Glumele care se făceau pe seama dobrogenilor după construirea podului de la Cernavodă: „Cum, bre, mai trăiți încă? Nu v-au mâncat turcii?“
0În urmă cu 130 de ani, un mic orășel prăfuit dobrogean era în centrul atenției întregii Europe: aici se inaugura un pod peste Dunăre, cu rol economic, dar mai ales militar. Era visul Regelui Carol I. Deși nu-și dorise neapărat această regiune, a realizat că tocmai locul unde se vorbeau toate limbile pământului era un exemplu de multiculturalitate – era „perla coroanei“.
A fost o vreme în care până la băile de mare și soare de la Kustenge era cale lungă și greu de străbătut. Vilegiaturiștii din Micul Paris porneau cu trenul până la Giurgiu, iar de acolo se îmbarcau pe vapor până la Cernavodă, de unde continuau călătoria cu trenul spre orașul cu farmec oriental și marea cea mare. Totul s-a schimbat după ce a fost construit podul de peste Dunăre, care a fost inaugurat la 26 septembrie 1895 și care inițial s-a numit Carol I, apoi Anghel Saligny, după numele ilustrului inginer care l-a proiectat și care a schimbat fața provinciei.
Lacrimi de bucurie, lacrimi de tristețe
Era la scurtă vreme după Războiul de Independență, la sfârșitul căruia Dobrogea, aflată sub dominația Imperiului Otoman vreme de mai bine de patru veacuri, revenise în interiorul granițelor României. Regele Carol I avea în ochi lacrimi de bucurie, dar și de tristețe: pe de o parte, pierdea sudul Basarabiei, dar pe de altă parte, primea Dobrogea, un ținut prea puțin cunoscut. La 15 august 1878, prinţul Carol Anton von Hohenzollern-Sigmaringen îi scria fiului său, Carol I, regele României: „Pentru tine şi pentru România, a sosit acum ceasul decisiv de a se supune hotărârilor Congresului de la Berlin. Basarabia este pierdută fără întoarcere, şi ca toate rănile, şi aceasta se va cicatriza printr-un tratament îndemânatic. Întreaga activitate naţională trebuie să se concentreze acum în câștigarea Dobrogei şi datoriile economice şi politice, ce aveți de îndeplinit acolo, vor face să se uite tăietura în carne vie“, era sfatul tatălui lui Carol I.
Așa a ajuns regele cu sânge prusac să stăpânească și acest teritoriu sălbatic, unde se vorbeau toate limbile pământului și unde orice călătorie era o aventură. Chiar și după mulți ani de la unirea provinciei cu țara, dobrogenii care ajungeau în Muntenia și în Moldova erau întâmpinați cu întrebarea: „Cum, bre, veniți din Dobrogea? Mai trăiți încă? Nu v-au mâncat turcii?“. Pentru a lega această provincie de restul țării, mai întâi trebuia ridicat un pod peste Dunăre, care avea și un rol militar și comercial.
De la Apolodor la Saligny
„Astăzi, podul este gata; el întinde reţeaua sa aeriană peste apa Dunărei şi așteaptă ca prima locomotivă să sboare pe arcurile sale îndrăzneţe până la ţărmul mărei. De la Traian încoace, adică, una mie șapte sute nouă-zeci şi patru de ani, Dunărea mare, din capitala Ungariei până la gurele ei, a stat neînvinsă de geniul uman. Popoare întregi au trecut valuri valuri peste dânsul; țărmurile lui au fost adeseori udate de şiroae de sânge vărsat în lupte crâncene, şi după opt-spre-zece secole, urmaşii aceluiaş neam care, sub conducerea marelui împărat, a trecut fluviul pe un pod ale cărui rămăşiţe se văd încă, spre a cuceri Dacia şi a împlânta într-însa arborele civilizaţiunei romane, îndeplinesc astăzi opera măreaţă care va stabili o legătură între occidentul european şi ţărmul Mărei-Negre. Podul lui Traian, conceput de un Apolodor, era o operă rezboinică şi cuceritoare; podul lui Carol I, conceput de un Saligny, este o operă de pace“, consemna ziarul „Timpul“ pe prima pagină.
Pe frontispiciul podului se citea, cu imense litere de aur: „Podul Regele Carol l“. Deasupra, în două medalioane de bronz înfăşurate în ramuri şi flori de lauri, erau portretele regelui și reginei. De ambele părţi, pe laturile pilastrului, erau aplicate în bronz armele ţării. Pe coasta Dobrogei, pe frontispiciul porții de ieșire, scria, tot cu litere mari „Făcut sub Domnia Regelui Carol I 1890-1895“. De ambele părţi, rezemaţi de poartă, stau doi dorobanți de bronz în mărime naturală.
„Trenuri de plăcere“ cu o singură destinație: Cernavodă
Evenimentul a fost unul epocal, iar la marea sărbătoare de dincoace și dincolo de Dunăre a fost chemată toată suflarea românească. Astfel, autoritățile au pus la dispoziția celor care își doreau să fie parte a celui mai important act istoric de după sfârșitul Războiului de Independență „trenuri de plăcere“ care plecau din Gara de Nord a Bucureștiului joi 26 septembrie, la ora 6.35 dimineața, iar întoarcerea se făcea cu plecare de pe pod la orele 16.51, prețul biletelor era de 10 lei la clasa I, 7 lei la clasa a II-a și 4 lei la clasa a III-a.
Organizarea mergea și mai departe: „Pentru ca să se evite aglomeraţiuni la vânzarea biletelor în ziua plecărei s-a luat măsuri ca cu începere de Duminecă 10 (22) Septembre a.c. să se vânză bilete atât la Gara de Nord, cât şi la sucursala din strada Vămei (fundaţiunea Carol I), în toate zilele de la orele 9 la 12 a.m. şi de la orele 2 la 6 p.m. S-au luat de asemenea dispoziţiuni de înfiinţarea de bufeturi, unde publicul să poată găsi cele necesare pentru mâncare“. Astfel de anunțuri fuseseră publicate în mai multe ziare. Publicul era numeros. „Trenurile de plăcere“ pornite de la Bucureşti, Constanţa, Călăraşi, Slobozia aduseseră pe ţărmurile Dobrogei aproximativ 30.000 de oameni.
Invitații speciali aveau trenul lor. Așa încât, într-o dimineață frumoasă de toamnă, un tren compus din peste 20 de vagoane de clasa I i-a luat de la Gara de Nord pe cei 400 de invitaţi spre a-i duce în trei ore la Feteşti, „de unde încep lucrările de artă ale podului peste Dunăre“.
Trenul regal, de la Sinaia în Dobrogea, pentru prima dată
Întreaga suflare omenească aștepta cu sufletul la gură marele eveniment în apropierea podului care se profila măreț pe ambele maluri ale fluviului. Dar mai lipsea cineva. Atunci, în bubuitul tunurilor de pe ţărmurile Dobrogei şi din canonierele de pe Dunăre, s-a anunțat sosirea trenului regal de la Sinaia. „Majestăţile Lor, Alteţele Regale şi auguştii oaspeţi traversară pe jos podul până la ultima pilă, unde d-nele Olănescu, Duca şi Saligny oferiră buchete de flori M. S. Reginei, principesei Maria şi ducesei de Saxa-Meiningen. Imediat după aceea M. S. Regele pue în mişcare mecanismul care avea de scop aşezarea ultimului nit de argint şi apoi toată lumea porni spre ţărmul Dobrogei, unde Î.P.S. Sa Mitropolitul-Primat, asistat de P.S.S. Episcopul Dunărei de Jos şi de un numeros cler oficiă serviciul divin într-un pavilion anume construit pentru acest sfârşit“, relata presa vremii.
După ceremonia zidirii documentului, care a fost citit de Constantin Olănescu, ministrul Lucrărilor publice, grupul a urcat malul Dunării până la tribuna unde era amenajată și o lojă pentru rege, regină, prinți și prințese. „Din această tribună vedeai şerpuind la picioare bătrânul fluviu cu giganticul pod peste el şi dominai toată Balta până la Feteşti pe o lăţime de 28 kilometri, aşa că puteai îmbrăţişa cu o singură ochire întreaga operă măreață care se inaugura în acest moment. Vedeai în profil podul cel mare cu armătura sa de oțel, ca o dantelă fină lucrată de niscaiva naiade cu viaductul său, întreaga punte de pământ a calei ferate care brăzdează Balta pe o lungime de 13 kilometri, viaductul de la mijlocul Bălții de 1.455 metri, apoi podul peste Borcea cu viaductele sale şi în fine, la capătul acestor lucrări, colina verde şi râzătoare de pe țărmul stâng al Borcei cu satele Fetești şi altele învecinate. Verdeața sălciilor care populează Balta o făceau să apară de la această înălțime, până la mari depărtări, ca o grădină frumoasă, aspect pe care de sigur nu-l are din apropiere“.
„Balaurul furios“ cu 15 locomotive
În această stare de emoționantă așteptare, un fum alb în depărtare și șuierături stridente vesteau venirea trenului compus din 15 locomotive. „Vedem venind spre pod, ca un balaur furios, acel tren de locomotive împodobite cu flamure şi şuerând fiecare din resputeri. Insist asupra acestui amănunt: că trenul de locomotive avea înfăţişarea unei ființe animate supranaturale, atât din cauza flamurelor multicolore fâlfâitoare care păreau atâte aripioare ale fiarei sălbatice, cât şi din cauza sgomotului asurzitor pe care-l făceau cele 15 locomotive“.
Când trenul a ajuns la capătul podului și a dat să intre pe el, salve de tunuri trase de pe mal l-au salutat, iar din navele de război care staționau pe apă, la picioarele podului, s-au pornit sirenele. Nici mulțimea prezentă nu s-a lăsat mai prejos și a aclamat și a aplaudat. Nu știi cine făcea mai mult zgomot: salvele de artilerie, sunetul muzicilor militare sau aplauzele și aclamațiile mulțimii.
Banchet regal la Cernavodă
După ce podul a fost inaugurat în această atmosferă de sărbătoare, ziua a continuat cu banchetul regal. La masa lungă, de onoare, stătea Regele, la dreapta sa a luat loc ducesa de Saxa-Meiningen, iar la stânga, Î.P.S. Mitropolitul Primat. În partea dreaptă a mesei prezida Regina, având la dreapta pe principele Ferdinand şi la stânga pe principele Leopold de Hohenzollern în uniformă de colonel de dorobanţi. Inginerul Anghel Saligny primise și el, la loc de cinste, un loc la masa regală. Alte nouă mese așezate perpendicular pe masa unde stătea regele erau pline de înalți oaspeți. Pe întreg timpul alocat banchetului, au cântat muzici militare piese alese atât pentru asistenţii de la banchet, cât şi pentru publicul de afară.
La masă, fiecare invitat a găsit la locul său un „menu foarte artistic lucrat şi prezentând diferite vederi, o fotografie a podului şi o medalie comemorativă care pe o parte reprezintă figura M. S. Regelui, iar pe revers pe bătrânul Istru privind, din marginea Dunărei, capul uriaşului pod. La picioarele acestei figuri alegorice e gravată marca României, iar deasupra capului, două Naiade ţin o panglică cu inscripţia: «Podul Regele Carol»“.
Apoi, au urmat discursurile care au făcut istorie. „«Săvârşirea Podului peste Dunăre, dorit de un sfert de veac de mine, este astăzi un fapt împlinit şi uriaşă se ridică înaintea noastră această falnică operă, ca o mărturie vădită a tăriei Regatului. Geniul omenesc, în care se restrâng progresul şi avântul puternic al României, a învins toate greutăţile, a înlăturat toate piedicile, spre a executa această trainică şi nepieritoare lucrare, care trebue să arate lumii că Vrednic este poporul român de frumoasa sa chemare la gurile Dunării şi porţile Orientului». M. S. Regele a vorbit cu o vădită emoţiune şi cu un entuziasm cum nu avusesem fericirea să-l aud din timpul războiului. Vorbirea regală a fost des întreruptă de aclamaţiuni entuziaste şi unanime“, descria martorul evenimentul care avusese loc în toamna anului 1895 în Dobrogea.
Serbare câmpenească cu berbeci și vin
Lumea petrecea și afară, sub cerul liber, acolo unde tătarii învârteau berbeci întregi în frigărui colosale, iar grăsimea care curgea pe jăratec ridica nori de fum. La depărtare, pe lavițe de lemn, mii de oameni așteptau, flămânzi și obosiți, hălci de carne care dispăreau aproape nemestecate. Chiotele care însoțeau cana de vin ce se oferea fiecărui oaspete dădeau acestei sărbători aspectul unei serbări din basmele vechi românești, în care împărații ospătau un întreg norod.
Plecarea trenului cu oaspeți a fost un alt eveniment evocat pe larg în ziarele acelor vremuri: „Pe de o parte zăriai pe ţărmul Dobrogei orăşelul Cernavodă cu casele sale albe înşirate pe deal, apoi pavilioanele înfiinţate pentru serbare cu culorile lor vii şi mulţimea enormă care presărea ţermul Dunării. În apă, până sub pod, bastimentele varii iluminate unele cu lanterne veneţiane, altele cu electricitate, împodobite cu flamure multicolore şi pe de asupra lor focurile de artificii, care veneau să se stingă în albia fluviului“.
În urma lor a rămas podul, de acum înainte un loc care lega românii de dincoace și de dincolo de Dunăre, dar și România de Europa. De altfel, Regele Carol I era un vizionar: „Prin portul de la Constanţa, podul de peste Dunăre ne deschide această cale largă, care va spori într-un mod neaşteptat relaţiunile noastre comerciale şi va asigura desvoltarea noastră maritimă. Steagul României, care este deja cunoscut în porturile din Europa, în curând va fâlfâi şi în ţările cele mai depărtate ale universului, ducând cu dânsul renumele scumpei noastre Patrii“.
Lungul drum de la dorința lui Carol I la munca lui Anghel Saligny
Ideea ridicării podului a fost mai întâi o dorință a Regelui Carol I, în anul 1889, dar a durat ceva ani până când capodopera să fie gata. Lucrările s-au executat de către Direcţiunea Generală a Căilor Ferate ale Statului prin Compania Fives-Lille din Franţa, iar autorul proiectului și directorul lucrărilor a fost Anghel Saligny.
În anul 1880, Ministerul Lucrărilor Publice a realizat primele studii pentru construcția liniei Fetești-Cernavodă, iar pe baza lor s-a publicat în anul 1882 un concurs pentru prezentare de proiecte pentru construcția întregii linii, inclusiv a unui pod peste Dunăre.
Eiffel, refuzat
În 1883 s-au prezentat patru case franceze, printre care și vestita Eiffel, două case germane, una elveţiană și una belgiană. După ce comisia a analizat propunerile, nu s-a calificat niciuna pentru a realiza lucrarea, întrucât proiectele lor nu îndeplineau condițiile impuse de program. Astfel, s-a decis să se publice un al doilea concurs, de data aceasta pe baza unui caiet de sarcini detaliat. Dar nici această etapă, la care s-au prezentat patru case franceze și una belgiană, n-a fost cu noroc pentru că, așa cum a decis comisia, „nici unul din proiecte nu împlinea dispozițiunile programului, şi unele din ele se bazau pe calcule fantastice“.
În fața acestei situații, s-a hotărât, în anul 1887, înființarea unui serviciu de căi ferate române, care se numea Direcția Generale a Căilor Ferate Române, care să realizeze proiectul și să se ocupe și cu executarea lucrărilor, considerându-se că inginerii de care dispunea Ministerul Lucrărilor Publice erau capabili să ducă la bun sfârșit o astfel de lucrare grandioasă. În fruntea acestui serviciu a fost numit Anghel Saligny.
30 de metri deasupra Dunării
S-au făcut studii pe teren, iar proiectul complet al tuturor lucrărilor, nu doar a podului de peste Dunăre, s-a întocmit în doi ani, astfel încât în ianuarie 1890 s-a organizat licitația pentru executarea lucrărilor podului peste Dunăre.
În ziua de 3/15 ianuarie 1890 s-au prezentat nouă concurenți. Cel mai ieftin, dar în același timp și proiectul care oferea cele mai bune garanții pentru executarea acestei grandioase lucrări, a fost compania Fives-Lille. Ulterior, s-au adjudecat lucrările podului peste Borcea asupra companiei Gaertner, Schneider & Cie, după care a urmat apoi darea în execuție a viaductelor, a terasamentelor, a clădirilor.
Costul total al lucrărilor care au durat cinci ani a fost de 35 de milioane de lei aur, incluzându-se şi costul liniilor de cale ferată şi al staţiilor. La acea vreme era cel mai lung pod din Europa. Podul are o formă zveltă, bare dantelate, iar conturul general este armonios. Şi astăzi este considerat a fi unul dintre cele mai frumoase poduri metalice din lume. La capătul podului dinspre Cernavodă, în memoria eroilor căzuți în Războiul de Independență, a fost ridicat un impresionant monument din bronz, reprezentând doi dorobanți. Dorobanţii şi stemele au fost realizate de sculptorul francez Léon Pilet (1836-1916), iar o parte din contravaloarea lor a fost suportată de Ambasada Franţei, în cinstea Regelui Carol I.
Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 de metri şi alte 4 deschideri de 140 de metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 de metri. Podul se regăseşte la 30 de metri peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. În construcție, inginerul român folosise pentru prima dată un sistem de grinzi cu console pentru structură și oțel moale la tabliere, tehnică inovativă ce a conferit durabilitate proiectului, la aproape o sută de ani de la inaugurare, podul de cale ferată de la Cernavodă fiind încă funcțional. Podul a fost folosit timp de aproape un secol, până în 1987, când a fost construit unul nou.
Regele Carol I era eroul tuturor. „România a devenit un factor însemnat printre Statele Europei şi începe să concureze la munca culturei universale. Aceasta se datorează înţelepciunei, energiei şi zelului neobosit al Regelui Carol I şi lucrarea sa luminată a contribuit în mod puternic a aduce ţara la nivelul în care se află acum.
Din prima zi Carol I a înţeles misiunea sa în cel mai înalt sens al cuvântului şi s-a inspirat neîncetat, în activitatea sa, de nobila dorință de a deveni binefăcătorul poporului său. Dobrogea câştigată de curând e acuma unită în mod solid cu vechile părţi ale ţărei. Serbările strelucite ce au loc pe Dunărea de jos sunt dovada cea mai frumoasă“.
Povestea turcului care a lucrat pentru „Don Salingni, mare inginer“
După mulți ani, un ziarist care s-a întors în Dobrogea l-a întâlnit pe străzile din Mangalia pe Soliman, un turc care avea 107 ani și care lucrase la podul de la Cernavodă. „Soliman apare pe strada din centru la orele nouă. Adică atunci când sezoniștii vin la Spiru sau Dumitrache să-şi ia «fruştucul». E încovoiat de povara anilor ce-i duce în cârcă, cu şalvarii atârnându-i până la pământ şi cu un palton, în plină vară, contemporan cu el, ros şi zbârcit, aşa cum este şi figura lui Soliman. Locul lui este lângă una din cafenele. Durează foarte mult până când să reuşească să aşeze pe trotuar bătrânele lui oase, cu picioarele strânse sub el, turceşte. Odată aşezat, scoate din buzunar un petic de Jurnal pe care aşează frumos patru monede de câte 20 de lei şi... aşteaptă să se multiplice capitalul. Când trece de şapte monede bagă în buzunar. Tezaurizează. Când treci pe lângă el, ridică spre tine două priviri tulburi, pornite din doi ochi cu pupile albastre şi cu pleoapele roase de o conjuctivită roşie“, descrie autorul scena desprinsă parcă din „O mie și una de nopți“.
Răsplătit în aur, furat la drumul mare
După ce își spune vârsta, când 107 când 108 ani, dar cine mai stă să-i numere, turcul se mândrește oricui că „lucrat pod Cernavodă“: „Povestea lui este tragică, aşa bătrână cum este, sau tocmai de asta. O poveste pe care o descifrezi cu greu, morfolită între gingiile lui ştirbe. Acum aproape 60 de ani, când au început lucrările pentru pod, Soliman a fost angajat ca salahor. Angajat cu acordul: va primi banii când se va termina podul. Şi-şi făcuse planuri mari. Cu banii aceştia se va duce la Istanbul, unde va fi mare «ciorbagiu»“.
Apoi, bătrânul turc își aduce-aminte de „Don Salingni, mare inginer“, dar și cum lucra în fundul apei, la aşezarea pilonilor. Prețul pentru munca sa au fost patru kilograme de aur. Cu aurul în traistă, Soliman s-a dus în satul său dobrogean să-și ia rămas bun de la rude și de-acolo să plece la Istanbul, numai că niște tâlhari aflaseră de comoara sa și au tăbărât într-o noapte peste el în casă, l-au ciopârţit cu cuţitele şi, când au crezut că a murit, i-au înşfăcat bulgărele de aur şi-au fugit. Dimineaţa, oamenii din sat l-au găsit pe Soliman mai mult mort decât viu. „Doi ani a zăcut înfășurat în piei crude de miel, să-şi vindece rănile. S-a înzdrăvenit, adică a scăpat cu viaţă şi-a rămas o dărâmătură fizică şi un om sărac, lipit pământului, cerșind pe trotuarele Mangaliei. E un veteran şi, credem, singurul supraviețuitor al lucrărilor podului «Regele Carol I»“, se încheie povestea turcului publicată într-o ediție a ziarului „Timpul“ din anul 1945.
Se încarcă comentariile...
