Are România un proiect în procesul de reconstrucție a Ucrainei? (I) - Esențială în sprijinirea Ucrainei, absentă din competiția pentru reconstrucție

Săptămâna viitoare, la București, va avea loc cea mai mare conferință organizată până în prezent în România dedicată reconstrucției Ucrainei și rolului țării noastre în acest proces.

Foto: X / Volodimir Zelenski

Organizat de New Strategy Center, în parteneriat cu Camera de Comerț și Industrie a României, evenimentul se va desfășura la Romexpo, în 22–23 octombrie, reunind aproximativ 180 de speakeri și peste 600 de participanți. Agenda, disponibilă pe reconstruct-ukraine.ro, acoperă teme precum infrastructura și conectivitatea, apărarea, cooperarea transfrontalieră, energia, finanțarea și dezvoltarea capitalului uman.

Este un moment potrivit pentru o întrebare pe care România a amânat-o prea mult: avem, cu adevărat, un proiect pentru participarea la reconstrucția Ucrainei?

România nu a lipsit de lângă Ucraina. Dimpotrivă, a fost una dintre piesele esențiale ale efortului prin care comunitatea democratică a sprijinit rezistența statului ucrainean după agresiunea Federației Ruse. Prin România au trecut oameni, mărfuri, cereale și ajutoare. Portul Constanța, porturile dunărene, Canalul Sulina, punctele de frontieră și infrastructura feroviară au devenit componente ale unui sistem logistic fără de care legătura Ucrainei cu piețele europene ar fi fost mult mai dificilă. România a contribuit politic, diplomatic, economic, umanitar și în domeniul securității.

A făcut-o, de cele mai multe ori, fără prea mult zgomot. În parte, discreția a fost impusă de natura sprijinului acordat. În parte, a ținut de vechea dificultate a statului român de a-și explica acțiunile și de a transforma o contribuție reală într-un avantaj politic și strategic. Dar absența publicității nu trebuie confundată cu absența contribuției. România a fost acolo unde conta și a oferit Ucrainei acces, adâncime logistică și o frontieră sigură cu Uniunea Europeană și NATO. În timpul războiului, geografia României a devenit infrastructură strategică pentru Ucraina.

Tocmai de aceea este cu atât mai greu de explicat ceea ce a urmat. România, esențială în sprijinirea Ucrainei, nu a reușit până acum să transforme acest avantaj într-o poziție comparabilă în competiția pentru reconstrucția acesteia. Iar competiția nu va începe în ziua semnării păcii. Ea a început deja.

În timp ce războiul continuă, infrastructura este reparată, sistemul energetic este refăcut, sunt reconstruite locuințe, școli și spitale, sunt pregătite proiecte, sunt selectate companii, se formează consorții și se alocă bani. Evaluarea comună realizată de Guvernul Ucrainei, Banca Mondială, Comisia Europeană și Organizația Națiunilor Unite estimează la aproape 588 de miliarde de dolari necesarul de redresare și reconstrucție pentru următorul deceniu. Pentru 2026 au fost deja identificate proiecte și programe prioritare de redresare de peste 15 miliarde de dolari. Cu alte cuvinte, reconstrucția nu este o promisiune pentru viitor, ci o realitate economică prezentă.

Arhitectura financiară construită în jurul Ucrainei confirmă această schimbare. Ukraine Facility reprezintă un instrument de până la 50 de miliarde de euro pentru perioada 2024–2027, iar prin Ukraine Investment Framework miliarde de euro în garanții și granturi sunt deja destinate mobilizării investițiilor publice și private. În paralel, Uniunea Europeană a creat pentru 2026–2027 un nou Ukraine Support Loan de până la 90 de miliarde de euro, destinat susținerii capacității de apărare, funcționării statului ucrainean și rezilienței sale economice.

Problema României nu este, prin urmare, lipsa oportunităților, ci capacitatea de a le transforma în proiecte.

Au existat declarații, conferințe, întâlniri și memorandumuri. A fost desemnat și un împuternicit special pentru participarea României la reconstrucția Ucrainei. Dar o titulatură nu reprezintă, singură, o politică publică. Din activitatea făcută publică nu rezultă încă existența unui mecanism executiv național comparabil cu cele dezvoltate de alte state: o unitate permanentă, un portofoliu de proiecte aflat efectiv în lucru, instrumente de garantare, o structură care să pregătească sistematic companiile românești și indicatori de performanță măsurați în proiecte, finanțări și contracte.

Nu este neapărat o judecată asupra unei persoane sau alteia, ci o problemă de mecanism. Fără autoritate, echipă, bani, proiecte și obiective măsurabile, un împuternicit riscă să devină un participant la reuniuni și nu conducătorul unei politici naționale.

Există, totuși, o schimbare care trebuie remarcată. Mediul economic și strategic românesc începe să se miște, iar conferința de la București din 22–23 octombrie este unul dintre semne. Contactele directe cu reprezentanți ai regiunilor Cernăuți, Odesa, Mykolaiv și Herson arată că interesul începe să se concentreze tocmai asupra acelei părți a Ucrainei în care România are un avantaj geografic și economic evident.

Este un lucru bun, dar conferințele trebuie să fie începutul mecanismului, nu substitutul lui. România a confundat prea des reprezentarea cu acțiunea și a presupus că avantajul geografic se va transforma, de la sine, într-un avantaj economic. Nu se va transforma.

Portul Constanța poate deservi reconstrucția fără ca firmele românești să câștige contracte. Mărfurile pot traversa România fără ca valoarea adăugată să rămână aici. Infrastructura noastră poate deveni coridorul companiilor din alte state, mai bine pregătite, mai bine finanțate și mai bine susținute de propriile guverne.

Aceasta este contradicția fundamentală de la care trebuie să pornească orice discuție serioasă: România și-a dovedit utilitatea strategică în timpul războiului, dar nu și-a organizat încă, suficient, interesul național pentru reconstrucție. Am fost indispensabili ca vecini și aliați. Riscăm să devenim marginali ca participanți economici.