Cine are șansa să spună „Eu contez”?

În septembrie, la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, un film românesc a câștigat Premiul Publicului din secțiunea Venice Spotlight. Filmul se numește „Eu contez” și este debutul în regia de lungmetraj al Alinei Șerban, o artistă româncă de etnie romă, care a scris și scenariul, iar premiul, acordat în cadrul unuia dintre cele mai prestigioase festivaluri cinematografice din lume, reprezintă o performanță extraordinară pentru ea și pentru cinematografia românească.

Alina Șerban la Veneția Foto: Facebook

Am citit zilele acestea mai multe despre acest succes, despre Alina Șerban și despre drumul ei până la Veneția și recunosc că povestea m-a impresionat profund, mai ales că, dincolo de performanța artistică, ea ridică niște întrebări foarte serioase despre România, despre copiii noștri și despre șansele pe care le oferim fiecăruia dintre ei.

Si vreau să vă povestesc câteva lucruri. La premiera filmului, pe covorul roșu de la Veneția, alături de regizoare și de echipa de producție au pășit 16 copii și tineri din două centre de plasament din România, Casa Iosif și Casa Sara. Au jucat în film și au ajuns astfel într-un loc unde se întâlnesc unele dintre cele mai mari nume ale cinematografiei mondiale. Șaisprezece copii și tineri din sistemul de protecție a copilului din România, pe covorul roșu de la Veneția! Iar filmul a fost primit cu aplauze, apreciat de critică și, în cele din urmă, premiat chiar de public.

Mi se pare un lucru extraordinar și trebuie să realizăm ce a însemnat această experiență pentru acești tineri. Să participe la realizarea unui film, să călătorească la Veneția, să vadă că munca lor este apreciată de oameni din alte țări și din alte culturi, că pot fi priviți cu admirație pentru ceea ce fac. Pentru un copil care a crescut fără siguranța unei familii, o asemenea experiență poate schimba felul în care se privește pe sine și felul în care își imaginează viitorul.

Alina însăși a cunoscut sărăcia, discriminarea și viața într-un centru de plasament. A povestit despre toate acestea, a vorbit despre copilăria ei, despre condițiile în care a crescut, despre rușinea pe care a simțit-o multă vreme din cauza originii sale și despre efortul de a-și construi o viață prin educație și prin artă. A studiat actoria în România, apoi la New York și la Londra, inclusiv la prestigioasa Royal Academy of Dramatic Art, a devenit actriță, dramaturg și regizor, a jucat în producții internaționale și a primit recunoaștere pentru munca sa. În 2024 a fost decorată cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler. Într-un interviu, ea a povestit că oameni care au crezut în ea au contribuit financiar la educația sa, într-o perioadă în care nu avea resursele necesare pentru a continua studiile în străinătate. Gândiți-vă ce înseamnă asta. Au existat oameni care au văzut talentul unei tinere, au crezut în potențialul ei și au ajutat-o să meargă mai departe. Astăzi, acea tânără este o regizoare premiată la Veneția.

Și mă întreb, câți alți copii talentați din România au nevoie de un asemenea ajutor? Câți dintre ei au capacități extraordinare, dar cresc în condiții care le fac aproape imposibilă dezvoltarea? Câți ar putea deveni profesori, medici, ingineri, artiști sau antreprenori, dacă ar exista cineva care să îi încurajeze și să le ofere o șansă?

În România există un sistem de protecție a copilului, există și profesioniști dedicați, asistenți sociali, educatori și organizații care fac o muncă extraordinară, uneori în condiții foarte dificile. Există și prevederi legale prin care tinerii care părăsesc sistemul pot beneficia, în anumite condiții, de sprijin pentru continuarea studiilor sau pentru integrarea în societate, inclusiv până la vârsta de 26 de ani. Sunt lucruri importante și merită recunoscute. Dar ce se întâmplă efectiv cu un tânăr care împlinește 18 ani și se pregătește să înceapă viața pe cont propriu? Are unde să locuiască? Îl ajută cineva să își găsească un loc de muncă? Poate continua școala? Are pe cine să sune când întâmpină o problemă, când se îmbolnăvește, când nu are bani sau când pur și simplu nu știe ce decizie să ia? Pentru tinerii care ies din sistemul de protecție, toate acestea pot deveni probleme foarte greu de rezolvat.

Și cred că avem încă foarte mult de lucrat, inclusiv în administrația românească. Un copil care a fost în grija statului trebuie să poată face trecerea către viața independentă cu un sprijin real, adaptat nevoilor și capacităților sale. Asta înseamnă să existe legături funcționale între instituțiile de protecție socială, școli, universități, administrațiile locale și angajatori. Înseamnă să urmărim rezultatele, să vedem ce se întâmplă cu acești tineri după ce părăsesc sistemul și să intervenim acolo unde lucrurile nu funcționează. Și mai înseamnă ceva. Să înțelegem că un copil poate avea talent pentru teatru, muzică, matematică, sport sau pentru o meserie pe care încă nici nu a descoperit-o. Talentul acela merită observat și încurajat.

Alina Șerban a avut această șansă. A muncit enorm pentru ea, a trecut prin dificultăți pe care mulți dintre noi nici nu ni le putem imagina și a întâlnit oameni care au ajutat-o. Iar acum, prin filmul său, oferă mai departe o parte din ceea ce a primit. Este un lucru pe care îl consider cu adevărat remarcabil.

Mai există o dimensiune a acestei povești. Alina Șerban este prima regizoare romă din România care a prezentat un lungmetraj în selecția oficială a Festivalului de la Veneția. Și cred că trebuie să vorbim deschis și despre acest lucru.

În România există încă prejudecăți față de comunitatea romă. Unele sunt vechi, adânc înrădăcinate, transmise de la o generație la alta. Am întâlnit asemenea prejudecăți și în politică, și în societate. Uneori sunt exprimate brutal. Alteori apar sub forma unei neîncrederi aproape automate față de cineva, doar pentru că aparține unei anumite comunități.

Dar povestea Alinei Șerban ne obligă să privim mai atent această realitate. Când vorbim despre un om, despre valoarea lui, despre capacitatea lui de a munci și de a crea, cât de mult contează etichetele pe care i le punem înainte să îl cunoaștem?

Vreau să mai spun un lucru, care ține de felul în care noi, politicienii, privim asemenea performanțe. Este foarte simplu să felicităm un artist român atunci când câștigă un premiu important în străinătate. O facem cu bucurie și, de multe ori, cu mândrie. Dar cred că ar trebui să ne întrebăm mai des ce condiții am creat noi, ca societate, pentru ca asemenea oameni să se poată forma și afirma. Ce s-ar fi întâmplat cu Alina Șerban dacă nu ar fi întâlnit oamenii care au sprijinit-o? Dacă nu ar fi putut continua școala? Dacă nu ar fi găsit în teatru și în film o cale de a-și exprima talentul și experiența? Sunt întrebări incomode, poate, dar necesare.

Nu trebuie să așteptăm ca fiecare copil talentat dintr-un mediu dificil să demonstreze, printr-o performanță excepțională, că merită sprijin și respect. Demnitatea unui om există înaintea oricărui premiu, înaintea oricărui succes și indiferent de locul în care s-a născut.

Alina Șerban însăși a vorbit despre acest lucru când a primit premiul la Veneția. L-a dedicat tinerilor care merită șanse mai bune, celor care vor să învețe, să își facă vocea auzită și să fie recunoscuți pentru ceea ce sunt. Mi-a plăcut foarte mult și faptul că, după atâția ani de muncă, a ales să împartă acest moment cu tinerii care au participat la realizarea filmului.

În România avem foarte mulți copii și tineri care cresc în condiții dificile. Unii sunt în centre de plasament, alții în familii care se luptă zilnic cu sărăcia, alții se confruntă cu prejudecăți, cu lipsa accesului la educație sau cu absența unor oameni care să îi îndrume. Șansa lor la o viață împlinită nu poate depinde numai de norocul de a întâlni, la momentul potrivit, o persoană generoasă.

Vreau să o felicit pe Alina Șerban pentru premiul de la Veneția, pentru perseverența cu care și-a construit cariera și pentru ceea ce a făcut pentru acești tineri. O felicit și pe producătoarea Ada Solomon, precum și întreaga echipă care a făcut posibil acest succes. Filmul va ajunge în cinematografele din România în februarie 2027 și sper să fie văzut de cât mai mulți români. Eu unul sunt foarte curios să îl văd.