Ce se întâmplă în Africa? Practici neo-coloniale ale Franței în fostele colonii africane - operațiunea Barkhane și Françafrique
0După nouă ani în care trupele militare franceze au acționat în cadrul operațiunii Barkhane în Mali, împotriva mișcărilor islamiste, pe 15 august 2022 s-au retras și ultimii soldați francezi din regiunea Sahel.
Anterior, în anul 2013, în perioada mandatului președintelui francez François Hollande, a fost inițiată Operațiunea Serval sub forma unei intervenții militare a armatei franceze în Mali. Invocând dorința de implicare în recuperarea integrității teritoriale a statului, partea franceză a încheiat operațiunea în iulie 2014, după numai un an și jumătate de la demarare; transformând-o în operațiunea Barkhane, forțele franceze au integrat un dispozitiv militar regional, în ideea de a sprijini trupele maliene în lupta împotriva grupărilor islamiste armate care preluaseră controlul asupra părții de nord a țării și pentru a încerca să stopeze înaintarea către capitala Bamako a forțelor jihadiste.
Comentând intervenția militară franceză care a urmat după lovitura de stat din 2012, Pal Ahluwalia, profesor de politică la Universitatea Adelaide, Australia, a remarcat că aceasta nu reprezintă decât „întoarcerea puterii coloniale în regiune, deși Franța a avut grijă să se asigure că se consideră că ajută la o intervenție africană condusă de ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor Vest Africane)”. De asemenea, el a descris în acest mod intervenția armată a Franței: „Nu ar trebui să fie văzută ca un act binevoitor care vizează protejarea valorilor democratice ale unui stat național independent. Mai degrabă, nu există nicio îndoială că atunci când o astfel de putere intervine, este pentru a-și proteja propriile interese. În acest caz, este vorba despre petrol și uraniu și despre amenințarea mereu prezentă a concurenței pe care o reprezintă China în ceea ce a fost o regiune influențată de francofoni de peste un secol”.
În cazul Sahelului, interesele occidentale includ restabilirea securității la „granița de sud a Europei”, eufemism pentru regiunea aridă care protejează europenii și nord-africanii cu pielea mai deschisă la culoare de migranții din Africa Neagră. Astfel, controlul fluxurilor migraționiste de pe continentul african a impus implicarea militară în Sahel ca o „prioritate strategică pentru UE”.
Apare însă întrebarea legitimă de ce statul francez în special a avut o intervenție militară în Mali și vestul regiunii Sahel, ca răspuns la conflictele regionale și insecuritatea din Africa.
Delimitări conceptuale
Întâlnirea din 1957 de la Paris a șefilor de guvern din state europene, unde șase dintre lideri au convenit includerea teritoriilor străine în cadrul Pieței Comune Europene, în baza unor acorduri comerciale considerate de o parte a acestora și de către unele grupuri naționale ca reprezentând o formă nouă de dominație economică asupra regiunilor din Africa ocupate de francezi, precum și a teritoriilor coloniale din Belgia, Italia și Țările de Jos, a fost punctul de pornire pentru introducerea în vocabularul comun a termenului „neo-colonialism”.
Utilizat prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial, cu referire la continua dependență de alte state a fostelor colonii, sensul termenului ”neo-colonialism” s-a extins de-a lungul timpului, astfel că a început să fie aplicat la modul general zonelor în care statele dezvoltate și-au folosit puterea pentru a impune stilul colonial. Ca atare, începând cu exploatarea exercitată în America Latină, termenul are o conotație negativă și se referă la o formă de putere globală, corporațiile transnaționale și instituțiile globale perpetuând formele coloniale de exploatare a statelor aflate în curs de dezvoltare.
Așadar, în ciuda faptului că termenul „neo-colonialism” ne conduce cu gândul la un regim autoritar, care domină un stat-colonie prin pârghii administrative directe, definiția contemporană a acestuia este una cu substrat economic mai degrabă, căci fenomenul de colonizare în sine nu mai are forma clasică, inițială, ci acesta este mascat de mijloace economice, în special, alături de cele militare – de apărare, educaționale, culturale.
De altfel, acest termen este utilizat de criticii implicării statelor dezvoltate în țările aflate în curs de dezvoltare. Aceștia sunt de părere că intervențiile economice ale fostelor puteri coloniale au fost și sunt în continuare utilizate cu scopul de a menține controlul asupra fostelor lor colonii, după dobândirea de către acestea a independenței naționale.
Cele două aspecte sesizate de criticii fenomenului neo-colonialist sunt:
1. Încălcarea rezoluțiilor Adunării Generale a Națiunilor Unite nr. 1514 - privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale și 1541 – referitoare la întâietatea intereselor locuitorilor din teritoriile respective; și
2. Continuarea exploatării resurselor popoarelor post-coloniale prin implicarea afacerilor capitaliste moderne în afacerile națiunilor care au fost colonii, tip de control economic asemănător colonialismului clasic european practicat începând cu secolul al XVI-lea până în secolul XX.
Particularitatea investițiilor financiare în cadrul neo-colonialismului o reprezintă faptul că respectivul capital străin este direcționat nu spre dezvoltare, ci spre exploatare, mărind mai degrabă decalajul dintre statele bogate și statele sărace ale lumii.
În situația în care statele nu se pot asocia, acestea vor fi obligate să își vândă materia primă la prețurile dictate de statele dezvoltate și să achiziționeze bunurile manufacturate la prețurile impuse de acestea. În consecință, împiedicând dezvoltarea optimă prin condiții politice și economice propice în țările aflate în curs de dezvoltare, neo-colonialismul va fi o piedică în fața dezvoltării piețelor care ar putea susține industrializarea.
Totodată, miza nu o reprezintă neapărat profitul investitorului, fiind vorba mai degrabă de o chestiune de exercitare a puterii în statul neo-colonial, care pierde astfel controlul asupra propriului destin, din acest motiv fenomenul devenind o amenințare la adresa păcii mondiale.
Practicile neo-colonialiste au origini mult mai vechi decât modalitățile de exercitare pe continentul african. Deși acest sistem stabilit și-a dovedit ineficiența atât în ceea ce privește creșterea nivelului de trai, cât și în general în beneficiul statelor care îl practică, date fiind investițiile masive în regiunile vizate, el continuă totuși să existe sub o formă mai mult sau mai puțin explicită.
În contextul neo-colonialismului, predicțiile lui Karl Marx referitoare la decalajul din ce în ce mai mare dintre clase, decalaj care are drept consecință un conflict major în statele capitaliste, se adeveresc acum pe scena internațională, unde relația dintre statul colonizator și cel colonizat arată gradul redus de reușită a practicilor aplicate.
În linii mari, neo-colonialismul a fost perceput ca dezvoltarea ulterioară a capitalismului, ce permite puterilor capitaliste – națiuni sau corporații - să domine statele prin operațiuni ale capitalismului internațional, mai degrabă decât prin guvernare directă.
Neo-colonialismul nu este însă exercitat neapărat de statul care a controlat anterior un anumit teritoriu, puterea neo-colonială putând fi exercitată de asemenea de un consorțiu cu interese financiare neidentificabile în mod specific cu un anumit stat. În consecință, conform definiției date de Britannica , neo-colonialismul nu reprezintă altceva decât controlul exercitat prin mijloace indirecte asupra statelor mai puțin dezvoltate.
Françafrique, esența practicilor neo-coloniale ale Franței în fostele colonii ale Africii
Expresia originală ”France-Afrique” a fost folosită pentru prima oară în anul 1955 de către Félix Houphouët-Boigny, viitorul președinte al Côte d'Ivoire, apoi ministru în guvernul francez, pentru a indica dorința unor lideri africani de a menține relații privilegiate cu Franța, după câștigarea independenței de către statele conduse de aceștia.
Așadar, utilizat inițial pentru a explica istoria comună a Franței și Africii, termenul ”Françafrique” a căpătat ulterior conotație negativă, oferind o înțelegere nuanțată a relațiilor complexe dintre Franța și statele africane. Utilizarea cu sens peiorativ a acestui neologism s-a extins după publicarea în anul 1998 a cărții lui François-Xavier Verschave, „La Françafrique, le plus long scandale de la République” (în traducere: Françafrique, cel mai mare scandal al Republicii), precum și sub influența asociației Survie, de a denunța politica externă purtată de Franța în fostele colonii din Africa și în alte state de pe continent.
Având la bază concepte adânc înrădăcinate în istoricul legăturilor Franței cu Africa - corupția liderilor africani, supraestimarea interesului economic francez pe continent, servitutea financiară, intervenționismul militar – Francafrique a cunoscut o evoluție în sensul în care a fost asociat cu un instrument de explicare a politicii externe a Franței.
Operațiunea Barkhane
Intervențiile militare franceze datează de peste cinci decenii în Africa. Începând cu finalul celui de-al Doilea Război Mondial, a dispărut mare parte a imperiilor coloniale europene, care și-au pierdut capacitățile militare necesare contracarării mișcărilor postbelice de independență din Lumea a Treia.
1960 este anul de referință pentru statele africane, atunci când 14 dintre coloniile franceze și-au dobândit independența. De atunci până în anul 2005, Franța a avut nu mai puțin de 46 de operațiuni militare în fostele colonii africane, politica intervenționistă franceză fiind susținută de o rețea extinsă de tratate bilaterale franco-africane de apărare și asistență militară, pentru așa-numitele misiuni de protejare a cetățenilor francezi ori de sprijinire a guvernelor legitime împotriva acțiunilor rebelilor.
Ulterior, Franța a început să coopereze cu trupe ale Uniunii Africane, primind totodată sprijin aerian din partea SUA în cadrul operațiunii Serval din Mali. La apogeu, imperiul francez din Africa cuprindea aproape în întregime regiunile Sahara și Sahel, părți extinse din vestul Africii (inclusiv porturi strategice), Insula Madagascar și portul Djibouti la intrarea din sudul Mării Roșii. Timp de câteva decenii, Franța a privit regiunile post-coloniale ale Africii ca sfere exclusive de influență.
În mod specific, Operațiunea Barkhane a fost considerată o misiune anti-jihadistă a Franței în Africa de Vest. Iulie 2022, când a avut loc retragerea trupelor din Mali, este considerat „sfârșitul unei ere”, ridicându-se întrebarea dacă misiunea a fost un eșec, dar mai ales dacă a fost într-adevăr o ofensivă contra-insurgentă sau o manifestare a neo-colonialismului.
Neo-colonialismul practicat de Franța în fostele colonii africane poate fi considerat reflexia politicii sale, de națiune puternică aflată în căutarea hegemoniei politice și economice asupra unui stat african independent sau a unei zone geografice extinse din Africa, fără să reducă neapărat statul sau zona respectivă la statutul oficial de colonie.
Perspectiva pan-africană
Din această perspectivă, neo-colonialismul este văzut în prezent ca un sistem opresiv, din cauza dependenței, sub formă de fonduri și ajutor intervențional, pe care statele neo-coloniale o au față de foștii stăpâni - statele europene coloniale, în ceea ce privește intervenția economică și politică particulară, în scopul obținerii de beneficii ale acestora din urmă, fenomen susținut de capitalism și globalizare, de asemenea privite ca sisteme opresive ce afectează fostele colonii. Neputând lua decizii fără consultarea prealabilă a fostelor state coloniale, statele din Africa sunt în continuare supuse influențelor venite din partea fostelor puteri coloniale, aceste intervenții externe fiind camuflate în principal sub forma unui „ajutor pentru dezvoltare”, „sprijin” sau „ajutor străin”.
Se consideră că fenomenul colonialist clasic s-a metamorfozat în prezent într-o formă de imperialism aflat în stadiul final, și anume neo-colonialismul. În esență, acesta se manifestă printr-o formă de control mascată de o independență formală, și anume controlul politicii guvernamentale realizat prin plata costurilor de funcționare a statului, prin impunerea de funcționari publici în poziții din care pot dicta politicile, prin impunerea unui sistem bancar al puterii imperiale; politicile și sistemul economic ale statului dependent sunt direcționate din exterior, iar guvernarea este dirijată de puterea imperială, care își pot amplasa trupe și înființa garnizoane pe teritoriul statului neo-colonial. Mijloacele economice și monetare sunt pârghiile principale de exercitare a controlului asupra unui stat, ce poate fi de asemenea obligat să cumpere produsele fabricate de puterea imperialistă, excluzând astfel concurența produselor provenite din alte surse.
(va urma)
Geanina Roșca este absolventă a Masterului de Studii de Securitate al Universității din București.
Se încarcă comentariile...
