Adrian Majuru, istoric: „Prim-ministrul Nicolae Iorga, un iubitor de învățământ, nu reușește să plătească salariile timp de cel puțin trei luni întregului corp didactic“
0Sistemul de învățământ românesc, la care Spiru Haret a pus piatra de temelie, a supraviețuit și bombelor din timpul războiului, și marilor crize economice, și epurărilor din perioada comunismului care forma „omul de tip nou“. Dascălii de odinioară nu mai sunt decât în poveștile copilăriei. Acum, la catedră, sunt, în mare parte, doar niște funcționărași care au grijă doar de propriile drepturi, lăsând în seama meditatorului greaua muncă a învățării. În prezent, sistemul se zbate între ordonanțe de urgență, comasări de clase și meditații, fiind din ce în ce mai des uzitată expresia „școală după școală“.
„Weekend Adevărul“: Învățători și tați plecați pe front, școli transformate în cazărmi sau în spitale de campanie, izbucnirea gripei spaniole care a decimat și soldați pe front, dar și elevi și profesori... Care au fost cele mai mari drame ale școlii românești?
Adrian Majuru: Pe circuitul unui secol, între 1850 și 1950, învățământul românesc a fost, dincolo de opreliști, într-o formă ascendentă de evoluție. Dacă vorbim de cataclisme, războaie, flageluri felurite, ele erau trăite pe scară continentală, nu doar în România, iar gripa spaniolă cuprinsese toată emisfera nordică. Sistemul a fost în parametri istorici suficient de pregătit să reziste unor astfel de situații astfel încât, îndată ce măsurile luate puteau echilibra situația din punct de vedere social și apoi economic, să poată să mai facă un pas într-o evoluție pozitivă. Când spun asta, mă refer pe scurt la legea lui Spiru Haret cu amendamentele care au fost până în Primul Război Mondial, și la legea lui Constantin Angelescu de după Primul Război Mondial, care practic armonizează noile provincii care se unesc cu Regatul într-un sistem de învățământ unitar, dar și diversificat, pentru că avem multe particularități în Transilvania și în Basarabia, mai ales, în ceea ce privește populația, ca profesii foarte felurite și etnii și confesiuni felurite.
Problema cea mai agravantă a fost criza economică din 1929, dar care s-a manifestat foarte puternic în România începând cu 1930 – dincolo de șomaj, chiar dacă pentru scurtă vreme ajunge prim-ministru Nicolae Iorga, un iubitor de profesori și învățământ, acesta nu reușește să plătească salariile timp de cel puțin trei luni întregului corp didactic. Practic, oamenii aceștia au predat fără să fie plătiți în toate școlile din România. Asta era situația țării. Bineînțeles că ea a fost remediată treptat. Abia după 1934 economia găsește soluții pentru a remedia și a calma problemele sociale. Drept urmare, a fost o formă ascendentă de evoluție, cu opreliști, care s-au manifestat în plan continental, România fiind din veacul al XIX-lea integrată politic și social de ceea ce se întâmpla pe continentul european.
„România anului 1900, posibilă datorită legilor lui Spiru Haret“
Apăreau știri în care se cerea redeschiderea școlilor, spunând că soldații și ofițerii s-au umplut de glorie pe front, dar a venit și vremea ca autoritățile să facă un act eroic. De aici, vedem importanța pe care o acordau școlii și învățăturii. După război și-au dat seama că este nevoie de oameni cu carte care să reconstruiască țara...
Acesta este un fenomen care nu cred că pleacă numai din zona militară. Este unul mai vechi. Îl știa intelighenția română încă din veacul al XIX-lea, de la pașoptiști: pentru a administra în sens modern ai nevoie de funcționari care să înțeleagă prin cuvinte noi și prin profesii liberale ce este de făcut și cum poți implementa în teren aceste reforme. Alexandru Ioan Cuza s-a lovit de acest lucru: nu a avut masa de funcționari cu ajutorul cărora să poată implementa reformele și au avut loc multe rostogoliri nefericite. Carol I înțelege asta, pentru că el vine dintr-o școală diferită, școala germană, de natură evoluționistă, care îți cere să ai răbdare și să pregătești o societate pentru schimbare, ceea ce înseamnă că n-o faci prin decrete de sus în jos, ci trebuie să creezi premisele printr-un sistem care să-ți formeze o nouă generație, de la învățători și profesori până la medici. Drept urmare, l-a chemat pe Spiru Haret, care era tânăr absolvent în Elveția de Pedagogie și înalte școli, și, deși îl aștepta o carieră strălucită în mediul universitar elvețian, Regele reușește să-l convingă să vină în România, unde în procesul de învățământ nu era nimic funcțional. Sistemul de învățământ însemna și infrastructură, care nu era uniformă pe cuprinsul țării.
Ce a însemnat mandatul lui Spiru Haret?
Spiru Haret a rămas mult timp ministru al Învățământului, chiar dacă s-au succedat mai multe guvernări, și dezvoltarea învățământului a mers în pas sincron, dar trebuia să existe o perioadă de vreo 30 de ani pentru crearea unei demografii care să ajungă la maturitate și să preia această țară. România anului 1900 a fost posibilă datorită legilor lui Spiru Haret de după 1875. Sistemul educațional, în special în mediul rural, era foarte important, pentru că la oraș era simplu. În primul rând, nu erau licee mixte, ci licee de gen, de fete și băieți. Gimnaziul era doar clasele I-IV și acolo era într-adevăr un învățământ mixt, dar apoi se despărțeau. Ținând cont de particularitatea zonelor, colinară, împădurită, de câmpie, montană, școlile rurale aveau și particularitate economică, iar școala însemna și un spațiu aferent care-i aparținea și unde tinerii elevi învățau tehnici noi, de creștere a animalelor, de legumicultură, pomicultură, urmând să le aplice când vor deveni adulți în gospodăriile lor. Asta evident că era diferit în zona de câmpie de zona montană, dar aidoma în Muntenia, Oltenia. Apoi, evident că era o împărțire foarte bine pusă la punct pe două trunchiuri: în discipline umaniste și în discipline reale.
Liceul nu se termina cu Bacalaureatul – acesta era un examen diferit și separat de liceu, dacă voiai să dai la facultate. Te înscriai pentru Bacalaureat, care era oral, cu o singură sesiune pe an, și aveai în comisie profesori universitari și din liceul unde era organizat Bacalaureatul. Dacă voiai să urmezi matematica, dădeai la științe reale și acelea erau disciplinele de Bacalaureat, nu mai dădeai istorie și geografie. Deci trebuia să știi foarte bine ce vrei să faci în viață. Gimnaziul, cum îl știm noi, lipit de școala generală, nu exista. Școala generală însemna doar clasele I-IV care erau obligatorii. Trebuia să știi să scrii și să socotești. Clasele V-VIII erau în ciclul inferior de liceu și erau lipite liceelor. Stăteai într-un liceu opt ani, în care te pregăteau pentru o profesie. În general, liceele erau reale sau umaniste. Specializările începeau din ciclul superior de liceu și nu erau despărțite de treapta a doua sau de treapta întâi. Exista la finalul fiecărui an un examen ca să intri în următoarea clasă. De aceea era funcțional învățământul.
Un an pierdut pentru învățământ
În Primul Război Mondial, când Familia Regală, Guvernul, Parlamentul se mută la Iași, ce s-a întâmplat cu școala din București sub ocupație germană? Care era limba de predare?
Nu se preda în alte limbi decât limba română. În vreme de război n-ai timp să faci altfel, din punct de vedere administrativ vorbind, și nu ai nici funcționari care să predea. Și dacă predai într-o altă limbă, ce înțeleg copiii de grădiniță? A fost însă un an pierdut pentru școală pentru că tații sau frații mai mari erau pe front, iar fetele și mamele rămase acasă trebuiau să întrețină gospodăria. În rural sau în periferii, situația era foarte complicată. Acestea au fost trimise în manufacturi, fabrici, pentru că trebuia întreținută armata, inclusiv cea de ocupație, iar în general, mai ales în mediul rural, școlile au fost rechiziționate pentru diverse servicii de administrare a ocupantului. Până și Cercul Militar Național din București a fost garnizoană-închisoare pentru soldații români care erau prizonieri.
Drept urmare, a fost un an pierdut din punct de vedere al educației și învățământului, cum a fost în special pentru copiii comunității evreiești din Al Doilea Război Mondial, cărora nu li s-a mai permis să facă școală și au trebuit să recupereze doi-trei ani într-unul singur, în ’45-’46. Știu asta de la persoane care au trăit și au trecut printr-un astfel de experiment social și educațional. În 1918, când România își negocia pacea cu Puterile Centrale, i s-a impus să-și demobilizeze armata. Și atunci, neputând face asta, dar nici neputând refuza, căci trebuia să ai la îndemână o armată camuflată, Înaltul Comandament a spus ocupantului: „Cine vă strânge recolta?“, „Cine mai administrează țara?“. Atunci nu i-a demobilizat pe soldați și pe ofițeri și i-a concentrat în diverse zone: în zona centrală a Munteniei, a Moldovei, pentru strâns recolta, pentru organizarea școlilor, și așa au fost redeschise școli, iar ofițerii au ajuns să predea, primind o ocupație socială și amorțind vigilența ocupantului. Când România a remobilizat armata, ea era adunată sub acest camuflaj și a fost cea mai rapidă mobilizare într-un război, în maximum 48 de ore. Ocupantul a fost fie luat prizonier, așa cum s-a întâmplat și cu teribilul Mackensen, și așa a fost posibilă intrarea în Transilvania în finalul anului 1918.
„În comunism, jumătate din școală însemna munci agricole“
Sistemul de învățământ din perioada comunistă este deopotrivă hulit și adulat. Presa comunistă anunța că și copiii țăranilor pot merge la școală și nu mai sunt urgisiți de „burgheji“. Ce s-a întâmplat, de fapt, cu învățământul, după 1945?
Învățământul despre care noi am vorbit până acum a fost destructurat în anul 1948. Toată funcționărimea a fost obligată după 1 ianuarie 1948 să semneze un act de solidaritate cu noul regim – era o tipizată, pe care o avem și noi la Muzeul Municipiului București – ca să nu fie dată afară sau chiar mai rău. Dacă semnai această adeziune, rămâneai în serviciu și vedeai ce se mai întâmplă. Această destructurare a însemnat și epurări ale celor care nu erau asertivi sau iubiți de alții din preajmă. Au fost și astfel de denunțuri care au funcționat până la moartea lui Stalin. Se ajunsese ca în aparatul diplomatic să avem diplomați cu patru clase, până când statul a colapsat. Din 1953 au fost chemați dintre cei eliberați între timp să reintre pe vechile funcții de specialitate – e adevărat, nu pe aceleași poziții. Astfel încât avocați, cu vechime în domeniul avocaturii sau al diplomației, au ajuns să predea în licee limba română, istorie, iar cei mai norocoși au predat în universități. Și astfel țara își revine încet-încet, până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, când are loc o ușoară deschidere în prima perioadă a regimului lui Nicolae Ceaușescu, între 1965 și 1975. După Tezele din 1974, când este cucerită de Phenian și Coreea de Nord, se schimbă și structura ideologică a țării și, prin urmare, și învățământul este supus propagandei. Au apărut, pe lângă liceele de profil umanist și real, și cele industriale, căci începuse industrializarea, încercându-se să se ofere României și un conținut industrial pe propriile resurse. Această politică nu a semănat cu îndemnul Brătienilor „Prin noi înșine“ din perioada interbelică, pentru că trebuia să fii supus unui regim de propagandă și unui partid unic.
Cum era organizat sistemul de învățământ?
Învățământul în era comunistă era cenzurat. Pentru școlile din orașele mici și mijlocii din mediul rural, jumătate din școală însemna munci agricole, iar cei din orașele mari făceau practică agricolă în ILF-uri, acele întreprinderi care primeau recoltele ce trebuiau puse în saci: de ceapă, de cartofi, de gogoșari, care urmau să ajungă în aprozare. Astfel, jumătate din timpul tău de școală, în special toamna, era acolo. Apoi, învățământul mai era fracturat de defilări de 1 Mai, de 23 August. Mai erau vizitele de lucru, nu neapărat ale lui Nicolae Ceaușescu, ci ale tovarășilor de pe plan local, și atunci erau scoși elevii cu stegulețe ca să aplaude. Nu mai vorbesc de oameni ai muncii scoși din producție și trimiși să facă chestia asta.
Totuși, ce-a reușit învățământul în perioada comunistă?
Să reducă analfabetismul într-o formă continuă, dacă nu și forțată. Erau școli primare în mediul rural pentru alfabetizarea țăranilor care nu apucaseră să facă nici patru clase pentru că nu-i lăsau părinții să meargă la școală în perioada interbelică. Pentru adulți, erau școli la seral. S-a dezvoltat foarte mult învățământul de seral pentru cei care erau în câmpul muncii. Undeva, disciplina muncii a fost legată de această prelungire anatomică a sistemului educațional către adulți sau către tinerii care trecuseră de 18-20 de ani care trebuiau alfabetizați în orașele mici. Plus că mai făceau în câmpul muncii diverse pregătiri, și nu mă refer aici la cele premilitare (PTAP), politice, ci la cursuri în centre culturale, și îi țineau cumva cointeresați de diverse întâmplări. Nostalgia pentru cineva care are în grijă ca tu să nu gândești diferit este o nostalgie toxică. În momentul în care cineva încearcă să gândească diferit, este eliminat. Vezi Cenaclul Flacăra, care începuse într-un fel, apoi s-a dezvoltat prea mult și a fost înlocuit cu Cântarea României: alt tip de scenă, alt tip de prezentare, alt discurs.
„Tinerii care intră în adolescență rămân singuri“
În prezent nu mai vorbim de alfabetizare, însă nu pot să nu remarc faptul că după ce-și înscriu copiii la școală, părinții imediat le caută și profesor meditator, iar în vacanțe au caiete suplimentare. Cu toate acestea, unii absolvă o școală și nu știu să scrie corect. Cine este mai vinovat?
În anii ’90 am fost educator la o casă de copii, am suplinit în perioada studenției cinci ani catedra de istorie și cultură civică, apoi am dat examenul de titularizare și am ajuns într-un liceu, iar de acolo am plecat la Muzeul Municipiului București în anul 1998. Am observat că atât sistemul, cât și cei de acasă, sunt foarte atașați și foarte atenți cu copiii lor în perioada grădiniței și până prin clasa a IV-a, după care crește dezinteresul. Cei de acasă obosesc, și când copiii au mai multă nevoie de o atenție focalizată pe ce se întâmplă în jur și particularizată pe ceea ce vor de la viață, tinerii care intră în adolescență rămân singuri. Este un prag psihologic pe care nici generația noastră nu l-a trecut ușor: trecerea de la învățător la mai mulți profesori și diriginte. Apoi, mai este o stare de impredictibilitate care durează de câteva decenii legată de statutul profesorului, de ce se întâmplă, or, într-o zonă în care se lucrează cu oamenii, nu ai voie să ai lipsă de predictibilitate, pentru că mintea ta trebuie să fie concentrată pe problemele comunității, pe care tu ești adus să le rezolvi, pentru care iei un salariu și pentru care trebuie să te dezvolți și tu continuu. Trebuie să citești, să explorezi, să călătorești, asta implică și timp și bani, care au dispărut, pentru că ești ocupat de altele, în opinia mea. Mai este un interes al sistemului politic de a menține o masă critică care poate fi ușor șantajabilă și manipulată astfel încât votul să fie facil. Asta este o problemă gravă. Pe de altă parte, într-o democrație care începe să se dezvolte și să se diversifice profesional, cei care au acum 20 de ani și se îndreaptă către 30, în mediul urban, dar și în orașe mici, nu mai pot fi păcăliți. S-a terminat cu asta. Iar cei care rămân aici și nu emigrează vor ridica o masă de participanți la vot și vor fi mereu acolo cu un vot împotrivă. Drept urmare, suntem în mijlocul unor modificări de terapeutică, dar, din păcate, destructurarea învățământului este în continuare vizibilă, pentru că ne întoarcem la originea pregătirii didactice, și o clasă cu 30 de elevi este un eșec didactic.
Dar câți copii ar trebui să fie într-o clasă?
Până în 20. Mai nou, în vremea noastră, trebuiau să fie până în 25. Rar, prin licee, unde erau clase călătoare, erau până în 30. Însă, în învățământul contemporan, care presupune înțelegerea tehnologiilor și captarea informațiilor care necesită un filtru între fake și adevăr, trebuie să ai spre 17 elevi într-o clasă. Asta se întâmplă de la Viena încolo, poate și în Balcani. În învățământul privat sunt convins că așa se și întâmplă. Clasele trebuie să fie formate din puțini elevi, ca să te poți ocupa de fiecare copil în parte, fiecare având personalitatea sa, niveluri diferite de asumare și de înțelegere. Nu lucrăm ca la strung, cu un set de 50 de piese care sunt identice și pe care le modelăm cum vrem.
Se încarcă comentariile...
