Ghidul care a adus din nou turiști străini în cramele dobrogene: „Străinii știu să bea vin, nu cer niciodată apă minerală, la ei nu există expresia șpriț“
0La una dintre cele mai vestite crame ale României, situată între Dunăre și Marea Neagră, vin mii de turiști străini și români pentru asculta povești despre ținutul dobrogean. Închis mulți ani, în punctul turistic unde în urmă cu câteva decenii erau primiți doar nemți și nomenclatura comunistă răsună din nou taraful, bucatele tradiționale stau aburinde pe masă și vinul rece aşteaptă în pahar.
Murfatlar nu vinde numai vin, ci și povești despre zestrea acestui ținut și despre oamenii care au plantat vița-de-vie, au mângâiat strugurele toamna, au stors picătură cu picătură licoarea sa și apoi au închis-o în butoaie de stejar pentru a o înnobila. Procedura de obținere a vinului s-a modernizat, dar băutura stoarsă din bobul de strugure, în care soarele a pus lumină și culoare, iar pământul dobrogean a lăsat aromă, continuă să fascineze de peste 2.000 de ani. Pe colinele domoale ale Dobrogei, ascuns în vie, este un restaurant deschis în anul 1974, iar la mică distanță o cramă ridicată în anii ’50. Au supraviețuit tranziției, investitorilor interesați doar de câștigul material și vremii. Astăzi, ele sunt singurele care mai atrag turiștii străini.
Străini, cu miile. Români, cu zecile
Ghid este Ionuț Dascălu (44 de ani), managerul restaurantului din Murfatlar. El a luptat pentru ca turiștii străini să ajungă din nou în acest loc de legendă. „Mă ocup de turiștii români, dar mai ales străini, care vin să viziteze crama, care vor să deguste vinul și apoi să guste din preparatele tradiționale românești“, spune el. Nu a fost ușor, ci aproape imposibil. Acum, săptămânal, din martie până în noiembrie, câteva autocare încărcate cu turiști străini parchează în curtea cramei din Murfatlar. De aici, îi preia Ionuț Dascălu, iar când grupurile sunt mai mari, cheamă în ajutor alți colegi. „Anul trecut am adus undeva la 15.000 de turiști străini. Partea românească e foarte, foarte mică, undeva la 300-400 de turiști români într-un an. Din păcate, agențiile de turism se concentrează pe stațiuni, pe chestii vândute ușor, repede, pe bani mulți, apoi închidem sezonul și plecăm acasă. Am avut discuții pentru atragerea turiștilor români, dar nu s-a concretizat nimic“, spune ghidul.
După ce turiștii străini debarcă din autocare în curtea cramei, Ionuț Dascălu preia rolul de ghid. Sunt americani, nemți, austrieci, polonezi, chinezi, dar ghidul cunoaște mai multe limbi străine: engleză, italiană, spaniolă și turcă și, în funcție de zona de unde provin călătorii, le vorbește pe limba lor. „De regulă, ei vin cu ghidul lor, dar de aici îi preluăm noi. Avem și ghizi vorbitori de germană, de franceză, foarte experimentați, care au prins toate epocile“, dezvăluie el. Împreună fac un tur al cramei, și ghidul, care a fost nevoit să învețe şi procesul de fabricare a vinului, le explică tuturor amănunte despre ținut și oamenii săi. „Le spun procesul tehnologic de producere a vinului, dar să știți că dacă majoritatea se mulțumesc cu povestea – am avut printre turiștii străini și medici care mă întrebau câți sulfiți băgăm în vin. Sunt multe întrebări despre chimia vinului, sunt mulți care au crame. Am avut investitori din Austria, Franța și au venit aici să vadă cum producem noi vinul“, dezvăluie el.
Alți turiști vin și cu lecții pe care le dau dobrogenilor: „Unii dintre ei m-au certat și mi-au spus că nu este lucrată bine via. Eu le explic că nu trebuie să aerăm foarte mult via, pentru că aici, în zona noastră, nu este umiditate. Le explic că noi ținem planta mică pentru că nu avem umiditate. E planta mică, dar rădăcina are aproape șase metri în pământ, dar străinul nu știe chestia asta, că rădăcina trebuie să spargă calcarul să ajungă la apă“, povestește ghidul.
Murfatlarul este o regiune apropiată Mării Negre, care are mult soare vreme de 200-220 de zile pe an. Soarele face diferența în calitatea strugurelui, inoculează zahărul în strugure, ceea ce este foarte important. La fel, solul dobrogean este diferit față de alte podgorii, este unul calcaros și nisipos. Aici plouă foarte rar sau deloc, ceea ce face ca bobul de strugure să nu se umfle cu apă, ci să rămână cu o concentrație ridicată în zaharuri.
Chimia vinului
Crama este o construcție industrială ridicată de comuniști în anii ’50. Pe afară se văd urmele trecerii timpului, crăpături mari în tencuială, iar varul alb dat nu reușește să le mascheze. O ușă de lemn frumoasă, singura care te duce cu gândul la ceva rustic, nu prea își are locul aici. Sau hala imensă care nu duce cu gândul la o cramă.
Culoarele care merg spre locul unde este ținut vinul la păstrare au fost cândva tot ceea ce nu avea niciun român pe acasă: un lux. Sunt placate cu bucăţi de faianță îngustă, de culoare verde aprins, foarte bine întreținută. Ajungem și în zona unde are loc procesul de fermentație a vinului: butoaie imense, de inox, păstrează în pântecele lor licoarea, care apoi este transferată în butoaie mai mici, de stejar, unde se ține între șase luni, opt luni, doi ani sau chiar mai mult pentru a face vinul mai valoros. Fiecare are câte o etichetă: „Fetească Neagră 2024“, „Pinot Noir 2024“. Pe butoaiele mari, câteva sculpturi cu temă viticolă: ciorchini de struguri, copii la cules. La un ciclu de producție este nevoie de 20.000 de astfel de butoaie.
Crama are două etaje deasupra solului și două în pământ, care nu se vizitează și unde nici măcar angajații nu au acces liber. „Aici avem vinul vechi, în valoare estimată de vreo 38 de milioane de euro. Este ca un fel de tezaur. În fiecare an, o parte din producția de vin se stochează la cramă, la care nu se umblă“, ne explică ghidul.
După lecția despre chimia vinului, are loc și o degustare de vinuri seci, demidulci și dulci. Vizita durează aproximativ 30 de minute. După ce turiștii află tot procesul de producere a vinului, sunt îmbarcați din nou în autocare și duși la Punctul turistic Murfatlar, celebrul restaurant din perioada comunistă, deschis în anul 1974, unde veneau doar străinii și nomenclatura comunistă. Aici, străinii sunt întâmpinați de muzică tradițională românească, de membrii unui taraf sau de ansamblul de dansuri Brâulețul, apoi au parte de o masă tradițională românească. „Avem doar meniuri tradiționale: tochitură dobrogeană, sarmale, o pastramă de berbecuț, de exemplu, sau saramură de pește și pui. Mai facem și ostropel de pui, ciorbă de perișoare, borș de cocoș, depinde de situație. La desert, le oferim plăcintă dobrogeană cu brânză dulce și stafide, cu mere, dar cu foi făcute de noi, nu cumpărate. Produsele, carnea în special, încercăm să le luăm de la țărani, nu dintr-un comerț de masă. Și brânza o luăm de la producător, cea de vacă de la Sibiu, iar din zonă luăm brânza de capră, de oaie, care e foarte bună“.
Lungul drum de la comunism la democrație pe Dunăre
Dar ca să ajungă din nou turiștii aici, după mai bine de 30 de ani, de când aceștia au uitat drumul spre litoralul românesc și Murfatlar, a fost cale lungă. Managerul restaurantului a încheiat contracte cu majoritatea companiilor care aduc pasageri pe Dunăre și pe Marea Neagră pentru ca una dintre vizite să fie la Murfatlar. Dar nici asta nu a fost de ajuns. Cum gara din Murfatlar nu mai e funcțională, turiștii sunt aduși cu autocarele de la Cernavodă, Fetești sau, începând de luna trecută, de la Turnu Măgurele, după ce nivelul Dunării a scăzut foarte mult și navele de pasageri n-au mai putut înainta pe fluviu.
În comunism, aici, la restaurantul de la Murfatlar veneau pe zi 500-600 de turiști, era un flux continuu de dimineața până seara, de cum dădea primăvara până toamna târziu. „Acum ne uităm în urmă și ne gândim la sistemul care a gândit totul, să poată să aducă atâția oameni. Aici era o gară maritimă și tot ce venea pe Dunăre oprea la Murfatlar, ghizii noștri îi preluau pe turiști de la gară și îi aduceau în cramă, la muzeu, la degustare și după aceea la restaurant. Deci era un circuit foarte bine pus la punct. Noi chiar încercăm să refacem circuitul acela, dar ne este greu să aducem în momentul ăsta 200 de turiști pe zi. Dacă am putea face asta, ar fi minunat“, spune ghidul.
Turiștii de altădată primeau la restaurant tot o masă tradițională care consta într-o gustare caldă, poate niște sarmale în cuib și foarte mult vin. La plecare, primeau ca amintire vinuri cadou. „Era un proiect al agenției TUI pentru a acapara clasa medie din Germania pe litoralul românesc, care era ieftin pentru nemții din clasa de mijloc“.
Surprinzător, printre turiștii care au vizitat Murfatlarul în ultimii ani sunt nemți care nu erau pentru prima dată aici. „Sunt foarte mulți turiști, nemți și suedezi, care au venit aici pentru prima dată în perioada comunistă. Acum au 86-90 de ani, dar cu toții îmi explicau ce vinuri bune au băut ei aici în tinerețea lor și despre ospitalitatea românească. Povesteau cum erau primiți, cu căldura aia românească pe care o avem și acum, cu fete îmbrăcate tradițional, ceea ce era ceva de poveste pentru ei, cu pâine, cu sare, cu muzică, cu taraf, ceea ce facem și noi astăzi la fel“, povestește Ionuț Dascălu.
Amintirile turiștilor străini
Mâncarea, din punctul lor de vedere, era „neobișnuită“, dar bună – cu siguranță că se refereau la vestitele sărmăluțe. Peste toate, însă, trona vinul. „Adică beau cât se putea bea, și mai primeau și la plecare, ca amintire, două sticle de vin. Pentru10 mărci sau cât se plătea era ceva senzațional. Adică era ceva cu câteva mărci să poți să bei, să mănânci și să pleci acasă cu două sticle“. Ghidul a auzit povești despre vinurile de altădată și cât de bune erau. „Mi-au spus de coniacul Murfatlar, pe care noi l-am rebranduit prin 2010. Ei îmi povesteau inclusiv cum arăta eticheta de pe sticle, vă dați seama? «Vinul ăla avea eticheta albastră sau coniacul Murfatlar avea o etichetă galben-crem». A trebuit să mă uit în arhive și în vinoteca noastră să văd dacă aveau dreptate. Ziceau și de sarmale și că vinul era la discreție“. Și atunci, străinii, dar și românii, beau vinuri dulci și demidulci. „În ultimul timp, gustul ăsta de vin sec s-a mai format, s-a echilibrat puțin. Și totuși, românul încă preferă vinul demidulce. Poate nu mai bea dulce, dar un demidulce și un demisec și cam suntem acolo, să știți, adică ne batem să ajungem undeva la sec“.
Sculptura lui Ion Jalea și vinul
În hrubele și în cotloanele cramei s-au găsit alte lucruri faine: etichete care se lipeau pe sticlele care n-au mai apucat să mai plece la export, medalii vechi pe care le-a obținut crama de-a lungul anilor la diferite competiții de profil. Intactă, din fericire, a rămas și opera de artă care poartă semnătura sculptorului dobrogean Ion Jalea, dăruită celor de la Murfatlar. Povestea ei este una picantă. „Lui Ion Jalea bineînțeles că-i plăcea vinul foarte mult și, la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, el bând câțiva ani aici fără să plătească, a promis într-o zi: «O să vă fac aici o structură ca să vă plătesc pentru cât vin am băut eu». Și a făcut-o, iar piatra sculptată, devenită operă de artă, a rămas pe peluza din fața punctului turistic de la Murfatlar să bucure ochii tuturor celor care vin aici“. Cum este monument, orice intervenție asupra ei este ilegală și doar studenții de la Arheologie vin să curețe piatra sculptată.
Restaurantul este ascuns în mijlocul plantației de vie, unde doar păsările fac gălăgie și unde vântul de pe colină face aerul suportabil chiar în zona continentală a Dobrogei. Are ceva din aerul de odinioară, din parfumul unei alte epoci, dar nu pare expirat. Tot luxul care cândva era accesibil doar străinilor și care nu s-a distrus este acum la vedere: ușa frumoasă, din lemn, zidul placat cu piatră, iar în interior calci încă pe mozaicul pe care sunt stilizate simboluri ale Dobrogei. Pe pereți, o frescă ne vorbește despre îndeletnicirea de veacuri a locuitorilor acestor ținuturi, culesul viilor și păstrarea vinului în amfore mari. Pe pereți, în loc de tablouri sunt adevărate opere de artă: sculpturi în capacul de lemn al butoiului de stejar în care se păstra vinul. Inclusiv barul are forma unui butoi.
Acum, restaurantul este deschis oricui dorește să mănânce un meniu tradițional românesc și să guste din vinul zămislit din strugurii Murfatlarului, fie că e alb, roze sau roșu, dulce sau sec. Acum, aici se fac degustări de vinuri, nunți și botezuri, dar și divorțuri, cum glumește managerul. O vizită la cramă cu o degustare costă 16 euro, iar o vizită, o degustare și un prânz sau o cină costă 27 de euro de persoană. „Nu vorbim doar de grupuri organizate. Am luat și câte doi oameni“, spune Ionuț Dascălu.
RUINA DE LA MURFATLAR
„M-am simțit ca și cum aș fi intrat pe Titanic“
Ionuț Dascălu s-a născut pe dealurile Murfatlarului, unde s-au stabilit părinții săi, fugiți din Oltenia după ce le-au luat tot comuniștii odată cu colectivizarea. A crescut aici și tot aici a învățat să iubească și să urască via în egală măsură, când era elev. „Cu toții eram aduși la practica agricolă în vie, la cules, la desfrunzit. Strugurii se culegeau doar manual, nu ca azi, când mare parte din recoltă se strânge mecanizat. Cam toți dobrogenii din partea asta de Murfatlar munceau aici sau la fabrica de cretă“. Apoi, Ionuț Dascălu a urmat cursurile Liceului Internațional din Constanța și apoi ale facultății cu profil de management financiar-contabil. În vacanțe a muncit în restaurante și hoteluri. Când a prins suficientă experiență, a administrat un hotel din stațiunea Mamaia vreme de un deceniu, după care a lucrat la o companie străină, care deține nave imense, cu capacitate de până la 10.000 de pasageri.
Întors acasă, a avut șansa să preia restaurantul din Murfatlar, care era o ruină – asta se întâmpla în anul 2018, iar restaurantul nu mai funcționase din 2013-2014. „Era ziua de Sfântul Nicolae. Când am ajuns aici, nu se vedea restaurantul de natură, era iederă peste tot, cel puțin pe partea de sus. Noi nu am putut să intrăm decât a doua zi după ce am defrișat cu drujbele efectiv pomi căzuți pe intrare“, își amintește el.
Când au deschis în sfârșit ușa, a simțit că este ca pe Titanic. „Deci a fost un sentiment ca și cum aș fi intrat în Titanic și timpul a fost oprit din 2014. Pe masă erau sticle cu apă minerală și vin, desfăcute, și pahare. Totul era păstrat ca și cum acum cinci ani s-a ridicat cineva de la masă și a plecat și totul era neatins. E ca și cum ai văzut trecutul într-o imagine“, retrăiește el acea zi. „Apoi, vreme de câteva luni, au încercat să aflăm pe unde se intră, pe unde se iese, de unde curge apa“. Nu vrea să vorbească despre foștii administratori. Spune doar că de la cramă au dat punctul turistic unei părți private ca s-o administreze. Nu avea rost să se plângă și nici să caute vinovați.
Restaurant placat cu rocă de Techirghiol
Încet-încet a încercat să readucă la viață bijuteria arhitecturală cândva vestită printre străini. „Am căutat în arhivă imaginile vechi și tot ce însemna frescă, tot ce însemna arhitectură la intrare am păstrat. Nu avem pereți falși, nu avem pus nimic peste grinzile care erau, tot ce înseamnă arcade, că erau arcade concave. Nouă ni se părea că sunt inegale, să zicem așa, și am încercat să le schimbăm, dar apoi am chemat un arhitect să ne spună despre arhitectură, asta fiind o arhitectură dobrogeană tipică: un restaurant rotund nu e o clădire foarte permisivă, să zic așa. Sunt undeva la șase locații în România asemănătoare cu acest restaurant. Cel de la Murfatlar a fost făcut din cărămidă, iar placajul este cu rocă de Techirghiol“, spune el istoria locului.
La intrare s-a păstrat, ca printr-o minune, ușa grea, originală, imensă, ca de cetate, pe care doar au șlefuit-o și i-au dat un baiț care să reziste la intemperii. La fel, balamalele și clanțele sunt cele originale, dar și mozaicul de la intrare, care redă stilizat un ciorchine de strugure, un soare, un far, un pescăruș care a prins un pește și corabia, leagănul de pe Marea Neagră. Sus, la etaj, era o terasă descoperită, de unde turiștii puteau cuprinde cu ochii nemărginirea plantației de viță-de-vie, iar în mijlocul restaurantului era un luminator. „Noi am închis terasa și a trebuit să facem o altă ușă, pentru că nu am mai găsit-o pe cea veche“, spune noul manager. Ne mulțumim să privim la imaginea de altădată a restaurantului, făcută probabil la scurt timp de la inaugurare: o clădire cochetă, îngrijită, unde românii de rând nu aveau acces. În partea stânga, o Volgă neagră parcată spune totul.
Drum interzis românului
În urmă cu peste trei decenii, restaurantul era interzis muritorului de rând și doar nomenclatura și turiștii străini se puteau bucura de acest colț al Dobrogei. „Drumul spre restaurant era blocat chiar de la drumul național, în tot timpul anului. La șosea era o gheretă unde stătea un paznic zi și noapte și exista o barieră. Chiar și inginerii și șoferii de pe tractorașele care veneau în vie trebuiau să dea cu subsemnatul și să spună unde merg, la ce fermă. Doar cei care munceau aici și aveau carnetul de muncă pe care scria Punct turistic Murfatlar, adică cinci fete și doi directori puteau să urce la Punctul turistic Murfatlar“, povestește Ionuț Dascălu.
Lumea din Murfatlar aflase de el pentru că unii dintre ei munceau în vie. Dar, recunoaște managerul restaurantului, și în ziua de astăzi sunt mulți locuitori din Murfatlar care nu știu unde este Punctul turistic Murfatlar, adică restaurantul Cramei Murfatlar, pentru că a fost foarte mult timp ascuns. „Cei care ajungeau, din întâmplare, în zonă se uitau curioși să vadă trecând spre autocar un neamț sau un suedez. Legenda era că aici se bea foarte mult vin, că era un El Dorado al vinului. La acea vreme, dacă voiai să bei un vin bun, te duceai la un restaurant, nu prea găseai în magazine. Foarte mult se exporta. Avem și acum etichete de Germania, de Suedia, pe bani mulți. În genere, era doar un fel de vin pentru marketul românesc, să zic așa, care se numea «Corăbioara»“.
De obicei, turiștii primeau pe masă vin dulce și demidulce, pentru că era foarte ușor de produs cu tehnologia de atunci. Abia din 2002 s-a retehnologizat toată crama cu tehnologie italiană și se pot produce game variate de vinuri. Dar la acea vreme, vinul era realizat din struguri de origine franțuzească în proporție de 75% și restul autohtoni. Franțuzești pentru că, după criza de filoxera, care a distrus viile, în 1884, statul român a angajat ingineri francezi ca să salveze arealul viticol.
Șprițul cu apă minerală, un sacrilegiu
Chiar și așa, niciun străin nu bea ceea ce românii numesc șpriț. „Un vin nu se bea cu apă minerală. Nu se ia un Chardonnay baricat (maturat) și se pune apă. Cum zic francezii, este un sacrilegiu. Străinii știu să bea vin, nu cer niciodată apă minerală, nici nu se gândesc să pună apă peste vin. La ei nu există cuvântul șpriț. Dacă tot vrei să faci un spriț, cel mai bine este să-l faci cu sifon. De ce? Apa minerală conține sodiu, calciu, minerale, magneziu, una este mai alcalină. Dacă torni o astfel de apă peste vin, acesta se oxidează în pahar și își schimbă și culoarea și gustul. Dacă pui apă alcalină peste vin s-a terminat... De aceea spun că este de preferat sifonul, care este o apă plată cu dioxid de carbon“, explică managerul restaurantului. Pe de altă parte, spune el, trebuie să fim atenți cum bem vinul „la temperatura camerei“. „În istorie, vinul se bea la temperatura castelului, nu erau 22 de grade acolo, numai coniacul se bea la 30 de grade, dar vinul din pivniță avea 16-18 grade maximum, aceasta e ceea ce numim temperatura camerei. E temperatura camerei unde ții vinul, nu unde dormi tu“, explică el.
Crama Murfatlar dispune în prezent de 3.000 de hectare de viță-de-vie, nu toate în proprietatea cramei, pentru că o parte a fost retrocedată foștilor proprietari, dar aceștia au arendat-o cramei pe o perioadă mai îndelungată. În schimb, primesc în fiecare an o sumă de bani. Se face o medie a producției de pe tot arealul și, în funcție de cât deține fiecare, primește o sumă de bani. Murfatlar nu vinde nici struguri, nici must, ci doar vin.
Se încarcă comentariile...
