Ce se întâmplă în Africa? Contextul istoric și politic favorizant al practicilor neo-coloniale franceze

Continuăm astăzi analiza practicilor neo-coloniale franceze în Africa, după ce, în prima parte a materialului nostru am vorbit pe larg despre esența acestor practici, evoluții concret sau perspectiva pan-africană (articolul se poate citi aici).

Este de remarcat faptul că, începând cu anul 2013, intervenția militară a Franței în Mali și vestul Sahelului a marcat o nouă politică, când statul francez pare că îmbrățișează o abordare inedită, a multilateralismului, prin comparație cu intervențiile unilaterale care au început în anul 1960.

Istoricii francezi Nicolas Bancel și Jean-Pierre Dozon, specialiști în colonizare și regiunea Africii, susțin teza conform căreia la baza practicilor coloniale franceze în regiunea africană a stat doctrina asimilaționistă în perioada premergătoare colonizării Africii, înainte de instaurarea administrației coloniale. Menținut însă doar ca o acțiune ideologică a colonizării franceze, discursul asimilaționist, conform căruia coloniile sunt considerate parte a imperiului francez, concepție legată de politica expansionistă napoleoniană în Europa, a conturat imaginea a ceea ce numim astăzi Françafrique.

În Journal of Strategic Studies, volum 43, din 4 mai 2020, p. 473-481, Stefano Recchia și Thierry Tardy analizează multilateralismul ezitant din politica Franței din sudul Saharei, din perspectiva dimensiunilor economică, politică și de securitate care, deși au pattern-uri recurente, au suferit ajustări în cadrul așa-numitei Françafrique.

Punctând asupra modelelor de continuitate și asupra naturii reactive a abordării pe care a avut-o în Mali, ca produs al trecutului colonial al Franței și al prezenței neo-coloniale în regiune, sunt autori care apreciază că s-a invocat tocmai faptul că securitatea regională este în joc, pentru a justifica această decizie pragmatică.  

Autori precum Marina Henke, profesor de Relații Internaționale în cadrul Școlii Hertie și director al Centrului pentru Securitate Internațională, sau Benedikt Erforth, cercetător senior la Institutul German pentru Dezvoltare, au încercat să identifice motivația mobilizării din cadrul misiunilor franceze, Henke subliniind interesele oamenilor de afaceri, în timp ce Erforth explorează rolul mediului psihologic la nivelul factorilor de decizie, care a influențat practicile intervenționiste.

Pierderea coloniilor africane în anii 1960 și, implicit, a abilității de a-și proiecta forța militară pe continent și de a influența evenimentele politice, iar democratizarea din anii 1990 și politizarea etnicității au limitat menținerea ordinii politice a fostei puteri coloniale. În aceste circumstanțe, politica de securitate a Franței a făcut schimbări graduale, convergente spre intervenții militare caracterizate prin multilateralism.

Analiza termenului ”multilateralism” la nivel academic a condus la concluzia că există două tipuri: multilateralism bazat pe coaliții, de tip cantitativ, și multilateralism bazat pe instituții, de tip calitativ.

Concentrându-se în primul rând pe dimensiunea procedurală a multilateralismului, autori precum Chafer, profesor de Studii Africane și Franceze la Universitatea Portsmouth, Gordon Cumming, profesor de afaceri europene la Universitatea Cardiff din Marea Britanie și Paul van der Velde, profesor la Universitatea Leiden, Olanda, susțin teoria că Franța a promovat în Africa al doilea tip de multilateralism, mai revendicativ, evoluția crizei politice interne legitimând importanța adoptării multilateralismului, ca mijloc aparent de a contracara opoziția locală din Africa și acuzațiile de neo-colonialism.

În paradigmă intervenționistă, în perioada Războiului Rece, decizionali din Franța precum Louis de Guiringaud, fostul ministru de Externe din anii 1970, au remarcat succesul micilor intervenții militare unilaterale, care aveau ca scop propunerea sau înlăturarea de la putere a liderilor africani, fără a necesita aprobarea internațională și în general fără participarea unor aliați sau parteneri.  

Dacă până la finalul perioadei Războiului Rece interferența tradițională, paternalistă a Parisului în Africa Francofonă nu a ridicat semne de întrebare, politica ulterioară a Franței, purtată timp de mai mult de două decenii și jumătate în Africa, s-a caracterizat prin accentuarea cooperării multilaterale și a capacității locale de construcție, prin intermediul Națiunilor Unite, al Uniunii Europene și al altor cadre multilaterale apărute ad hoc.

În articolul ”Conexiunea Franța-Africa și refuzul decolonizării”, Kenneth Omeje, profesor la Departamentul de Apărare și Studii de Securitate din cadrul Academiei Nigeriene de Apărare, analizează cazul specific al statelor africane francofone care, spre deosebire de restul Africii post-coloniale, s-a caracterizat, din punct de vedere economic, prin pierderea suveranității monetare. Acesta apelează la termenul Françafrique pentru a descrie scopul Franței de a menține relații post-coloniale cu statele africane, creându-și o orbită neo-colonială prin intermediul unui set de aranjamente structurale și relaționale, în cadrul unei politici active de interferență și angajamente cu fostele colonii care și-au dobândit ulterior independența politică.

Foto: Harta prezenței militare franceze și a acordurilor militare – de apărare și cooperare. 

Narațiunea comunității internaționale despre conflictul din Mali în perioada 2012-2015 este simplistă, Națiunile Unite, Franța și SUA concentrându-se exclusiv asupra agresiunii teroriste cu care s-au confruntat Mali și alte state din Africa de Vest după consecințele Primăverii Arabe, în detrimentul necesităților poporului malian și al stabilității pe termen lung în regiune.

Faptul că perspectivele maliene și africane de vest asupra intervenției franceze în Mali din 2013 și asupra efectelor puțin studiate ale istoriei coloniale în acțiunile contemporane din regiunea Sahara-Sahel sunt în contrast cu narațiunea occidentalizată, denotă tocmai complexitatea subiectului analizat.

Juxtapunerea „succesului” proclamat al francezilor în cadrul intervenției contra-teroriste împotriva nedreptăților istorice ale colonialismului cu continuarea efectelor neo-colonialismului asupra dezvoltării și inegalităților din interiorul și între state africane distrage atenția de la legalitatea și necesitatea unei astfel de acțiuni în contextul dat. În cazul specific al statului Mali, intervenția franceză a împiedicat rezolvarea problemei rebeliunii Kel Tamasheq împotriva guvernului malian și a exclus asumarea de către puterile regionale a rolului de autoritate primară de intervenție.

Rareori privite ca acte de pur altruism, intervențiile militare occidentale pe teritoriile altor state ridică semne de întrebare cu privire la scopul ascuns al operațiunilor derulate.  

În cazul Franței, pe 10 ianuarie 2013, în conformitate cu articolul 51 din Carta ONU, președintele Traoré a adresat o cerere de ajutor către acest stat și către ONU. În data de 11 ianuarie, primele unități franceze intrau deja oficial în Mali și începea operațiunea Serval. Aceasta avea trei obiective principale, extinse ulterior cu un al patrulea. Primul obiectiv era oprirea agresiunii teroriste și a mișcării lor spre Bamako, al doilea a reprezentat nevoia de a menține existența Republicii Mali și de a-i permite recuperarea integritatea teritorială. Al treilea obiectiv a vizat „promovarea a aplicării rezoluțiilor internaționale prin desfășurarea africanului forță de stabilizare și sprijin pentru forțele armate maliene în recucerirea nordului” (Raport de informare, 2013). Obiectivul adăugat ulterior a fost reprezentat de eliberarea ostaticilor francezi și internaționali.

După cum subliniază Martin Shipway, profesor la Birkbeck College, Universitatea din Londra, decidenții politici din Franța au inițiat în Africa un proces de decolonizare. La scurt timp după de a preluat puterea, în iunie 1958, în calitate de prim-președinte al celei de-a cincea Republici Franceze, în încercarea de a reînvia măreția franceză, generalul Charles de Gaulle a dezvoltat relații strânse cu liderii naționaliști africani francofoni, și i-a făcut să creadă că ar putea contribui la crearea „unei noi Franțe”. Conceptul lui de Gaulle privind raporturile dintre Franța și Africa s-a tradus în proiectul Comunității Franco-Africană de acordare a autonomiei interne coloniilor africane, iar Franța urma să îți mențină controlul asupra problemelor-cheie, precum apărare și afaceri externe, politică economică, monetară și strategică. Propunerea lui de Gaulle a fost prezentată popoarelor africane în cadrul unui referendum, în septembrie 1958; teritoriile franceze africane au votat cu majoritate covârșitoare în favoarea Comunității Franco-Africane însă, deși aceasta oferea formal opțiunea independenței imediate, liderul politic al Guineei, Ahmed Sékou Touré, i s-a opus vehement, pe motiv că locuitorii preferau „sărăcia în libertate decât bogăția în sclavie”.

Autorul consideră că această ideologie a cooperării din Franța și Africa a servit la justificarea neo-colonialismului francez. Negocierea acordurilor bilaterale cuprinzătoare care prevedeau domeniile de apărare și securitate, politică externă și consultare diplomatică, economic, financiar, comercial și monetar, precum și asistență tehnică, alături de adoptarea în linii mari a modelului constituțional al Republicii a V-a în noile state independente, au constituit pentru Franţa instituționalizarea preeminenței politice, economice, monetare și culturale asupra fostelor colonii africane, care au rămas astfel excesiv de dependente de aceasta.

Tony Chafer opinează că tranziția politică facilă a Franței în Africa neagră a fost determinată de asemenea de faptul că, după cel de-Al Doilea Război Mondial a apărut o elită loială de limbă franceză care, din cauză că îi datora statului francez statutul și poziția de influență, a continuat relațiile cu fosta metropolă. În opinia lui Chafer, decolonizarea nu a marcat un sfârșit, ci a reprezentat mai degrabă reînnoirea relației imperiale a Franței cu Africa. Decolonizarea a însemnat oficial recunoașterea internațională a independenței fostelor colonii, însă aceasta a fost actul principal de recalibrare a hegemoniei franceze.

Factorii cu caracteristici cultural-naționale sunt cheia succesului intervenției franceze în Africa, căci abordarea pe mai multe niveluri, care combină un set complex de instrumente „oficiale” de politică cu o gamă de relații independente, au concurat la relația strânsă și la obținerea sprijinului de la vârful statului francez. Înființarea Ministerului independent al Cooperării, acordurile de cooperare culturală, tehnică și militară pe care mare partea a fostelor colonii le-au semnat cu Franța, au permis specialiștilor francezi și consilierilor militari să lucreze pentru guvernele africane și să stabilească cadrul pentru punerea în aplicare a intervențiilor militare franceze.

Chafer continuă teza atrăgând atenția asupra întrepătrunderii legăturilor oficiale cu cele semi- și neoficiale ale decizionalilor francezi cu cei africani. Instituirea în 1973 a seriei de summit-uri franco-africane au parafat relațiile speciale dintre președintele francez și liderii politici africani, studiile evidențiind însă natura coruptă a acestora în domenii precum comerţul cu materii prime şi strategice, ajutorul francez pentru dezvoltare a Africii, dependența monetară, prezența militară franceză prin acorduri și convenții de apărare ori baze militare. 

Politica menționată, translatată în acțiuni ce stau la baza termenului „Françafrique”, a rezistat schimbărilor apărute tocmai datorită pluralității intereselor diverșilor actori implicați. Ca atare, analiști precum Bruno Charbonneau, profesor de studii internaționale și director al CRITIC, Centrul pentru Securitate și Guvernarea Crizelor, la Royal Military College Saint-Jean, Canada, consideră că motorul continuității politice sunt tocmai ideologia și simbolul politic al Françafrique, prin care au fost autorizate proiecte de promovare a utilizării resurselor naturale din Africa în folosul Franței. 

Acesta avansează ideea că Franța a încheiat astfel de acorduri tocmai pentru a crea o dependență mai eficientă a fostelor sale colonii prin diverse măsuri economice, politice și militare, relație restructurată ce a luat forma unei „cooperări internaționale”. 

Susținând ideea neo-colonialismului francez în fostele colonii africane prin intervențiile militare, unele unilaterale, altele în cadrul Uniunii Europene, Charbonneau afirmă că Franța și, ulterior, UE, își exercită intervenționismul liberal prin multilateralismul/europenismul exprimat în practici de guvernare globală. Autorul concluzionează totodată că acțiunile Franței ce pot fi descrise drept practici neo-coloniale nu sunt împiedicate de ”noua” politică de securitate franceză și cooperarea europeană, manifestată prin utilizarea forței, iar intervenția militară este sancționată a priori, privând în același timp de responsabilități politice terțele părți implicate în construcția și dezvoltarea crizei politice. 

Dincolo de invocarea trecutului colonial, care a modelat percepția populară privind operațiunea Serval, ulterior Barkhane, și anume faptul că Franța are obligativitatea morală și politică să accepte și să onoreze cererea de intervenție a Președintelui Traoré, dintr-un amplu interviu realizat de Bergamaschi în rândul populației africane transpare în mod natural ideea că trupele franceze au intervenit în numele propriului interes național, adică pentru a elimina luptătorii jihadiști, a salva ostaticii francezi ținuți în Sahel, și în perspectiva înființării unei baze militare la Tessalit, sat din regiunea Kidal din Mali, sau a extracției de uraniu și petrol din Niger. Cu toate acestea, Franța nu a fost învinuită de populația maliană de urmărirea intereselor proprii, pe considerentul că Mali ar fi pierdut fără doar și poate controlul asupra regiunilor nordice dacă nu ar fi fost declanșată operațiunea Serval.

Pe fondul reproșurilor aduse președintelui francez Nicolas Sarkozy, privit ca responsabil parțial pentru criza din 2012 din Mali, ca urmare a intervenției militare ce a condus la răsturnarea regimului condus de colonelul Gadhafi în Libia, în conformitate cu rezoluția ONU 1973, în 2011, fapt care a autorizat acțiunile grupurilor de insurgenți din nordul Sahelului, Francois Hollande a devenit cu adevărat popular în Bamako în septembrie 2013, transmițând percepția încrederii că „Franța este acum de partea Mali”.

Contextul trebuie însă analizat din punctul de vedere al specificului operațiunii militare. Spre deosebire de intervențiile anterioare ale Franței în Africa (cum ar fi cele din Coasta de Fildeș, Ciad sau Libia), în cazul Serval/Barkhane nu au existat acuze privind neo-colonialismul la nivel internațional ci, din contră, operațiunea a fost relativ populară în Mali. Argumentul are la bază circumstanțele istorice conform cărora Mali nu a fost niciodată un stat model pentru sfera de influență franceză, spre deosebire de majoritatea statelor francofone, Mali nefiind de acord să se alăture diverselor aranjamente economice, monetare, politice și militare impuse de Paris.

Formele de manifestare a neo-colonialismului francez în Africa

Spre deosebire de perioada colonială, când practicile puterilor statale erau puse în aplicare în mod fățiș, fără preocuparea de a disimula intențiile reale, după obținerea independenței de către coloniile franceze în 1960, neo-colonialismul duce o politică în care utilizează diverse metode de dominare și influențare, în beneficiul statului și al companiilor care îl reprezintă. Controlul militar impus oficial de puterile coloniale a fost mascat de pretexte democratice și umanitare care să justifice prezența trupelor în fostele colonii.

Practici comerciale și financiare

Aceasta este forma principală de manifestare a fenomenului neo-colonialist în Africa. Toate celelalte forme sunt adiacente, cu scopul de a veni în sprijinul susținerii capitalismului francez în fostele colonii. De la Françafrique, fenomenul care a consacrat relațiile parafate prin acorduri comerciale între reprezentanții francezi ai marilor companii interesate de extinderea în Africa și liderii africani care făceau uz de corupție, până la metodele financiare de menținere a datoriilor denunțate de CADTM, Comitetul pentru eliminarea datoriilor nelegitime, dominația comercială și economică se încadrează în teoria dependenței, fiind echivalentă cu controlul de facto al statelor vizate.  

Datorită materiilor prime din Africa, prezența statelor colonizatoare s-a menținut aici și după decolonizare. Însă companiile străine sunt interesate nu doar de exploatarea zăcămintelor minerale și petroliere din Africa (Elf, Areva etc.), ci și de plantații (Socapalm). Pe lângă marile companii care derulează activități pe continentul african, la menținerea dominației puterilor colonizatoare a contribuit și sclavia datoriilor, prin reprezentanțele bancare care au utilizat pretextul susținerii dezvoltării statelor sau acordării de împrumuturi. În realitate, liderii statelor din Africa sunt dispuși să acorde concesii și să permită monopolul corporațiilor străine în scopul consolidării puterii personale. În fapt, granturi destinate corporațiilor aflate în anturajul președinților africani, împrumuturile străine se traduc în ceea ce se denumește uneori drept corporatocrație”.

Foto: Harta locațiilor din Africa în care au fost deschise bănci franceze

Criticii fenomenului neo-colonialist încearcă totodată să demonstreze că investițiile pe care le fac corporațiile în Africa îmbogățesc un grup restrâns de persoane din țările subdezvoltate, forțându-i în același timp pe locuitorii „neo-coloniilor” să devină martori la catastrofe umanitare, de mediu și ecologice. 

Așadar, fiind excluși din procesul de dezvoltare a statului și deveniți doar niște actori pasivi în ecuația de soluționare a provocărilor apărute în teritoriile proprii, localnicii africani nu pot opune rezistență controlului deținut de elita franceză asupra resurselor, elită care profită de slăbiciunea și corupția politicienilor locali.   

În practică, absența implicării din partea cetățenilor africani în dezvoltarea economică locală se traduce prin lipsa pentru aceștia a oportunităților de angajare, ceea ce este în detrimentul economiei statelor de pe continentul african. Uzând de relația neloială de putere, statul francez deține avantajul în cadrul negocierilor comerciale și economice cu statele Africii care, neavând putere comercială, se luptă cu datoriile pe care le rambursează cu dificultate din cauza ratelor mari ale dobânzilor.  

În consecință, prin dezvoltarea unui sentiment de inferioritate, la nivelul populației africane se declanșează frustrarea împotriva reprezentanților guvernamentali, poporul african ajungând să își însușească ideea că statul colonizator îi este superior. Având ca rezultat o subdezvoltare perpetuă sau, cel puțin o dezvoltare care nu este durabilă, dependența permite exploatarea la scară largă a unor astfel de stat care se transformă în rezervoare de materii prime și forță de muncă ieftine.

Francofonia și neo-colonialismul în educație

Din cauza resurselor materiale limitate, guvernele africane au întâmpinat dificultatea de a-și exercita dreptul la auto-determinare și de a pune în aplicare reforma instituțională, în momentul declarării independenței de stat.

Multitudinea limbilor vorbite în mod tradițional în statele africane și lipsa cadrului propice aplicării modificărilor semnificative în sistemul de învățământ, au determinat metropola să stabilească programe de pregătire în limba franceză a profesorilor africani. Într-un astfel de context, noua elită cu putere decizională în cadrul procesului de reformare a nou-înființatelor state africane a avut o contribuție majoră în menținerea relației de apropiere culturală și ideologică. Instrument utilizat pentru vehicularea ideii de superioritate franceză comparativ cu statele africane, limba coloniei a influențat major modul de percepere a identității naționale, ca atare a devenit un obstacol pentru libertatea de exprimare și a contribuit în același timp la impunerea unei ierarhii statale și la exercitarea dominației (neo) coloniale.   

Impunerea pluralității culturale și lingvistice a indus ideea de asimilare, cu scopul influențării și dominării statelor africane cu un sistem de guvernare slab.

(va urma)

Geanina Roșca este absolventă a Masterului de Studii de Securitate al Universității din București.