Spionaj la Cazinou. Agentul Anton, pe urmele unui atașat militar american: „A venit la Constanța pentru a lua legătura cu doi turci“

La Cazinoul din Constanța nu s-au făcut doar baluri și s-au năruit averi. Aici s-a și spionat, atât în timpul Siguranței, memorabilă fiind imaginea cu Mihail Moruzov, părintele primului serviciu secret din România, pe faleza Constanței, cât și în perioada comunistă, când Securitatea era pe urmele românilor, dar și a străinilor. Multe mistere au rămas adânc îngropate în istoria acelor ani, nefiind scrise nici măcar pe hârtie cu antetul „strict secret“. Altele au fost dezvăluite după mult timp...

Sâmbătă, 21 ianuarie 1956, Personalul de 12.45 spre Constanța. În tren, lume multă, dar și două figuri care vor deveni personajele poveștii noastre: atașatul militar al Statelor Unite ale Americii la București, Taylor Guy Kenneth, și eseistul și criticul de artă Petru Comarnescu. Spre apus de soare, când lumea renunță la inhibiții, iar în fumul gros de țigară care învăluie compartimentul de clasa a II-a limbile se dezleagă, se încep prietenii, se spun povești unui străin pe care crezi că nu-l vei mai întâlni niciodată, fără să te gândești că vecinul de compartiment poate fi un spion și că pălăvrăgeala în zgomotul mersului de tren va fi ulterior consemnată fidel într-o notă dată Securității. 

Atașat militar american, la clasa a II-a

„Sâmbătă, 21 ianuarie, am plecat cu personalul de 12.45 la Constanța. Atașatul militar american, al cărui nume l-am aflat ulterior, s-a urcat în tren cu vreo douăzeci de minute înainte de plecarea trenului. Sosit în gară, însoțit de șoferul legației, cred, el a așteptat câtva timp pe peron, a dat un telefon, a mai așteptat şi apoi s-a urcat în vagonul de clasa a II-a, care între timp se umpluse, astfel că şi el, şi eu riscam să rămânem pe culoar“, consemna agentul Anton. În cele din urmă, nota spionul trimis pe urmele atașatului militar, „șoferul insistând a obținut un loc pentru atașatul militar într-un compartiment, loc care fusese probabil ținut de vreunul din pasageri pentru cineva care nu a mai venit“, consemna Petru Comarnescu, agentul „Anton“ pentru Securitate.

Ajuns și spionul în același compartiment, după ce vecinul lui Taylor Guy Kenneth a oferit locul spunând că el coboară la Bogdana, a putut să-l urmărească mai bine. „Între timp, am observat că în compartimentul unde era atașatul militar s-a încins o discuție. (...) Nu știu când a intrat în conversație și americanul, care știe binișor românește, când a oferit țigări celorlalți“. Nu-i era ușor spionului român să se bage în seamă cu un american, însă ajungând în dreptul podului lui Anghel Saligny de la Cernavodă, a rupt tăcerea: „Ajungând la Borcea şi la Cernavodă, am intrat și eu în vorbă, pe românește, spunând că păcat că constructorii podului nu s-au gândit când l-au făcut să facă și un drum pentru căruțe și trăsuri, ci numai pentru tren, astfel că și acum trebuie trecute cu bacul sau pe pontoane automobilele și căruțele“.

Motivul venirii la Constanța: o vizită la muzeu

În timp ce poveștile curg, spionul află de la ceilalți oameni din compartiment, cel mai probabil pescari, că „este american și face parte din corpul diplomatic“. Decide să-i vorbească în engleză, pentru ca americanul să se simtă în largul lui pe de o parte, dar și să nu-i înțeleagă altcineva. „M-a întrebat unde am studiat, când am fost în America, și i-am răspuns la toate aceste întrebări spunându-i că sunt scriitor, că merg la Constanța pentru a studia ceva la muzeul de acolo, în vederea unui articol. (...) El mi-a spus că este de trei luni în țara noastră, că merge pentru prima dată la Constanța, în weekend, că a fost și la Sinaia, că îi plac țara și oamenii de la noi“.

Discuțiile s-au învârtit apoi în jurul hotelurilor din Constanța, unde se poate mânca pește – și ce fel de pește. Atunci, unul dintre pescari a spus că restaurantele cele mai bune sunt la Cazinou și pe pasagerul „Transilvania“. Americanul a anunțat că va trage la Hotelul Victoria. Culmea, și spionul viza același hotel, dar, „fiind lume multă, va trebui să apelez la un prieten constănțean, care să intervină la portar pentru a obţine o cameră (eu trebuia să văd în prealabil pe un tovarăș, la 8, şi deci am dat acest motiv ca să nu se mire dacă mă va vedea, eventual venind mai târziu la hotel)“, consemnează agentul Anton.

La revedere până la Cazinou

Odată ajuns trenul în Gara Constanța, cei doi și-au urat toate cele bune, nu înainte ca spionul să observe că ținta s-a întâlnit chiar pe peron cu un bărbat mai tânăr, fără pălărie. Prima seară la Cazinou a fost ratată, întrucât cei doi nu s-au întâlnit, spionul suspectându-l că minte după ce străinul a afirmat că a fost la Cazinou, dar fără ca el să-l vadă. „L-am întrebat dacă a găsit pește la restaurant, căci eu am mâncat morun, el mi-a spus că a mâncat și el pește“.

Duminică seara, spionul s-a dus la restaurantul de la Cazinou și l-a reperat rapid pe american, care stătea la o masă cu atașatul militar al Franței, chiar cu spatele la orchestră. Fiind observat de atașatul american, i s-a făcut semn să vină la masa lor, ceea ce agentul Anton a primit fără discuție. Nu visa la atâta noroc. „M-am prezentat francezului ca scriitor, tovarăș de călătorie, și m-am așezat în fața lor. La vreo cinci minute, au venit la masa lor alte trei persoane – care ulterior am aflat că sunt consulul turc de la Constanța și doi turci veniți cu un vas turcesc, ori negustori, ori având vreo funcție pe vas, nu știu precis, dar nu păreau a fi ofițeri de marină, ci mai curând negustori“, se arată în nota dată ulterior Securității. Cum turcii nu știau limba engleză, conversația a urmat în toate limbile pământului. Peste toate însă, „orchestra era aproape de noi, era zgomotoasă și uneori se vorbea greu“.

Așa s-a scurs timpul până pe la miezul nopții, atunci când Cenușăreasa își pierde condurul de aur, iar spionul nostru aproape slujba, pentru că nu a obținut mare lucru de povestit. Lucrurile obișnuite le-a consemnat fidel însă. „Cred că cel mai important lucru pe care l-am aflat este următorul: atașatul militar a venit la Constanța pentru a lua legătura cu cei doi turci de pe vapor, prin intermediul consulului turc de la Constanța, iar turcii, neștiind englezește, atașatul militar francez a făcut serviciul de translator. (...) În decursul conversației, atașatul militar mi-a spus că el a venit la Constanța pentru a aranja să viziteze curând Istanbulul și de aceea s-a văzut cu cei doi turci. Al doilea lucru important pe care mi l-a spus mie și celorlalți a fost că în calitate de atașat militar trebuie să se informeze de situația armatei române și acest lucru îl va face pe față, nu se va ascunde de nimeni pentru a afla ce trebuie“.

Despre libertăți și drepturi

Evident, discuțiile au ajuns și la politică și la drepturile fundamentale. „De Franța, zicea francezul, depinde ca Europa să devină sau nu comunistă, căci Germania singură nu poate face nimic“, consemna spionul. Atașatul american a lăsat să se înțeleagă apoi, în această discuție, că țările din Europa de Est vor fi eliberate treptat de comunism: mai întâi Cehoslovacia, apoi Ungaria, urmând ca și în România să se facă schimbări radicale. În zgomotul orchestrei, spionul nostru a auzit și de expresia „alegeri libere“.

Atunci a intrat în scenă și consulul turc care l-a întrebat care ar fi rezultatul unor astfel de alegeri în România. „I-am răspuns că muncitorii și țăranii muncitori vor vota pentru socialism, iar burghezia și o parte din miza burgheziei cu candidații lor, proporția fiind însă mică, și în orice caz ar fi o luptă grea și cu puține șanse pentru burghezia care a mai rămas“, i-a răspuns cel care primea bani de la Securitate, poliția politică a României comuniste.

E mult? E puțin? Atașatul militar nu ascundea nimic sau a fost mai abil decât spionul nostru? Cele două persoane sunt moarte de mult, iar tot ceea ce a rămas din timpurile în care poliția secretă era pe urmele tuturor este un raport. Întregul episod de spionaj de la Constanța a fost relatat de istoricul Lucian Boia în cartea „Dosarele secrete ale agentului Anton“, publicată la Editura Humanitas. Autorul se întreabă dacă nu cumva, știind că este urmărit, atașatul american s-a folosit de agentul Anton pentru a intoxica serviciile secrete românești. Este greu de crezut că americanul, francezul și turcul nu au fost avertizați de serviciile lor de spionaj înainte de a veni în România că aici vor fi urmăriți pas cu pas. 

„Cavalerii de Curlandia“

Până la acest moment, știm ce căuta americanul în România, dar poate vă întrebați care erau legăturile lui Petru Comarnescu cu lumea occidentală, de unde știa atât de bine limba engleză și cum a ajuns în America într-o perioadă în care era nevoie de avizul Securității și pentru a trece granița la bulgari, ruși sau iugoslavi.

Când a plecat pentru prima dată în SUA, în 1929, era licențiat în Drept, Litere și Filozofie. După doi ani și-a luat doctoratul la University of Southern California din Los Angeles cu lucrarea „Natura frumosului și relația lui cu binele“. Este primul român ce obține titlul de doctor în America. Dar se întoarce în țară și publică în mai toate revistele şi ziarele culturale ale vremii, cum ar fi „Adevărul“, „Adevărul literar şi artistic“, „Azi“, „Excelsior“.

În anul 1932, la inițiativa lui, apare grupul „Criterion“, o asociație de filosofie, arte și litere, la care au aderat Mircea Vulcănescu, Alexandru Christian Tell, Mircea Eliade, Dan Botta şi Paul Sterian. Numai că scandalul, legat de homosexualitatea sa, a făcut ca orice idee literară sau filosofică să treacă pe locul doi. Cel mai aprig a fost înfierat de Sandu Tudor, viitorul monah, în ziarul „Credința“, publicație unde a fost lansată o virulentă campanie de presă împotriva a ceea ce numea „Cavalerii de Curlandia“. Odată cu venirea la putere a comuniștilor, lui Comarnescu nu i s-a mai dat voie să publice cu numele lui, apelând la pseudonimul „Anton Coman“.

Din nou în SUA

Petru Comarnescu s-a întors în SUA cu misiunea de a-l convinge pe Mircea Eliade să se întoarcă în țară, măcar cu statutul de „invitat“, așa cum aflăm din Caietele CNSAS. Într-o notă informativă dată Securității, el spune: „Nu am înţeles din conversaţii dacă ţine mai departe să devină cetățean american ori preferă să rămână ca român în SUA. În această privință a fost evaziv, dar mi-a spus că anul viitor va veni în ţară şi m-a însărcinat să spun familiei acest lucru. Ţine mult la catedra de Istoria religiilor pe care o deține la Universitatea din Chicago, deși i s-au oferit la New York condiții de lucru mai rentabile. Anume, i s-a oferit una din catedrele Albert Schwettzer, care constau în enormul salariu de 100.000 dolari pe an, din care 36.000 de dolari rămân profesorului, din rest profesorul având dreptul de a-şi angaja colaboratorii pe care îi vrea şi să cumpere cărţile şi uneltele de documentare“.

Și în România, numeroase publicații din țară doreau ca numele lui Eliade să apară în paginile lor. Întrebat dacă vrea să colaboreze, Eliade i-a răspuns lui Comarnescu: „Voi da cu timpul, lucrurile s-au îmbunătăţit mult în ţară, acum nu mai sunt considerat fascist, se scrie câte ceva despre mine, dar, dacă aş răspunde la interviurile solicitate, dacă aș trimite materiale revistelor, ar însemna că, îndată ce nu mai sunt fascist, mă grăbesc să colaborez. Să mai treacă timp, să mai vedem“.

Petru Comarnescu

Când și cum a devenit Petru Comarnescu agentul Anton, pseudonimul sub care publicase prima carte după 1944, o monografie a pictorului Octav Băncilă, respectiv Anton Coman? A fost, probabil, floare la ureche pentru Securitate să-l racoleze, din moment ce a fost homosexual, lucru pe care nu l-a ascuns, sau nu avea cum să-l ascundă. Poate fi judecat de posteritate? Cu siguranță. A turnat pe oricine și a scris despre orice. De altfel, printre notele sale informative apare inclusiv o listă de personalități cu asemenea înclinații. Printre ei se numără artiști, sportivi, redactori, dar și un fost maior în Miliție. A avut de ales între închisoare și turnătorie. Și a ales.