
Caprele Irinucăi
În ograda Irinucăi, caprele negociază, iezii dezbat, instituțiile se judecă, iar Baciul Suprem veghează. Fânul dispare, ograda arde, dar indemnizațiile rezistă! Dorel descoperă adevărul: toți mănâncă, nimeni nu răspunde. Lupul nici nu mai atacă. Așteaptă ca ograda să se predea singură.

A trecut vremea. Iar vremea, în gospodăria Irinucăi, nu se mai măsoară în zile sau în sezoane, ci în ședințe. Ședințele nu se măsoară în hotărâri, ci în amânări. Iar amânările nu se mai măsoară deloc, pentru că nimeni nu-și mai bate capul să le numere.
După ce Dorel plecase cu covorul roșu sub braț și cu oglinda în buzunar, ograda rămase #FărăBaci. Nu o zi, nu o săptămână, ci atât de mult încât caprele uitară cum arată un baci adevărat. Unele ajunseseră să creadă că baciul e o legendă din bătrâni. Altele, că e o invenție a presei. Iar cele mai tinere, născute în vremea Marii Schimbări, erau convinse că baciul e un mit sociologic de tranziție.
Se alesese, ce-i drept, un Baci Suprem: un țap bătrân și blând, cu barbă respectabilă și voce solemnă de radio. Dar de când fusese instalat, el stătea pe cel mai înalt deal, privea ograda de sus și repeta cu demnitate că nu se amestecă în treburile turmei. El era deasupra. El veghea.
- Eu veghez, zicea Baciul Suprem, netezindu-și barba. Este rolul meu constituțional.
- Dar nu e nimeni la iesle, iar fânul se termină! behăiau caprele de jos.
- Veghez mai departe, răspundea el, imperturbabil. Este vital să asigurăm continuitatea procesului.
Și așa, Baciul Suprem veghea cu stoicism, iar ograda se golea pe zi ce trecea.
Caprele politice, văzând că nu mai are cine să le bată cu bâta în poartă, se apucară să negocieze direct între ele. Și negociară. Și iar negociară. Înființară de îndată un CNC - Consiliu Național al Consiliilor, cu trei camere, patru comisii paritare și cinci vicepreședinți fără portofoliu, dar cu iesle și indemnizație garantate.
Ograda avea acum un #GuvernÎnAșteptare, iar așteptarea era singurul lucru pe care acesta îl făcea cu adevărat bine.
- Vrem un guvern! strigară iezii din fundul ogrăzii.
- Vom avea un guvern! răspunseră caprele politice în cor. Imediat ce stabilim prin protocol #CineDăLaptele și cine încasează subvenția.
Dar laptele e al tuturor!
- Aha! strigă o capră roșie, ridicând copita. Deci recunoști că e bun colectiv! Atunci cotizația de partid devine obligatorie!
- Ba câtuși de puțin! sări o capră galbenă. Laptele e strict individual și aparține pieței libere! Fiecare capră cu ieslea ei privatizată!
Și iar se certară. Și iar amânară.
Negăsind niciun algoritm, caprele se apucară să se dea în judecată. Nu pe hoți, nu pe lupi, nu pe prădătorii de pădure, ci între ele. Ministerul Caprelor dădu în judecată Ministerul Iezilor. Ministerul Iezilor dădu în judecată Consiliul Fânului. Consiliul Fânului dădu în judecată Agenția Națională a Laptelui, iar Agenția dădu în judecată pe toată lumea, preventiv, ca să fie acoperită în caz de control.
- Ne judecăm, deci existăm! behăiau mândre. Suntem un stat de drept european!
Instanțele se umplură de dosare, dosarele de capre, iar caprele de avocați iscusiți. De pe dealul lui, Baciul Suprem privi spectacolul prin ochelari și zise:
- Este o dovadă incontestabilă de maturitate democratică.
- Domnule Baci Suprem, ograda arde la patru colțuri!
- Este o ardere controlată, răspunse el fără să clipească. Face parte din noua noastră strategie națională de reziliență.
Și se întoarse încet cu spatele, ca să nu i se vadă lacrima. Sau poate ca să nu i se vadă rânjetul. Nimeni nu mai știa sigur. Ceea ce se vedea limpede era că #IarbaSeUsucă.
Între timp, prin ogradă forfoteau tot mai mulți iezi cu carnete. Unii erau iezi de partid, alții de ONG, alții de cabinet, iar alții de cabinetul cabinetului. Toți aveau diplome, terminologie modernă și păreri ferme. Niciunul nu știa cum arată o lopată.
- Trebuie să organizăm de urgență o dezbatere publică! zise un ied cu ochelari și tabletă.
- Ba trebuie să facem o dezbatere publică despre metodologia dezbaterii publice! zise altul.
- Ba absolut necesară este o dezbatere publică privind transparența dezbaterii publice a dezbaterii publice! decretă al treilea, care tocmai fusese numit secretar de mobilitate.
Și se apucară de dezbătut. Și dezbătură atât de temeinic, de incluziv și de sustenabil, încât uitară cu desăvârșire că ograda se transforma treptat în scrum.
Caprele bătrâne, care mai apucaseră vremuri cu rânduială și cu un baci cu vorba fermă, se adunară la umbra unui salcâm uscat și vorbiră în șoaptă.
- Știi ce e cel mai trist? zise una, mestecând un mărăcine.
- Că n-avem guvern și nici fân?
- Nu. Că nici nu ne mai miră. Ne-am obișnuit. Am ajuns să credem că lipsa baciului e o stare de fapt, nu o criză.
Și tăcură toate. Pentru că adevărul doare mai rău decât foamea.
Atunci, o capră tânără, care nu prinsese niciodată zile normale, ridică botul și întrebă simplu:
- Dar cine ne-a învățat că se poate trăi așa? Cine ne-a deprins cu ideea că guvernul e un moft, președintele un obiect de decor, partidele niște cluburi de afaceri, iar a face treabă e dovadă de naivitate?
Nimeni nu răspunse. Răspunsul se plimba mândru prin mijlocul ogrăzii, cu carnetul de partid atârnat la gât. Iar întrebarea rămase în aer, la fel de simplă: #CineRăspunde?
Între timp, Dorel se întorsese din lunga sa călătorie, mai slab, mai tăcut, cu covorul roșu pierdut pe undeva pe la Bruxelles, și se opri la poarta ogrăzii. Privi caprele politice certându-se pe ciolan. Privi caprele tehnice așteptând resemnate. Privi iezii cu carnete dezbătând în gol. Privi Baciul Suprem veghind impunător de pe deal. Și privi iarba uscându-se definitiv.
Scoase oglinda din buzunar, se privi lung și zise în șoaptă:
- Am înțeles. Nu caprele sunt problema. Nici măcar iezii cu carnete. Problema e că toți au învățat să trăiască fără să răspundă. Că poți sta în ogradă fără să dai socoteală. Că poți mânca fânul fără să dai lapte. Că poți sta pe deal și spune că veghezi, în timp ce totul se dărâmă.
Pentru prima dată în viață, Dorel nu mai alergă. Se așeză pe iarba uscată și așteptă. Știa că, într-o zi, caprele se vor sătura de propriile minciuni. Și atunci, poate, vor căuta din nou nu un stăpân, ci baciul și responsabilitatea din ele înseși.
Până atunci, #CapreleIrinucăi rămaseră fără guvern, fără președinte cu putere, cu instituții blocate în procese și cu partide pierdute în negocieri.
Spuneți-i #SatirăPolitică, dacă vă ajută să dormiți. Doar că ograda nu a fost inventată, ci recunoscută: este #RomâniaReală.
Morala? Morala e simplă, ca toate adevărurile pe care refuzăm să le învățăm: când caprele se ceartă la nesfârșit cine să mulgă și cine să mănânce, lupul nu mai are de ce să atace ograda. Așteaptă la poartă. Ograda se predă singură.
Și de data asta, nici măcar Dorel nu mai râse. Pentru că și lupul ajunsese, la rândul lui, tot o capră. Doar că una care știa să tacă și să aștepte.
Mătușa Irinuca privea peste timpuri cum țara, precum cânepa lui Nică, palancă la pământ, fusese călcată de capre iar cireșul se uscase.




















































