PRIMĂVARA ARABĂ ȘI TOAMNA EUROPEANĂ. Între legalitate și legitimitate

Foto: credit foto: arhiva personala/ social media

Trei forme de dominație, două lumi în revoltă. Scurtă analiză asupra controlului prin forță, cunoaștere și afect: de la revoluțiile arabe din 2010–2012 la manifestațiile europene și reconfigurările electorale din 2026

Când oamenii nu mai acceptă să fie conduși așa cum au fost obișnuiți

La 1 noiembrie 2024, prăbușirea unei copertine la gara din Novi Sad a ucis 16 oameni. Aproape doi ani mai târziu, la 25 octombrie 2026, Aleksandar Vučić, care dominase viața politică a Serbiei peste un deceniu, a recunoscut în fața țării că lista lui a pierdut alegerile în fața unei mișcări născute din acel doliu.[1] Între cele două date se află întrebarea acestui eseu: ce se întâmplă atunci când oamenii își retrag consimțământul față de cei care îi conduc și ce rămâne după aceea.

Istoria civilizației umane poate fi citită și ca o istorie a dominației. Dincolo de succesiunea contingentă a imperiilor, a regimurilor politice sau a ideologiilor, autoritatea s-a structurat istoric în jurul a trei instrumente primordiale ale puterii: forța, cunoașterea și afectul. Acestea constituie triada prin care violența organizată, adevărul instituționalizat și ordinea simbolică fac posibilă cucerirea, administrarea și legitimarea guvernării. Triada este propusă aici ca model analitic, nu ca o clasificare exhaustivă a puterii: un instrument de interpretare a modului în care autoritatea este exercitată, justificată și acceptată.

În paradigma statului modern, această triadă s-a regăsit în trei piloni instituționali definitorii. Armata a reprezentat ipostaza concentrată a forței – instrumentul care transpune violența fizică legitimă (în sensul formulat de Max Weber[2]) în atribut al suveranității statale. Școala a funcționat ca aparat ideologic de stat (concept analizat de Louis Althusser[3]), formând nu doar competențe tehnice, ci și mentalități, ierarhii cognitive și comportamente conforme cu ordinea socială. Biserica a administrat, timp de secole, dimensiunea afectivă și simbolică a existenței, oferind economii ale mântuirii, apartenență și legitimare morală autorității – o formă de „putere pastorală”, în termenii lui Michel Foucault.[4]

Această triadă nu reprezintă o distribuție rigidă a funcțiilor: armata educă și disciplinează, școala poate deveni un spațiu al dogmatismului, iar biserica a mobilizat adesea energii politice nemijlocite. Tocmai această ambivalență – capacitatea de a servi simultan emancipării și dominației – explică persistența lor în timp.

Statul contemporan nu a dizolvat cele trei mecanisme, ci le-a complexificat și dispersat. Poliția, serviciile de informații și tehnicile moderne de supraveghere au extins brațul coercitiv al armatei. Universitățile, mijloacele de informare în masă și platformele digitale au multiplicat punctele de emisie ale cunoașterii legitime. În paralel, partidele politice, liderii carismatici și algoritmii rețelelor de socializare au preluat administrarea emoțiilor colective de la instituțiile religioase tradiționale.

În acest cadru, valul de revolte din Orientul Mijlociu (2010–2012) și manifestațiile care străbat Europa în toamna anului 2026 oferă două expresii distincte ale aceleiași fracturi politice: retragerea consimțământului față de autoritatea instituționalizată. Diferența dintre ele este însă majoră. În lumea arabă, mișcările populare au urmărit înlăturarea unor regimuri autoritare (o problemă de schimbare de regim). În Europa contemporană, protestele contestă deciziile, politicile de austeritate și deficitul de reprezentare din interiorul unor sisteme pluraliste (o problemă de calitate și legitimitate a guvernării).

Se ridică astfel o întrebare: asistăm la o nouă geografie a revoltei sau la începutul unei mutații profunde în arhitectura puterii? Sunt rezultatele alegerilor din Serbia, Israel, Brazilia și Statele Unite, desfășurate între 25 octombrie și 3 noiembrie 2026, expresia unui început de schimbări globale? Eseul susține că nu: nu avem o singură mișcare, ci același test aplicat unor sisteme diferite – cât de bine reușește votul să transforme consimțământul în guvernare pe care oamenii o acceptă drept legitimă.

Primăvara Arabă: momentul în care frica a încetat să mai fie suficientă

În decembrie 2010, actul de autoincendiere al lui Mohamed Bouazizi în Tunisia a funcționat ca un catalizator simbolic care a transformat umilința individuală într-o energie politică devastatoare.

Trecerea de la afectul privat la mobilizarea colectivă a destabilizat regimuri din Tunisia, Egipt, Libia, Siria, Yemen și Bahrain – sisteme care păruseră invulnerabile tocmai datorită monopolului absolut asupra forței coercitive și informației.

Prăbușirea acestor regimuri s-a desfășurat prin dezarticularea succesivă a celor trei piloni ai dominației. Fisura afectivă a fost prima: frica, utilizată ca tehnologie de guvernare timp de decenii, s-a dizolvat sub presiunea indignării morale colective. Sloganul „Ash-sha‘b yurīd isqāṭ an-niẓām” („Poporul vrea căderea regimului”) a marcat trecerea de la supunerea pasivă la afirmarea subiectivității politice.

A urmat ruptura informațională: apariția rețelelor sociale și a mijloacelor de comunicare descentralizate a fisurat monopolul epistemic al statului. Așa cum sublinia Manuel Castells în Networks of Outrage and Hope,[5] infrastructurile digitale nu creează nemulțumirea, dar oferă spațiul autonom (space of autonomy) necesar coordonării și construirii încrederii colective.

În cele din urmă, limita forței s-a dovedit decisivă: acolo unde armata s-a abținut de la represiune masivă și a refuzat să tragă în propria populație (Tunisia, Egipt), tranziția politică imediată a fost posibilă. Acolo unde aparatul de securitate s-a suprapus identitar cu elitele de la putere (Siria), revolta a degenerat în război civil și catastrofă umanitară; regimul Assad s-a prăbușit abia în decembrie 2024, după aproape paisprezece ani de conflict.

Lecția filosofico-politică a Primăverii Arabe rezidă în constatarea că îndepărtarea dictatorului nu elimină automat structurile profunde ale dominației (deep state). Așa cum argumenta Michel Foucault în Disciplină și pedeapsă,[6] puterea nu este un obiect localizat pe care o revoluție îl poate pur și simplu captura, ci o rețea difuză de relații instituționale. În Egipt, restaurația militară a reconfirmat faptul că schimbarea numelor din fruntea statului lasă adesea intacte mecanismele prin care este exercitat controlul real.

Toamna Europeană 2026: revolta împotriva unui sistem care încă funcționează, dar nu mai convinge

În toamna anului 2026, continentul european se confruntă cu o undă difuză, dar profundă, de contestare socială. În Franța, mobilizările studențești inițiale s-au extins spre mișcări împotriva scăderii puterii de cumpărare și a degradării serviciilor publice: ministrul de Interne a numărat aproximativ 550.000 de participanți la 17 octombrie și 410.000 o săptămână mai târziu.[7]

Valul a depășit Franța. În Spania și Portugalia, în prim-plan se află criza locuințelor; în Italia, costul vieții se împletește cu opoziția la înarmare și la implicarea în războaie; în Belgia și Albania, manifestanții au contestat costul educației și al accesului la universități, iar în Albania și nemulțumirea față de corupție și lipsa locurilor de muncă.[8] Nemulțumirile economice se intersectează, în alte state, cu tensiuni politice și identitare.

Această geografie a protestului nu relevă o revoluție ideologică unitară, ci o stare de anomalie democratică. O democrație în care oamenii protestează nu este neapărat o democrație în declin, iar protestele nu demonstrează automat o criză de legitimitate: uneori ele reprezintă tocmai dovada vitalității democratice.

Dacă cetățeanul din lumea arabă lupta pentru dreptul de a-și alege guvernanții, cetățeanul european contemporan chestionează de ce alegerea liberă a guvernanților nu mai garantează prosperitatea sau influența reală asupra deciziilor economice și politice. Asistăm la o disociere periculoasă între legalitatea electorală și legitimitatea socială.

Așa cum arăta Jürgen Habermas în Probleme de legitimare în capitalismul târziu,[9] sistemele democratice intră în criză atunci când mecanismele administrative nu mai pot livra rezultatele așteptate și nu mai reușesc să genereze sens și siguranță existențială pentru cetățeni.

Reconfigurarea celor trei dimensiuni ale dominației

Pentru a înțelege profunzimea acestor mișcări, putem analiza modul în care cei trei piloni ai dominației – forța, cunoașterea și afectul – funcționează și se diferențiază în cele două contexte.

Controlul prin forță cunoaște o transformare esențială. În Primăvara Arabă, armata și aparatul represiv au reprezentat arbitrii ultimi ai supraviețuirii regimurilor. În democrațiile europene ale anului 2026, forța se exercită prin instituții civile (poliție, jandarmerie) încadrate de norme de drept. Cu toate acestea, ritmul securitizării este vizibil: la 17 octombrie, ministerul francez de Interne a raportat 2.397 de arestări și 997 de polițiști și jandarmi răniți, la 24 octombrie au fost mobilizați 70.000 de agenți, iar premierul a avertizat că mișcarea alunecă spre violență urbană.[10] Supravegherea extinsă și utilizarea tehnologiilor non-letale au condus la ceea ce sociologul Loïc Wacquant numește „statul penal”.[11]

Pericolul în Europa nu este dictatura militară clasică, ci normalizarea unei stări de excepție permanente (analizată de Giorgio Agamben[12]), în care protestul social este tratat primordial ca o amenințare la adresa ordinii publice, mai degrabă decât ca o revendicare politică legitimă. Când guvernarea începe să privească nemulțumirea socială exclusiv ca pe o problemă de securitate, ea riscă să transforme un conflict negociabil într-un conflict de legitimitate.

Controlul prin cunoaștere urmează o traiectorie opusă. În timp ce regimurile arabe din 2011 încercau să mențină un monopol informațional prin cenzură de stat, societatea europeană din 2026 se confruntă cu efectul opus: o suprabundență informațională și o profundă criză de încredere în expertiză și instituții. Protestele tinerilor din Franța sau Italia îndreptate împotriva sistemelor de învățământ arată falimentul „promisiunii meritocratice”.

Școala și universitatea, concepute ca motoare ale mobilității sociale, produc generații înalt calificate care se lovesc de precaritate economică structurală. În paralel, controlul cunoașterii s-a mutat dinspre instituțiile educaționale tradiționale spre arhitectura algoritmică a platformelor digitale. Algoritmul nu mai cenzurează direct opinia, ci guvernează economia atenției,[13] amplificând polarizarea și direcționând vizibilitatea ideilor.

Controlul afectiv este, probabil, dimensiunea cea mai dificil de observat și cea mai importantă. Dacă biserica sau ideologia națională unificatoare asigurau istoric coerentizarea afectivă a societății, astăzi asistăm la o atomizare a credințelor.

În Primăvara Arabă, afectul mobilizator central a fost demnitatea (karama) strivită de tiran. În Toamna Europeană, afectul dominant este sentimentul trădării contractului social – frustrarea de a vedea sacrificiile economice cerute populației în timp ce inegalitățile cresc.

Afectele politice contemporane sunt extrem de volatile. Spre deosebire de o revoluție clasică, ce are un adversar vizibil (un dictator), în Europa contemporană adversarul este difuz și sistemic: piața imobiliară, inflația, poluarea, clima, birocrația supranațională, șomajul sau constrângerile macroeconomice. Această difuziune a țintei împiedică adesea o articulare politică coerentă, favorizând în schimb cronicizarea resentimentului și a protestului.

Asemănări și diferențe fundamentale

Primăvara Arabă și Toamna Europeană exprimă două forme distincte ale contestării autorității, dar dezvăluie o tensiune comună între exercitarea puterii și acceptarea legitimității sale. În lumea arabă, revolta a urmărit înlăturarea unor regimuri autoritare, recuperarea demnității și dobândirea libertăților politice fundamentale; în Europa contemporană, contestarea vizează mai ales calitatea guvernării, echitatea socială și capacitatea instituțiilor democratice de a transforma reprezentarea electorală în rezultate acceptabile.

Diferența fundamentală nu privește doar obiectivele, ci și natura raportului dintre cetățean și autoritate: în primul caz, este contestat dreptul puterii de a guverna fără consimțământ democratic autentic; în al doilea, este pusă sub semnul întrebării capacitatea unei puteri legal constituite de a-și conserva legitimitatea socială. Astfel, dacă Primăvara Arabă a reprezentat o criză a autorității impuse, Toamna Europeană poate fi interpretată ca manifestarea unei crize a autorității consimțite, dar insuficient validate prin performanța guvernării.

Din perspectiva modelului analitic forță–cunoaștere–afect, cele două fenomene evidențiază nu dispariția mecanismelor istorice ale dominației, ci transformarea relațiilor dintre acestea. Forța poate asigura obediența, cunoașterea poate fundamenta și justifica autoritatea, iar afectul poate transforma acceptarea ei în consimțământ; stabilitatea politică depinde însă de capacitatea acestor mecanisme de a se susține reciproc.

În regimurile autoritare arabe, ruptura s-a produs atunci când indignarea colectivă a învins frica, comunicarea descentralizată a fisurat monopolul informațional, iar aparatul coercitiv nu a mai putut garanta pretutindeni continuitatea puterii.

În democrațiile europene, tensiunea se manifestă diferit: abundența informațională nu mai produce automat încredere, legalitatea instituțională nu garantează legitimitatea, iar fragmentarea afectivă poate transforma nemulțumirile sociale în contestări persistente ale reprezentării politice.  

Criza legitimității apare atunci când forța, cunoașterea și afectul încetează să mai producă împreună un consimțământ credibil, iar instituțiile nu mai reușesc să convertească participarea democratică în încredere, decizie responsabilă și rezultate sociale verificabile.

De la instituțiile istorice la infrastructurile dominației digitale

Privită în ansamblu, tranziția de la armată, școală și biserică la noile forme de control reflectă o reconfigurare a tehnologiilor de putere. Forța include acum securitatea cibernetică, controlul infrastructurilor critice, dependențele energetice și sancțiunile economice. Cunoașterea este mediată de date, modele de inteligență artificială, motoare de căutare și platforme digitale, care influențează ceea ce societatea poate afla, verifica și considera credibil. Afectul circulă prin comunități digitale, campanii virale, imagini, simboluri și mecanisme de recompensare a atenției, mai degrabă decât prin autoritatea religioasă sau carisma liderului politic tradițional.

Această mutație schimbă natura dominației. În trecut, suveranitatea se exercita prin controlul direct asupra teritoriului, corpului și credinței. Astăzi, puterea operează discret, prin controlul infrastructurii tehnologice, al rețelelor energetice și al fluxurilor informaționale. Se conturează astfel un paradox al emancipării în era digitală: cetățenii dețin instrumente de comunicare și contestare mai rapide și mai accesibile ca niciodată, dar sunt structural dependenți de infrastructuri private și algoritmi opaci pe care nu îi pot supune unui control democratic.

Există riscul unei Primăveri Arabe europene?

Foto: credit foto: arhiva personala/ social media

O analogie literală ar fi exagerată. Europa nu este un spațiu politic omogen, iar majoritatea statelor în care se desfășoară manifestații dispun de instituții democratice consolidate, chiar dacă acestea sunt contestate. Nu există suficiente argumente pentru a afirma că protestele din octombrie 2026 constituie începutul unei revoluții continentale. Există însă motive pentru a considera că ele semnalează o problemă mai profundă decât nemulțumirile sectoriale. Trei evoluții merită urmărite.

Prima privește transformarea revendicărilor economice în contestări ale legitimității politice. Oamenii pot accepta temporar inflația, austeritatea sau reducerea serviciilor publice dacă au încredere că sacrificiile sunt distribuite echitabil și conduc la rezultate. Când această încredere dispare, nemulțumirea materială capătă semnificație morală.

A doua privește convergența generațională și socială. Protestele inițiate de elevi sau studenți dobândesc altă forță atunci când li se alătură sindicate, profesii liberale, lucrători din sectoare productive și categorii vulnerabile. O revendicare particulară poate deveni expresia unei crize generale de reprezentare.

A treia privește reacția instituțională. Dacă guvernele răspund exclusiv prin măsuri coercitive sau concesii fragmentare, fără să reconstruiască un orizont credibil de progres social, contestarea poate deveni recurentă.

Patru scrutine, o singură întrebare

Cum se traduc aceste tensiuni în vot? Franța, cazul central al protestelor, nu a avut alegeri în 2026, dar se apropie de prezidențialele din 2027. Între 25 octombrie și 3 noiembrie au votat însă patru state: Serbia, Israelul, Brazilia și Statele Unite. Doar Serbia are o traiectorie clară de la stradă la urnă; celelalte trei nu au, în materialul de față, o mișcare de protest comparabilă și funcționează ca termeni de control. „Europeană” din titlu desemnează aici continentul, nu Uniunea, iar trei dintre cazuri se află în afara lui. Ele sunt reunite de o singură întrebare: poate votul produce legitimitate?

Serbia oferă cel mai clar exemplu al traseului de la stradă la urnă. Protestele au pornit de la tragedia din 1 noiembrie 2024. Ce începuse ca revoltă împotriva neglijenței și a corupției a devenit, în aproape doi ani, o contestare a întregului mod de guvernare. Manifestanții și organizațiile pentru drepturile omului acuzau puterea de fraudarea alegerilor, de violențe împotriva opozanților și de îngrădirea libertății presei. Mișcarea s-a lărgit dincolo de campusuri, iar majoritatea partidelor de opoziție s-au retras în favoarea Listei Studenților. La alegerile anticipate din 25 octombrie, Lista Studenților a obținut, conform rezultatelor finale ale Comisiei Electorale Republicane, 53,01% din voturi, față de 38,98% pentru lista lui Vučić; proiecțiile îi acordă majoritatea absolută, cu aproximativ 138–140 de mandate din 250. Vučić și-a recunoscut înfrângerea în aceeași seară.[14] Cazul arată că tensiunea socială nu duce inevitabil la ruptură: când există un canal electoral, chiar imperfect, ea poate fi convertită în alternanță. Rămâne deschisă întrebarea cum va transforma o mișcare născută în stradă legitimitatea obținută în capacitate efectivă de guvernare. Serbia este stat candidat, nu membru al Uniunii, iar calitatea alegerilor ei a fost pusă sub semnul întrebării de ani de zile.

Israelul ilustrează varianta opusă. Alegerile din 27 octombrie au fost al șaselea scrutin național din 2019, primul în 38 de ani care survine la capătul natural al unui mandat complet al Knesset-ului și primul de la atacurile din 7 octombrie 2023 și de la războiul din Gaza; una dintre mizele majore a fost responsabilitatea premierului, aflat în proces pentru corupție, pentru acele atacuri. Rezultatele finale nu au produs o majoritate: blocul lui Netanyahu, în care Likud rămâne cel mai mare partid, a obținut 53 de mandate din 120, blocul de opoziție condus de Gadi Eisenkot 48, iar partidele arabe 19, un record.[15] Ambele blocuri mari au exclus anterior o coaliție cu partidele arabe, ceea ce le face decisive într-un joc fără soluție evidentă. Partidul premierului a susținut că alegerile au fost „furate”, însă Comisia Electorală Centrală nu a găsit dovezi de nereguli care să le fi afectat rezultatul, iar președintele Herzog a acceptat rezultatele certificate, a făcut consultările și l-a desemnat/însărcinat pe Gadi Eisenkot, liderul opoziției, cu formarea guvernului. Instituțiile funcționează, alegerile se țin, dar conflictul politic rămâne nerezolvat și se reproduce de la un scrutin la altul. Dacă în Serbia alegerile au descărcat tensiunea, în Israel riscul este ca ea să se cronicizeze, iar polarizarea să erodeze încrederea în capacitatea votului de a produce o rezolvare.

Brazilia arată cum alternanța sau continuitatea pot fi obținute fără reconciliere. În turul al doilea din 25 octombrie, Luiz Inácio Lula da Silva a câștigat un al patrulea mandat cu aproximativ 51,7% din voturi, față de 48,3% pentru Flávio Bolsonaro, care condusese primul tur cu circa 47%.[16] Polarizarea este aproape simetrică, iar votul a exprimat fracturile societății fără să le reconcilieze.

Statele Unite adaugă o dimensiune instituțională. La alegerile de la jumătatea mandatului, din 3 noiembrie, democrații au câștigat controlul ambelor camere ale Congresului, punând capăt triadei republicane (Casa Albă, Senat, Camera Reprezentanților), potrivit proiecțiilor Associated Press; numărătoarea unor circumscripții continua la data redactării. Potrivit sondajului AP realizat în rândul alegătorilor, promisiunile neîndeplinite privind inflația au cântărit împotriva partidului președintelui, iar acesta a declarat că acceptă rezultatul și că este dispus să colaboreze cu democrații.[17] Controlul parlamentar devine astfel instrumentul instituțional prin care electoratul limitează executivul.

Ce au în comun aceste scrutine? Nu ideologia: au câștigat o listă care se prezintă drept nepartinică, democrații americani și un președinte brazilian de stânga, în timp ce în Israel niciun bloc nu a obținut majoritatea. Firul comun pare mai degrabă uzura puterii în condiții de cost al vieții și neîncredere: în Serbia, în Israel (unde partidele coaliției ieșite din mandat dețineau 68 de mandate, față de cele 53 ale blocului din noul Knesset) și în Statele Unite, tabăra de la guvernare a pierdut teren, Brazilia fiind excepția, cu o victorie la limită a președintelui în funcție după un prim tur nefavorabil. Patru cazuri nu fac o lege, iar diferențele dintre sisteme sunt mari. Diferă însă și felul în care rezultatul este primit: în Serbia a fost recunoscut chiar în seara scrutinului, în Israel a fost contestat de partidul premierului și validat de comisia electorală, în Statele Unite a fost acceptat de președinte. Votul produce un rezultat, dar nu produce automat acceptarea lui; legitimitatea nu se încheie la numărătoare.

Aplicat acestor cazuri, modelul forță–cunoaștere–afect arată unde s-a purtat, de fapt, disputa. Forța a rămas în afara ei: arbitrii rezultatelor au fost civili – comisii electorale, președinți, concesii publice –, nu aparate coercitive. Disputa s-a mutat pe cunoaștere, adică pe întrebarea cine are autoritatea de a spune ce s-a întâmplat la urne: acuzația de „alegeri furate” din Israel a fost respinsă de comisie, iar în Serbia, unde protestatarii acuzaseră puterea de fraudarea alegerilor, rezultatul a fost recunoscut chiar de tabăra pierzătoare. Iar afectul – costul vieții, sentimentul că sacrificiile nu sunt împărțite echitabil, polarizarea aproape simetrică a Braziliei – a orientat votul.

Aceste cazuri nu alcătuiesc o singură revoltă globală și nu sunt echivalente cu protestele europene. Ele funcționează mai degrabă ca teste comparative ale aceleiași tensiuni: distanța dintre exprimarea consimțământului și capacitatea instituțiilor de a transforma votul în guvernare legitimă. Evoluțiile din acest sezon nu conduc inevitabil la revoluție. Ele pot produce reforme, alternanțe electorale, noi mișcări politice sau forme de participare democratică, dar și polarizare, populism ori radicalizare. Rezultatul depinde mai puțin de intensitatea manifestațiilor decât de capacitatea instituțiilor de a transforma conflictul în schimbare legitimă. Serbia arată că acest lucru este posibil chiar și într-un cadru instituțional fragil, cu condiția ca votul să rămână o cale credibilă. Israelul arată că existența alegerilor nu garantează, singură, rezolvarea conflictului.

Puterea nu dispare, dar poate fi obligată să se transforme

Primăvara Arabă și Toamna Europeană aparțin unor paradigme politice distincte, dar ambele evidențiază o regularitate a exercitării puterii: puterea nu se poate menține pe termen lung exclusiv prin forță, nu se poate legitima pur tehnocratic prin cunoaștere și nu poate supraviețui doar prin manipularea afectelor.

În ambele cazuri, emoția colectivă a precedat sau a amplificat mobilizarea politică. Informația a permis depășirea izolării individuale, iar reacția instituțiilor coercitive a influențat decisiv evoluția confruntării. Dacă în contextul arab problema centrală a fost absența consimțământului democratic, în democrațiile contemporane criza se manifestă ca disociere între legalitatea electorală și legitimitatea substanțială.

Răspunsul instituțional nu poate rezida în simpla intensificare a mecanismelor electorale, ci presupune o reconfigurare structurală: introducerea unor proceduri deliberative care să completeze reprezentarea, reconstruirea legăturii transparente dintre cunoaștere și decizie, întărirea capacității administrative de a livra rezultate verificabile, instituirea unui control democratic asupra infrastructurilor algoritmice care structurează vizibilitatea și afectul public, precum și crearea unor mecanisme care să integreze orizontul intergenerațional în procesul decizional.

Primăvara Arabă a demonstrat că un regim poate pierde puterea atunci când oamenii nu se mai tem. Toamna Europeană ar putea demonstra că o democrație își poate pierde legitimitatea atunci când oamenii nu mai cred.

 Între frică și neîncredere se desfășoară drama contemporană a autorității. Prima poate fi învinsă prin curaj. A doua nu poate fi învinsă decât prin rezultate, adevăr și reconstrucția consimțământului.

Forța poate asigura obediența, cunoașterea poate justifica autoritatea, iar afectul poate transforma acceptarea ei în consimțământ. Criza politică apare atunci când aceste trei mecanisme încetează să se mai susțină reciproc.

În secolul XXI, întrebarea decisivă nu mai este doar cine deține puterea, ci cine controlează mecanismele prin care societatea ajunge să o accepte.

[1]Euronews, „Student List wins Serbian election in political earthquake as Vučić concedes defeat”, 25 octombrie 2026, https://www.euronews.com/2026/10/25/vucic-concedes-defeat-in-pivotal-serbian-elections-says-student-movement-has-won . 

[2]Max Weber, Politik als Beruf (1919); vezi și Economy and Society (1922), secțiunile despre dominația legitimă.

[3]Louis Althusser, „Ideology and Ideological State Apparatuses” (1970), în Lenin and Philosophy and Other Essays, Monthly Review Press, 1971.

[4]Michel Foucault, Sécurité, territoire, population (cursurile de la Collège de France, 1977–1978), unde este elaborat conceptul de putere pastorală.

[5]Manuel Castells, Networks of Outrage and Hope: Social Movements in the Internet Age, Polity, 2012 (ed. a 2-a, 2015).

[6]Michel Foucault, Surveiller et punir (1975); trad. engl. Discipline and Punish: The Birth of the Prison.

[7]Franța: aproximativ 550.000 de participanți la 17 octombrie, potrivit ministrului de Interne Laurent Nuñez, Xinhua/China.org.cn, 19 octombrie 2026, http://www.china.org.cn/2026-10/19/content_118738920.shtml ; 410.000 la 24 octombrie, potrivit Ministerului de Interne, Al Jazeera, 27 octombrie 2026, https://www.aljazeera.com/news/2026/10/27/why-has-france-struggled-to-address-students-demands . Sindicatele au dat cifre aproape duble față de cele oficiale.

[8]Valul european de proteste: Euronews, 24 octombrie 2026, https://www.euronews.com/2026/10/24/protests-sweep-across-europe-from-france-to-albania-italy-spain-and-portugal  (locuințe în Spania și Portugalia, opoziție la înarmare în Italia); Al Jazeera, 17 octombrie 2026, https://www.aljazeera.com/news/2026/10/17/cost-of-living-protests-hit-belgium-italy-portugal-and-france ; Al Jazeera, 19 octombrie 2026, https://www.aljazeera.com/news/2026/10/19/how-has-the-cost-of-living-changed-in-france-italy-spain-and-portugal  (costul educației în Belgia și Albania).

[9]Jürgen Habermas, Legitimationsprobleme im Spätkapitalismus (1973); trad. engl. Legitimation Crisis, Beacon Press, 1975.

[10]Franța, 17 octombrie: 2.397 de arestări și 997 de polițiști și jandarmi răniți, potrivit Ministerului de Interne, Xinhua/China.org.cn, 19 octombrie 2026, http://www.china.org.cn/2026-10/19/content_118738920.shtml ; mobilizarea a 70.000 de agenți de securitate la 24 octombrie, Al Jazeera, 27 octombrie 2026, https://www.aljazeera.com/news/2026/10/27/why-has-france-struggled-to-address-students-demands ; caracterizarea de către premierul Sébastien Lecornu, EUalive, https://eualive.net/france-on-%D0%B5dge-ahead-of-17-october-protests-linking-students-unions-and-yellow-vests/ .

[11]Loïc Wacquant, Punishing the Poor: The Neoliberal Government of Social Insecurity, Duke University Press, 2009.

[12]Giorgio Agamben, Stato di eccezione (2003); trad. engl. State of Exception, University of Chicago Press, 2005; vezi și Homo Sacer (1995).

[13]Shoshana Zuboff, The Age of Surveillance Capitalism, PublicAffairs, 2019.

[14]Serbia: rezultatele finale ale Comisiei Electorale Republicane, fakti.bg, https://fakti.bg/en/world/1096333-okonchatelno-studentskata-lista-specheli-izborite-v-sarbia-s-5301; recunoașterea înfrângerii de către Vučić, Euronews, 25 octombrie 2026 (vezi nota 1); proiecțiile de mandate (138–140 din 250), Georgia Today, https://georgiatoday.ge/serbias-vucic-concedes-defeat-as-student-movement-wins-election/. 

[15]Israel: rezultatele finale (53/48/19), AFP, 30 octombrie 2026, https://tribune.net.ph/2026/10/30/netanyahu-bloc-wins-most-seats-but-still-short-of-majority ; coaliția ieșită din mandat (68 de mandate) și recordul partidelor arabe, Times of Israel, citat de Northeast Times, https://northeasttimes.com/?p=165544 ; acuzațiile de fraudă și concluzia Comisiei Electorale Centrale, Outlook India, https://www.outlookindia.com/international/israel-election-results-2026-benjamin-netanyahu-isaac-herzog-coalition-government-formation-talks ; excluderea unei coaliții cu partidele arabe de către ambele blocuri, ABC News, 29 octombrie 2026. La 8 noiembrie 2026 Președintele Herzog l-a desemnat pe Gadi Eisenkot să formeze Guvernul.

[16]Brazilia: Lula 51,74%, Flávio Bolsonaro 48,26% (date TSE citate de Depor); victoria lui Lula, NPR/OPB, 26 octombrie 2026, https://www.opb.org/article/2026/10/26/in-stunning-victory-brazils-lula-wins-fourth-presidential-term/ . Primul tur: Flávio Bolsonaro, circa 47%. 

[17]SUA: Associated Press, prin The Irish Times, 4 noiembrie 2026, https://www.irishtimes.com/world/us/2026/11/04/us-midterm-elections-results-democrats-take-control-of-house-and-senate/ ; sondajul AP privind alegătorii, https://www.wdbo.com/news/politics/latest-voters-give/5OB5LSAFOI24BCAEST4KDNLOHQ/ .