Pentru că regimurile comuniste s-au prăbușit în 1989, dar oamenii care le serviseră au rămas printre noi. Unii au fost victime ale șantajului, alții au colaborat din oportunism, din interes sau din convingere. Iar alții, cei care au organizat și condus represiunea, au știut foarte bine ce făceau.

Firește, responsabilitățile sunt diferite. Și tocmai de aceea avem nevoie de documente, de cercetare istorică și de posibilitatea de a stabili adevărul în fiecare caz.

Revin la Ungaria. Péter Magyar, fostul meu coleg din Grupul PPE Creștin-Democrat în Parlamentul European și actualul prim-ministru maghiar, a promis în campania electorală că va deschide aceste arhive. Acum și-a respectat promisiunea.

Consider că este o decizie importantă și curajoasă, mai ales dacă ne amintim că, în anii în care Viktor Orbán a condus Ungaria, majoritatea parlamentară Fidesz a respins în repetate rânduri propunerile de deschidere a dosarelor!

Aș mai avea o întrebare. Cum se explică faptul că o țară care a avut una dintre cele mai puternice revolte anticomuniste din Europa, în 1956, a avut nevoie de încă 36 de ani după căderea regimului pentru a face acest pas? Eu cred că secretul a fost, prea mult timp, o formă de putere. Când informațiile despre trecutul unor oameni rămân ascunse, când doar câțiva au acces la documente și ceilalți sunt ținuți în întuneric, există întotdeauna posibilitatea ca acele informații să fie folosite selectiv, ca instrumente de presiune, șantaj sau răfuială politică. Tocmai de aceea, transparența are o valoare democratică atât de mare.

Dar vreau să fac și o precizare foarte importantă. Apariția unui nume într-un document al fostelor servicii secrete comuniste nu dovedește automat că persoana respectivă a turnat pe cineva. Unii oameni au fost recrutați sub amenințare. Alții au refuzat să colaboreze. Există documente incomplete, evidențe distruse și, desigur, informații care trebuie confruntate cu alte surse. Istoricii maghiari au avertizat deja asupra acestor lucruri. Și bine au făcut! Pentru că publicarea arhivelor deschide posibilitatea de a cunoaște și cerceta trecutul, iar judecarea responsabilităților individuale cere probe, rigoare și respectarea drepturilor fiecăruia.

Și ajung, inevitabil, la România. Noi avem CNSAS, și legislație privind accesul la dosarele Securității și deconspirarea fostei poliții politice, începând cu legea din 1999 și cu reglementările adoptate ulterior. Au existat cercetători, istorici, jurnaliști și oameni care au muncit enorm pentru recuperarea acestei părți negre a istoriei noastre. Au fost făcute publice documente, au fost identificate colaborări, au existat și hotărâri judecătorești. Merită să recunoaștem toate acestea.

Dar cred că experiența Ungariei ne oferă un motiv foarte bun să ne întrebăm cât de accesibile sunt, astăzi, arhivele românești pentru cetățeni și cât de mult putem îmbunătăți accesul public la ele, inclusiv prin digitalizare. Câte documente mai trebuie cercetate? Cât de simplu poate un cetățean să afle ce informații există despre el sau despre familia lui? Cât de bine explicăm publicului modul în care funcționa Securitatea și cât de mult investim în cercetarea acestei istorii? Sunt întrebări pe care merită să ni le punem și după 37 de ani de la Revoluție.

Și mai există o dimensiune asupra căreia vreau să insist. Observăm, inclusiv în România, o tendință de idealizare a comunismului. Unii oameni își amintesc mai ales siguranța locului de muncă sau anumite lucruri pe care le consideră realizări ale regimului. Iar generațiile care nu au trăit în comunism sunt uneori expuse unei imagini profund deformate despre acea perioadă. Tocmai de aceea contează atât de mult documentele. Din arhive putem afla cum erau urmăriți oamenii pentru opiniile lor, cum funcționau presiunile asupra familiilor, cum erau distruse cariere, cum era supravegheată viața privată și cum putea deveni o simplă conversație motiv de anchetă! Toate acestea fac parte din istoria noastră. O istorie pe care trebuie să o cunoaștem, inclusiv atunci când este incomodă.

Ca liberal și creștin-democrat, eu cred în demnitatea persoanei, în responsabilitatea individuală și în dreptul oamenilor de a cunoaște adevărul despre instituțiile care i-au condus. Iar experiența comunismului ne arată cât de grav este momentul în care statul ajunge să considere cetățeanul un potențial dușman.

De aceea, salut decizia guvernului maghiar. Și cred că este important că ea vine din partea unui politician care a făcut parte din familia noastră politică europeană.

Avem aici și o lecție despre exercitarea puterii. O promisiune făcută în campania electorală, care privește un subiect dificil și sensibil, a fost urmată de o decizie concretă. După decenii de amânări.

Dar, dincolo de politica de astăzi, mă gândesc mai ales la oamenii care au așteptat toți acești ani, la cei care au fost urmăriți, anchetați, intimidați, la cei care au trăit cu suspiciunea că un apropiat i-a trădat, la familiile care vor descoperi acum lucruri dureroase despre oameni pe care i-au iubit sau i-au respectat.

Pentru unii, adevărul va veni prea târziu. Alții nu mai sunt în viață pentru a-și putea citi dosarele sau pentru a cere explicații. Este și acesta unul dintre efectele teribile ale dictaturii: răul pe care îl produce continuă să afecteze oameni și familii mult după dispariția regimului. Dar eu cred că o democrație matură trebuie să aibă curajul de a se confrunta cu asemenea adevăruri, indiferent cât timp a trecut.

Pentru că mă întorc la întrebarea de la început: cui i-au folosit cei 36 de ani de tăcere?

Cu siguranță, nu celor care au avut curajul să se ridice împotriva comunismului în 1956, în Ungaria, și în 1989, în România. Și nici celor care au avut de suferit, ani la rând, din cauza acestui sistem criminal. Ei au așteptat dreptate și adevăr. Unii le mai așteaptă și astăzi. Iar cei care au avut puterea să deschidă arhivele și au preferat, decenii întregi, să le țină închise au de dat o explicație!