Școala în vreme de război. Ultima dorință a militarilor de pe front: „Armata a primit la Mărășeşti coroana neperitoare a gloriei, lumea noastră civilă n-a repurtat încă nici o victorie“
0Chiar și în perioada când în România mirosea a praf de pușcă, din cer cădeau bombe, iar școlile deveneau spitale de campanie, copiii învățau carte. Școlile erau bombardate, transformate în spitale de campanie sau rechiziționate, însă școala rămânea o religie, mai ales pentru cei din tranșee, care mureau tocmai pentru ca România să fie mare, copiii să viseze frumos, iar granițele să nu se mai deseneze cu sânge.
„Astăzi, la 15 septembrie, încep școlile“
este o știre care în prezent e una banală, dar apărută în anul 1918 sau în 1945
avea altă însemnătate. Informația apărea pe prima pagină a ziarelor vremii,
semn că viața merge înainte și după ce se închid rănile războiului, satele și
orașele deopotrivă au nevoie, în primul rând, de oameni învățați.
Suntem în anul 1914, anul în care a izbucnit Primul Război Mondial. Deși România nu era implicată direct în conflictul armat global, oamenii de rând presimțeau că țara noastră nu va putea rămâne în neutralitate, plângând după reîntregirea neamului. „Suntem, propriu-zis, în prima zi de şcoală, întrucît astăzi s-au redeschis cele mai numeroase şi cele mai importante şcoli, între cari acele ale învățămîntului secundar. O atmosferă stranie; o nesiguranţă şi nedumerire asupra zilei de mîine“, anunța, pe prima pagină, ziarul „Opinia“.
În anul 1917, când românii erau deja pe front, presa vremii anunța că școala se adaptează, la rândul ei, noilor împrejurări. Spre exemplu, din ziarul „Evenimentul“ aflăm că „lupta contra boalelor molipsitoare se duce mult mai uşor cu ajutorul învăţământului. Toate ordonanţele sanitare se citesc şi se lămuresc îndată de profesori şi de elevi. Cauzele şi urmările boalelor se aduc în faţa copiilor. Mijloacele de dezinfectare şi de prevenire se aplică în clasă, profesorul se vaccinează odată cu copiii, dându-le astfel un excelent îndemn, asistă la curăţirea clasei – atâtea şi atâtea mijloace cari obișnuiesc pe elevi cu lupta contra boalelor şi-i transformă în mici agenţi de propagandă în familiile lor. În starea de astăzi, ordonanțele sanitare şi preceptele higienice rămân pe ziduri sau în cărţi, fără nici un efect asupra publicului“, scria Petre V. Haneş la 12 septembrie 1917.
Mărășești: „Lumea civilă n-a repurtat încă nici o victorie“
Școlile se deschideau și se închideau după cum se mișca frontul. Din prima linie, acolo unde se murea, tații și frații le cereau autorităților să redeschidă școlile. „Ministerul Instrucțiunii Publice anunță că la 1 Octombrie se vor deschide școlile primare şi secundare – nu se spune nimic despre Universitate. Vestea aceasta, dacă se va adeveri, va fi o victorie şi singura victorie, poate a civililor. Armata şi-a făcut datoria. Ea a primit la Mărășeşti coroana neperitoare a gloriei, lumea noastră civilă n-a repurtat încă nici o victorie. Deschiderea şcolilor îi oferă un admirabil prilej“, aflăm din paginile aceluiași ziar.
În continuarea articolului, aflăm că războiul a oprit orice altă activitate în afară de cea militară: din școli s-au gonit copiii pentru ca aceste clădiri să poată primi răniți sau aici să funcționeze birouri ale armatei. Nu doar în România războiul a lăsat pe plan secund educația, însă, scria autorul, în Franța, greșeala a fost repede îndreptată, mai ales după ce „cei dintâi cari au protestat contra închiderii școlilor an fost soldații şi ofiţerii de pe front. Ei au întrebat autorităţile cine se ocupă de instrucţiunea şi educaţiunea copiilor lor în timpul cât ei sunt ocupați cu apărarea țării“.
„Sf. Sava“, mutilat nu de gloanțe, ci de ocupanți
Cu diferențe de la regiune la regiune, unele școli și licee au continuat să funcționeze în perioada Primului Război Mondial, deși au fost mutilate nu de gloanțe, ci de ocupanți. Să ne oprim asupra Liceului „Sfântul Sava“ din București, condus în 1916 de Ștefan Pop, fost elev al liceului.
După ce România a intrat în război după doi ani de neutralitate, Ștefan Pop a intrat într-un regiment de artilerie, fiind ofițer în rezervă, cu gradul de căpitan, participând în 1917 la bătălia de la Mărășești. La plecare, a lăsat liceul pe mâna părintelui Ilie Teodorescu, profesor de religie, viitorul episcop al Constanței, care, în perioada ocupației germane asupra Bucureștiului, a văzut cu propriii ochi cum din clădirea frumoasă de altădată s-a ales praful: mobilierul claselor a fost ars de către trupele ocupante, care au înființat în liceu în spital, iar când acesta a dispărut, au tăiat și copacii din curtea școlii.
Casa directorului a fost transformată în adăpost pentru subofițerii germani sub comanda cărora se afla corpul de automobiliști staționat în sala de gimnastică a liceului. De altfel, părintele Ilie Teodorescu a povestit acest episod în însemnările sale, dezvăluind faptul că forțarea casei directorului se făcuse cu ajutorul a doi români, foști elevi ai liceului. Nemaiputând suporta atâtea orori, părintele a demisionat și locul său a fost luat de profesorul Ion S. Floru.
În anul 1918, când Ștefan Pop s-a întors în București, a găsit un liceu în ruină, însă cu sprijin oferit de Ministerul Instrucțiunii, a reușit să repare vechiul local al liceului în vara anului 1919, refăcând de asemenea tot mobilierul. Biblioteca, din care mai rămăseseră doar câteva sute de volume, a fost îmbogățită, iar în anul 1944, biblioteca deținea aproximativ 10.000 de volume. În anul 1932, liceului i se conferă denumirea de „Colegiu Național“ prin Înalt Decret Regal, iar în același an se înființează și Clasa Palatină, la care a studiat între 1932 și 1940 viitorul Rege Mihai I.
„Limbi roşii de foc spintecau acoperişul“
Dacă unele licee au fost doar devastate, altele au fost incendiate. De o astfel de soartă a avut parte Liceul „Laurian“ din Botoșani, care a fost cuprins de flăcări pe 6 decembrie 1917, chiar de Sfântul Nicolae. A ars atunci aproape întreaga avere a şcolii: biblioteca cu aproape 30.000 de volume, drapelul şi biblioteca Ateneului, din care puţine cărţi au mai rămas, laboratoarele de chimie şi de biologie, de unde au mai supravieţuit câteva borcane cu substanţe, aflăm din volumul „Viața școlii în vreme de război și lupta pentru unitate națională. Istorie – memorie-renaștere“.
Publicistul Eugen Neculau rememora momentul dramatic al incendiului în volumul „Amintiri“: „Liceul şi-a cedat clădirea pentru spitalul de campanie. Întâmplarea a făcut ca, fiind voluntar la Crucea Roşie, să văd cum sălile în care timp de 8 ani trăisem neuitatele clipe de elev, paturi nenumărate, unul lângă altul, luând locul pupitrelor, adăpostind suferinţa glorioasă a celor ce fără şovăire căzuseră răniţi, luptând pentru România Mare. Am dus atâţia morţi la groapă... Dar sacrificiului cel mare încă nu-i sosise ceasul. Mai târziu ceva, clădirea Liceului a fost cedată comandamentului trupelor ruseşti, aliaţii noştri, dragă Doamne, ca să-i instaleze intendenţa armatei a 9-a. Hârtii multe, înadins parcă să întărească focul. Limbi roşii de foc spintecau acoperişul de pretutindeni, pentru a face să dispară urma necinstei celor cuprinşi de spasmurile nebuniei bolşevice. Într-o clipită, focului distrugător nu i se mai putea nimeni şi nimic împotrivi; şi lacom el mistuia zidurile ce închideau amintiri atât de scumpe. În locul clădirii mândre, rămaseră nişte pereţi afumaţi, pecetea cea mai elocventă a civilizaţiei vecinilor de la răsărit“.
Profesori cu 72 de copii în clasă
Drame s-au adunat și la Constanța. Elevii Liceului „Mircea cel Bătrân“ din cursul superior şi unii dintre profesorii liceului proaspăt înființat au plecat pe front în cadrul Diviziei a 9-a Infanterie – Constanţa, după ce în august 1916, ministrul Instrucţiunii, I.G. Duca, trimitea prefecţilor o circulară prin care le solicita să viziteze şcolile pentru a le vorbi elevilor despre „cauza dreaptă“ a participării României la război. În acele împrejurări istorice, liceul i-a dat pe primii săi eroi şi martiri, în bătăliile de la Mărăşeşti, Oituz, Nămoloasa, Turtucaia.
Pe durata războiului, clădirea a fost transformată în spital militar român, iar după căderea oraşului, în urma bombardamentelor din 9 octombrie 1916, în spital militar german. Sub ocupație bulgară, şcolile au fost închise şi toți cei care au încercat într-o formă sau alta să redeschidă liceul au primit amenințări cu moartea. Când populația locală a luat calea Moldovei, registrele matricole şi o parte din arhiva liceului au fost transportate, cu multe riscuri, la Hârșova, pe malul Dunării. După război, liceul s-a redeschis, dar nu mai avea decât pereți: cea mai mare parte a bazei materiale a fost distrusă, iar unii elevi de clasa I stăteau în picioare în timpul orelor. În lipsă de cadre didactice, un profesor învăța chiar și 72 de elevi.
Vis interbelic: „Am vrea ca școala să nu le fie închisoare, nici cazarmă“
Suntem în perioada interbelică, în care rănile războiului nu se vindecaseră complet. Cei care apucaseră războiul și-i supraviețuiseră ar fi vrut să-l lase departe, doar în cărțile de istorie. Priveau cu multă speranță înainte, dar ochii le erau plini de lacrimi: presimțeau că omenirea n-a învățat nimic din Primul Război Mondial și că încă nu e pregătită pentru pace. La 10 septembrie 1937, pe prima pagină a ziarului „Tempo“, condus de Vasile Canarache, viitorul director al Muzeului de Arheologie din Constanța, citim cum a trăit autorul acel început de an școlar. „În câte mii de case, deşteptătoarele au trezit azi, din somnul oarecum neliniştit de grijile primei zi de şcoală, părinţi grijulii şi copii smulşi brusc şi matinal dintr-o vacanţă ce părea fără de sfârşit. De pe velinţe aspre, de pe simple laviţe sau din aşternuturi de subţire şi mângăetoare olandă, trupuri neîmplinite şi capete sburlite an tresărit la fel speriate de ceasul sunat celor mulţi de cocoşul din curte şi celor mai puţini de deşteptătorul de crom sau de argint. Prima zi de şcoală pentru liceeni. Gândurile noastre îi înconjoară cu tot dragul pe care mutrele lor copilăreşti şi importante ni-l sădesc în suflet“.
Mai departe, autorul vorbește de vremuri în care copiii nu știau dacă vor termina Abecedarul de citit și nici tabla înmulțirii de învățat până la capăt: „I-am vrea feriţi de tot greul pe care l-am dus noi, de toate asprimile care nouă ne-au ros prospeţimea, de toate durerile care ne-au sbârcit şi de toate amărăciunile cari ne-au înveninat. Am vrea ca şcoala să nu le fie închisoare, să nu le fie o cazarmă şi nici măcar instituţie de cultură: «fabrică de cetăţeni» cum ne scrie un părinte. Am vrea ca anii de Învăţătură să le rămâe şi ani de plină sănătoasă şi veselă copilărie. Copilăria, care nouă, celor din preajma războiului, ne-a lipsit. Domnilor profesori, copilăria elevilor dumneavoastră o ţineţi în mâini, pasăre unică în viață. N-o închideți sub catedră, n-o crucificaţi pe tablă şi n-o striviți în cataloage. Lăsaţi-o să sboare în voe, că până la urmă obosește şi se așează cuminte în fundul sufletului“.
Caietele învelite în hârtie albastră
Dar anii războiului au fost dați uitării repede și omenirea n-a învățat nimic. Așa se face că nici la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, țările n-au fost mai pregătite pentru a menține școlile deschise. Școlile își primeau elevii, însă fericirea nu dura mult. Consemnate au rămas, peste timp, știrile de început de septembrie sau octombrie, când copiii mergeau să învețe carte: „Ieri, 20 septembrie, micuții ce numără abia șapte anișori și-au pus cu mândrie ghiozdanul în spate pentru a porni voioși spre prima lor zi de școală. Ceilalți s-au bucurat la gândul că-și vor regăsi tovarășii de carte și sburdălnicii, că vor începe un an nou cu cărți mirosind încă proaspăt a hârtie și tipar, cu caete imaculate, învelite cu grijă în hârtie albastră“.
Dar ziarul „Universul“ anunța în numărul din 20 septembrie 1943 că „Azi începe activitatea premilitară“: „Inspectoratul pregătirii premilitare şi educaţiei extraşcolare al Municipiului Bucureşti anunţă că azi Duminică 19 Sept. a.c., orele 8 dim., are loc prima şedinţă de instrucţie premilitară şi extraşcolară. Toţi comandanţii şi instructorii premilitari precum şi consilieri, consiliere, şefii şi şefele de subcentre extraşcolare se vor găsi la posturile de comandă. Premilitarii şi extraşcolarii de ambele sexe, vechi şi noi, vor fi prezenţi la subcentrele unde sunt înscrişi. Ţinuta obligatorie pentru ofiţeri şi grade inferioare, uniforma militară, pentru premilitarii vechi echipamentul complet, admiţându-se în mod excepţional pentru cei noi haine“.
„Lagărul nostru socialist“ și viitorul război mondial
După ce s-a sfârșit și cel de-Al Doilea Război Mondial, lumea nu răsufla ușurată, gândindu-se nu dacă, ci când va începe a treia conflagrație mondială. În anul 1959, în publicația „Crișana“, prof. Traian Blajovici, președintele Comitetului regional pentru apărarea păcii din Oradea, mărturisea: „Cunoaștem și noi războiul. L-am văzut, l-am trăit, am suferit de pe urma lui. Au putut, sau mai pot fi calculate pierderile aduse omenirii de cele două războaie mondiale? Anumite statistici încearcă totuși să ne arate că primul război mondial a costat omenirea 10 milioane de morți și 20 de milioane de invalizi. Cel de-al doilea război mondial a pretins omenirii un tribut și mai mare: peste 30 de milioane de morți. Sumele cheltuite pentru pregătirea și susținerea acestui măcel ar fi fost suficiente pentru ca toți copiii din lume să poată absolvi școala medie, pentru a se construi câte o vilă cu câte 5 camere tuturor familiilor din lume și pentru a se amenaja un spital la 5.000 de oameni. Și totuși există primejdia unui nou război mondial. Groaznicile cutremuri numai la gândul că într-o zi ar porni iar sirenele să sune, că într-o zi ar porni iar să vorbească tunul. (...) Uneltitorii noului război mondial încearcă să ventileze în lume ideea că lagărul nostru socialist poartă vina încordării actuale“.
În continuare, autorul dădea tot atâtea motive pentru care Uniunea Sovietică nu ar avea motive niciodată să mai pornească un război: „Să judecăm o clipă situația. Poate dori războiul un stat, cum e cel sovietic, care, în al doilea război mondial a suferit distrugerea a 1.710 de orașe, a peste 70.000 de sate, un stat care și-a văzut 25.000.000 de cetățeni fără adăpost? Un stat care a cunoscut ororile războiului, preocupat acum de realizarea unor planuri mărețe de epocale înfăptuiri economice, nu are de ce să dorească războiul. În statele socialiste nu există la conducerea treburilor obștești grupuri de afaceriști care să urmărească realizarea unor beneficii personale de pe urma războiului. Uniunea Sovietică a venit de zece ani încoace cu atâtea propuneri rezonabile: desființarea blocurilor militare, interzicerea experiențelor cu bomba nucleară, reducerea efectivelor militare, întâlnirea la nivel înalt pentru rezolvarea tuturor problemelor litigioase pe calea tratativelor... Toate aceste propuneri au stârnit ecouri puternice în opinia publică mondială, au fost salutate cu căldură și recunoștință de toți oamenii cinstiți. Diplomația occidentală însă a căutat toate căile pentru a zădărnici acțiunile menite să ducă la destinderea încordării internaționale“.
Profesorul s-a înșelat. Uniunea Sovietică nu mai este, dar a rămas Rusia, care pe 24 februarie 2022 a intrat cu tancurile în Ucraina, după o „operațiune specială“. Ucraina și-a închis multe școli, iar mii de oameni, tineri și bătrâni, s-au refugiat de bombe și de gloanțe.
Se încarcă comentariile...
