Carte de reportaj: Vocea Domnului în Deşert

Caravană în deşertul Sahara FOTO AP/ imagine cu rol ilustrativ

Deşertul este unul real, nu simbolic. Iar Vocea pe care am auzit-o nu era una a impresiei poetice, ci una teribilă, înfiorătoare, poate asemănătoare a ceea ce ne închipuim că trebuie să fi fost glasul Dumnezeului Răzbunării din Vechiul Testament.

Nu mai ştiu bine, mă lasă adeseori memoria lucrurilor atât de îndepărtate, ce mă adusese în Hoggarul algerian, trebuind să cobor înspre Mali, cu direcţia intermediară Tombuctu, apoi mai departe, înspre inima Africii Negre, pe drumuri mai puţin circulate din cauza unor conflicte armate în plină desfăşurare.. Mai ştiu doar că un prieten grec, nebun pasionat de deşert şi poveştile sale misterioase, mă convinsese, de altfel fără să facă prea multe eforturi, să ne alăturăm unei caravane tradiţionale, una dintre foarte puţinele care, în cazuri speciale cum era acesta, mai continuau încă să meargă pe rutele străvechi, 170 de cămile transportând fiecare peste 150 kg. de marfă...Era un sfârşit de octombrie, de-abia începuse sezonul caravanelor, cămilele erau perfect odihnite, erau din specia denumită azegraf cu ochii albaştri şi roba pătată, rele (scârboase de-adreptul cu cei pe care-i simţeau străini şi neofiţi, aia a mea m-a scuipat din prima, spre veselia nestăpânită a cărăuşilor care m-au consolat spunând că era semnul că-mi va merge bine tot drumul), aproape oarbe, dar cu o rezistenţă ieşită din comun şi comportându-se exemplar în marş, adică rămânând tot timpul în formaţie ordonată.

În ultima clipă, a cerut să intre în caravană şi un Tuareg foarte, foarte în vârstă, aproape orb, însoţit de un băiat, tot Tuareg, cel care-i era ghid şi ajutor. Bătrânul purta însemnul distinctiv rasei Stăpânilor Deşertului, micul tub de argint purtat în lateralul turbanului albastrului închis, indigo, acolo unde este păstrată o foiţă minusculă conţinând o surată din Coran. Primit cu plecăciuni adânci şi înconjurat de semnele celui mai adânc respect, s-a aşezat liniştit în cortul său, n-a vorbit cu nimeni, exceptând băiatul însoţitor care-i spunea cine suntem, cel mai greu fiindu-i să rostească numele grecului prieten, Kiros, sau al meu, tradus rapid rapid în Kristou, amândoi fiind numiţi în pomelnic drept "străinii de peste mare".

Zilele drumului caravanei au  început să se scurgă în ritmul imuabil ştiut de şeful grupului, el însuşi copil al dunelor avand memoria zecilor de mii de kilometri parcurşi şi a balansării între moartea deşertului şi viaţa oazelor-releu. Bătrânul Tuareg voia să rămână într-o oază intermediară, acolo de unde urma să aştepte o altă carvană, de data asta numai de Tuaregi, pentru a ajunge foarte departe la ai săi, în nord-estul Nigerului, în masivul Air.

Era o zi ca toate celelalte, mergeam în tăcere, economisind respiraţia şi efortul, încercând să-mi îndrept gândurile doar spre ritmul mersului şi ascultând foarte rarele îndemnuri ale cărăuşilor, spuse mai mult pentru a rupe liniştea şi a nu lăsa pe nimeni să alunece în torpoarea ce însoţeşte căldura extremă. 

Căci atunci, spun legendele deşertului, nu mirajele apar, cele pe care le vezi adesea născându-se la capătul de drum cu nisip aproape pietrificat de căldură, unit cu soarele la orizond şi desfăşurând, aproape la îndemână, imaginea unei oaze răcoroase în care vezi deja palmierii ce înconjoară făntâna centrală. Acela e doar mirajul. Se poate petrece ceva mult mai grav: atunci când demonii deşertului vor să te piardă, îţi vor trezi în suflet certitudinea absolută că dincolo de colina de nisip, aceea ce tocmai îţi răsare în faţă, se află, cu absolută certitudine, exact ceea ce ţi-ai dorit mai mult în viaţă. Demonul acesta şiret şi rău al deşertului, are puterea să îţi ia din minte cea mai frumoasă imagine, bucurie, iubire, părere de rău, vis neîmplinit şi să te facă să crezi că dincolo de dune, deodată, vei putea ajunge la imaginea ideală din suflet, devenită brusc realitate tangibilă. Şi atunci, cuprins de nebunia nisipurilor, vei pleca singur, fără să-ţi mai pese de nimeni şi de nimic, vei pleca singur şi fericit spre moartea cumplită şi atât de pură a soarelui absolut care-ţi luminează ultima clipă de fericire absolută.

Era, deci, o zi normală în Sahara, uriaşa întindere de soare şi nisip unde ai, în fiecare clipă, certitudinea nimicniciei umane şi a fragilităţii fiinţei noastre în raport cu puterile de viaţă şi moarte orânduite acolo conform unei logici pe care mintea noastră n-o poate cuprinde. Deodată, cupola de linişte apăsătoare este ruptă brutal de strigătul înalt, răguşit, ca un urlet lung, aproape inuman, cu rezonanţe metalice ce se resfrângeau departe în deşert, scos de bătrânul Tuareg care, deodară, nu mai avea nimic din fiinţa oarecare, ci se înălţa pe o coamă de dună, gesticulând precis şi poruncitor. Vorbea continuu, pe un ton dur, poruncitor, iar cărăuşii s-au activat instantaneu, strigând şi ei, în semn de mare urgenţă, ordinele de îngenunchere a cămilelor.

Nu înţelegeam nimic, pentru că nu vedeam nimic altceva decât văzusem zile întregi înainte: dune de nisip, soare, din nou dune, până la sfârşitul orizontului. Apoi, imediat după ce cămilele fuseseră lăsate toate jos şi eram bine adăpostiţi în spatele lor şi aveam la îndemână pânzele de acoperire, am început să aud, la mare depărtare, un zgomot straniu, ca un fel de râşniţă gigantică şi am văzut cum începe să se mişte uşor nisipul pe vârful dunelor. Bătrânul Tuareg era singurul care vorbea, rostea continuu acea melopee pe un ton violent, câteodată ca un fel de dialog cu ceea ce avea în faţă, adică zidul uriaşei furtuni de nisip care se ridica exact din locul spre care arătase deja cu mult timp înainte.

Lumea se schimba, iar partea aceea de orizont se umplea de zidul enorm al unei furtuni gigantice, foarte închisă la culoare spre centru, maron deschis spre laturi, alburie în rotocoalele de pe margini, totul apropiindu-se cu o viteză foarte mare, înfiorător fiind sunetul cumplit, amestec de răşniţă metalică enormă, muget al vântului Apocalipsei, totul parcă intrând în rezonanţă cu întinderea nesfârşită a deşertului devenit viu şi ucigaş. Apogeul a fost atins când furtuna s-a apropiat de noi, căci apoi zgomotul era atât de puternic încât, cred că de frică, n-am mai auzit nimic decât în clipa când căruşii au început să dea jos nisipul strâns, mult şi greu, pe pânzele de protecţie şi să îndemne cămilele să se ridice.

Atunci, preţ de câteva clipe, am văzut că  nu-mi trăisem frica singur, ci aveam lângă mine, la un metru distanţă, un pui de vulpe a deşertului, foarte mic cu urechile lui mari, rătăcit şi speriat ca şi mine, dispărând instantaneu în prima clipă de linişte...

L-am văzut şi pe bătrânul Tuareg, redevenit bătrânul oarecare de până atunci, ridicându-se cu greu în picioare şi ajutat de băiat să-şi dea jos nisipul de pe el.

Seara însă, în tabără, prietenul meu grec  avea să-mi spună, cu mare teamă în glas, că ceea ce văzusem era o dovadă certă a puterii magice a tribului Kel Auai din care făcea parte Tuaregul. Mai aflase de la băiat o altă poveste, cum că Tuaregul avusese vederea foarte tare afectată de când era tânăr şi când o furtună de nisip îi ucisese, alături de el, soţia şi copiii. Dar, în schimb, îi dăruise puterea să ştie când Dumnezeul Deşertului ridică marile furtuni şi i-a dat darul să vorbească cu el şi să ceară îndurare, cu promisiunea că ocolită va fi atunci caravana, cu cămilele şi oamenii săi.

Şi, îmi spunea grecul meu, noi tocmai fusesem martorii unui asemenea dialog purtat în dialectul tuareg al vrăjitorilor Kel Auai. Oare? Nu ştiu nici acum ce-am auzit. 

Poate a fost Vocea Mâniei Domului. Poate, evident, am fost martorul unui simplu fenomen natural extrem de spectaculos. Dar memoria mea sentimentală nu păstrează numai acea imagine, ci suprapune zidul de nisip al morţii cu fiinţa plăpândă a bătrânului Tuareg, sfidând distrugerea apocaliptică, vorbind cu furtuna şi cu fiinţa ascunsă în ea. Poate însă, pur şi simplu, şi eu şi puiul de vulpe cu urechile sale cât pâlnia, fusesem foarte speriaţi de ceva ce nu înţelegeam şi nici nu ne era dat să înţelegem...