Amintiri de la Neptun: „Datorită lui Păunescu ni s-a permis accesul la unica discotecă pe valută“
0Dacă pentru scriitori un sejur la Neptun era o vacanță, pentru copiii lor, care-i însoțeau, era libertatea. Aici mâncau ciocolată chinezească pe săturate, beau un Pepsi, se bălăceau în piscina de la Amfiteatru sau ascultau muzică străină la discotecile pe valută din stațiune.
Nu-i speria stafia tovarășului care plana la orice pas, nici securiștii care umblau văzuți sau nevăzuți pe alei. Cu naivitatea vârstei, atingeau gardul păzit cu arma în mână la propriu, umblau noaptea cu buletinul în buzunar și nu le păsa de faptul că stingerea se dădea la ora 22.00. Peste ani, când farmecul s-a dus, când granițele s-au deschis, și stațiunea nu a mai reprezentat singura oază de libertate, când scriitorii au îmbătrânit și au pierit unul câte unul, au rămas doar amintirile.
Răsfoind cartea Ozanei Cucu-Oancea, cercetător la Institutul de Sociologie al Academiei Române, „Marea scriitorilor între Olimp și zidul Puterii“, volum realizat pe baza unui proiect personal de istorie socială, descoperi secretele, iubirile, dorințele și greșelile marilor scriitori. Descoperi că au fost oameni.
Cu amintirea lui Jebeleanu, Lovinescu și Neagu
Regizorul Radu Băieșu, fiul prozatorului și dramaturgului Ion Băieșu, a fost prezent la Casa Scriitorilor chiar în anul în care s-a deschis, în 1971. Memoriile sale reprezintă o oglindă a acelor vremuri și locuri. „Locul era superb, păstrând încă un aer sălbatic, în ciuda construcțiilor moderne. Plaja avea o cu totul altă configurație. Nisipul fusese cărat de convoaie nesfârșite de camioane, pentru a ascunde bolovanii originari, iar pe locul unde se află acum mult mediatizatul Restaurant Cireșica se aflau rămășițele Pădurii Comorova, sub forma unui imens desiș de arbuști țepoși și copaci scheletici“, ne introduce el în atmosfera din Neptunul acelor ani. La Vila Scriitorilor domnea, ca un stăpân absolut, directorul Axin. „Vânjos, îndesat și autoritar, era veșnic în mișcare, învârtind un șirag de chei. Se spunea că e maior de Securitate (având în vedere importanța obiectivului, cred că era locotenent-colonel) și se comporta militărește cu angajații vilei, mult mai mulți decât cei de acum“.
Familia sa stătea câte o lună la Neptun, fiind privilegiată de faptul că tatăl său și-a câștigat existența doar din scris. A avut șansa să-i cunoască de aproape toţi monștrii sacri ai literaturii: „Mi-i amintesc pe Eugen Jebeleanu, elegant ca un lord englez fumând țigări de foi, Horia Lovinescu, și el un gentleman, veșnic așezat pe un fotoliu în compania unei vodci și-a unui roman polițist franțuzesc, Fănuș Neagu, alături de familie, Dorin Tudoran și frumoasa sa soție Cora, D.R. Popescu, uriașul Mircea Sântimbreanu (pescar împătimit, stătea pe dig cu orele, alături de minusculul cățel Gică, în speranța capturării câtorva guvizi), tânărul Mircea Dinescu, și el veșnic înarmat cu un snop de lansete. (...) Rar venea și Elena Preda, soția lui Marin Preda, alături de cei doi băieți“.
Copilul a crescut aici vară de vară și a devenit adolescent, apoi i-a mijit și mustața tot într-o vară la Neptun. „Serile ne mai adunam în sala de consiliu, de unde invariabil eram alungați pe la ora zece de către vigilentul Axin, în jurul unui minuscul casetofon mono, unde ascultam în surdină Pink Floyd, Led Zeppelin sau Emerson. La un moment dat, datorită intervenției lui Adrian Păunescu (el nu venea niciodată la vilă, dar era în trecere), ni s-a permis accesul (pe blat, bineînțeles) la unica discotecă pe valută din Neptun, Sunshine, vorba vine pe valută, pentru că numai intrarea se plătea în dolari, consumația era în lei. Comandam și noi câte o vodkă-cola și ne zbânțuiam câteva ore în infernala etuvă, pe ritmurile lui Boney M sau Bee Gees, atunci la mare modă“. La miezul nopții, făceau cale întoarsă spre vilă, cu buletinele în mână pentru că erau opriți de milițieni din zece în zece metri.
Milițian: „Domnișoară, fugiți de nevoie sau de plăcere?“
Filologul Adina Sălcudeanu, fiica scriitorului Petre Sălcudeanu, poartă și acum ca amintire scoicile care i s-au prins în păr și gustul primei licori alcoolice băute la o discotecă din Neptun. Nu știa ce înseamnă libertatea. „Cred că trebuie să trăiești într-o anumită epocă pentru a-ți da seama cu adevărat ce înseamnă libertatea“, începe povestea ei. Totul a demarat când scriitorul Sălcudeanu i-a anunțat că s-a deschis o vilă a scriitorilor. „Nu știu cine a zis da, cert este că am ajuns acolo în acea vară. A fost dragoste la prima vedere“. Ziua începea cu plaja, unde se adunau cu toții, ca o mare familie: „Ocupam jumătate din plaja de jos, din fața vilei“. Amintiri are și din serile de vară, petrecute leneș, pe terasă, „pe acele fotolii-scaune, mai mereu incomode“.
Umbra lui Nicolae Ceaușescu plana nonstop asupra stațiunii. „Sigur că știam că e Ceaușescu acolo cu nevastă-sa și că sunt răi și că de-aia nu aveam ciocolată sclipicioasă, dar, repet, trebuie să fii îngrădit ca să știi ce înseamnă să fii liber“. Seara, plecau cu toții la discoteca Neptun. Unii stăteau până la închiderea programului, dar ea pleca întotdeauna mai devreme. Deși știa că zona este sigură, că în stațiune stă Ceaușescu, ea fugea. La un moment dat, un milițian a oprit-o și a întrebat-o: „Domnișoară, fugiți de nevoie sau de plăcere?“. Întâmplarea a rămas de pomină. O altă discotecă la care mergeau cu toții era Jet Tours din Olimp, la Amfiteatru, care își întâmpina clienții cu mesajul: „Nu intrați dacă nu consumați alcool“. „Noi eram foarte tineri și nu ne interesa foarte tare să bem alcool, dar pentru că așa trebuia ca să putem intra... Acolo am gustat prima mea vodcă și îţi dai seama că era românească și că era oribilă, dar nu-ți venea să o arunci dacă tot dădeai banii. Bine, nu ne amețeam“.
În amintirile ei de altădată, un loc aparte îl ocupă balurile de la Casa Scriitorilor, uneori cel mai așteptat moment pentru copii. „Balurile erau cu jurii făcute din scriitori, cu copilele scriitorilor care participau la «cel mai deștept copil», «cel mai talentat copil», «cea mai frumoasă fată». Într-o seară, chiar nu știu cui i-a venit ideea să ne punem cămășile sub formă de pantaloni, și fiecare a îmbrăcat câte o cămașă (cu picioarele pe mâneci) și băieții și fetele, și le-am legat la spate și am plecat în Olimp, în șir indian, pe faleză. Eu nu cred că lucrurile astea se mai fac în ziua de azi“.
Vacanța la Neptun era pregătită cu un an înainte: „Pentru asta făceam rochii, pentru asta ne cumpăram primele farduri care se găseau pe vremea aia“. Era răsplătit tot deranjul: „Pepsiul de pe terasă, după masă, cu țigară, pfai!, nu se compară cu asta nimic. Și pe urmă am inventat dansul pe terasă, până când, într-o seară, s-a înfuriat domnul Platon Pardău și-a aruncat cu un ceainic în noi, îți dai seama, destul de periculos, fiindcă erau ceainicele alea din porțelan greu, de la bucătărie“.
Tudor Chirilă: „Vila Scriitorilor era familia“
Tudor Chirilă avea un ritual de fiecare dată când venea cu părinții la Casa Scriitorilor. După ce tatăl său, jurnalistul sportiv Ioan Chirilă, parca Lada la umbră, el aștepta cu inima zvâcnind de emoție întâlnirea cu marea. „Eu așteptam să oprească fie și pentru o secundă ca să pot coborî, și imediat mă repezeam către intrare, traversam holul mic al recepției, ieșeam pe terasă, unde aruncam câteva priviri grăbite, să-mi reperez posibilii camarazi, și străbăteam în fugă grădina care mă împiedica să văd MAREA. Era ca și cum n-aș fi putut începe vacanța fără să mă bucur de priveliștea mării“, povestește cum începeau vacanțele sale la Neptun. În amintirea sa a rămas sala de consiliu, unde se adunau toți copiii, „prilej mai degrabă pentru a exersa începuturile timide ale primelor flirturi, acolo, în sala aceea a oamenilor mari, cu o masă mare și rotundă, din lemn masiv, în mijloc“. Pentru el, Vila Scriitorilor era o lume, nu un loc de vacanță: „Vila Scriitorilor era copilăria, familia, prietenia și marea într-un singur loc“.
Pedeapsa: să mănânci toate prăjiturile cu cremă
La Vila Scriitorilor din Neptun au ajuns, într-o vară, și nepoții lui Zaharia Stancu. Pentru Alexandru Darie Stancu nu era prima experiență pe litoralul românesc. Mergea la Eforie Nord, atunci când Neptunul nu exista. Fiul scriitorului Horia Stancu a făcut și el parte din pleiada de copii de scriitori care au fost la vila din Neptun. Își aduce aminte cum, seara, scriitorii se strângeau în fața televizorului din sala de consiliu și se uitat la celebrul serial „Dallas“. „Noi eram pe sub mese și chicoteam, iar cei mari se enervau. Jucam mima, cărți pe pedepse, trombon, twist. Îmi aduc aminte una dintre pedepse, care era monstruoasă: cine pierdea trebuia să mănânce toate prăjiturile cu cremă de la prânz, pe care noi le strângeam special pentru joc. Or, după două prăjituri, ți se făcea deja rău“. Când s-au mărit, au inventat alte pedepse, cum ar fi să înoate noaptea în piscina de la Amfiteatru sau să sară gardurile de la vilele învecinate.
O altă distracție era mersul la discoteci. „Mergeam la discotecile din jur, era plin de străini în stațiune; îmi amintesc cu mare plăcere de zona de la Amfiteatru, unde erau vreo trei discoteci. Călin Andrei, băiatul lui Ștefan Andrei, ministrul de Externe, era disc-jokey pe acolo, avea muzică bună – îi aducea taică-su discuri din străinătate. Bineînțeles, o altă distracție era bowlingul, care era aproape. Mai mergeam la Club Bazin, o piscină superbă cu apă de mare, cinematograf și pistă de popice“, retrăiește el acele vremuri apuse.
Și scriitorii consacrați aveau plăceri vinovate. Nicolae Prelipceanu își amintește cum „ne permiteam să jucăm poker în holul casei de la Neptun, în văzul tuturor, de ne-a spus un președinte din anii aceia, îndepărtați acum, să terminăm, că s-a auzit până la vila lui Ceaușescu și nu e bine și altele de felul ăsta. În fine, pokerul era numai pentru zilele proaste sau nopți, că altfel găseam eu undeva, poate chiar departe, la așa-zișii nudiști, pe o plajă sălbatică și plină de gunoaie și azi, pe care vor s-o amenajeze, dar unde pe atunci puteai să stai în pielea goală, alături, la mare distanță de alții, la fel de liberi ca tine și unde puteai să intri în apa mării, de pe-ntregul litoral, vorba cântecului, și să te tot duuuci până spre orizont“.
„Ceaușescu se mulțumea cu baia de la mare și baia de scriitori“
Poeta Doina Uricariu a venit la Vila Scriitorilor cu un sugar în brațe, cu Andreea, de doar trei luni, cărată cu trenul într-un geamantan-leagăn. Copila s-a trezit doar când taxiul luat de la gara Neptun s-a oprit în fața Casei Scriitorilor. Când șoferul urma să îi debarce, copilul a început să plângă. „Îi spun cu o voce fără nicio emoție să aștepte să-mi alăptez fetița. E ora ei și nimic nu mai contează. Trebuie să o alăptez. Nu pot să intru pentru prima oară în Vila Scriitorilor, la nici șase dimineața, cu un copil care nu plânge decât atunci când i-e foame. Îi plătesc staționarea. Mormăie mirat. Îndrăznește o remarcă, de la volan, contrariat că nu a socotit corect pasagerii: «Nimeni nu a mai venit la Vila Scriitorilor cu un copil atât de mic pe care cineva îl și alăptează». Povestea noastră va deveni un laitmotiv în prima noastră zi de ședere în vila lui Zaharia Stancu“, a povestit, peste ani, scriitoarea care acum trăiește departe de țară.
Aici, pe malul Mării Negre, a compus mai multe poezii: „Scriu poezie pe apucate, rapid, ca și cum aș dansa. Am scris la mare poemul «Pe aripile lui Alexandru copil», «Peisaj cu prieteni», atâtea poeme cuprinse în «Vietăți fericite», unele din vremea vacanțelor la 2 Mai. Am scris poemele scăldate de peisajul mării din «Natură moartă cu Suflet», «Mâna pe față și Ochiul atroce»“.
Vacanța ei se împletea cu grija față de copii: „Seara, între reprizele lungi de dans, fug să văd ce face Andreea. Alex doarme tun de la ora opt seara. Ca un Atlas a ținut în spinare tot nisipul plajei de la Neptun. Zilnic, frontul lui de lucru ajunge la o deschidere spre mare de mai mulți metri. Castele de nisip. Andreea e pe balcon. Din tufișuri și pâlcul de copaci îmi iese în cale, tocmai când vreau să escaladez balconul, un tânăr înalt, o patrulă care mă roagă să nu mai tot vin în fugă, că el se ocupă de Tovarășul, care e la Vilă, și tot venind așa intempestiv îi stric rondul, îi distrag atenția și vigilența. Îmi spune să stau liniștită, că are el grijă și de fetița mea și, dacă se scoală și plânge, mă cheamă. Rămân fără replică. Securistul Tovarășului, cel care-l păzește ca pe ochii din cap pe Dictator, s-a oferit să-mi vegheze fiica din cărucior care doarme afară pe balcon“.
Alungați la „Cireșica“
Neptunul a avut și o față nevăzută: a scriitorilor de casă ai regimului și a celor care își trădau colegii și prietenii. Despre cum erau priviți de ceilalți, aflăm din scrierile lui Corneliu Leu, prozatorul care a înființat postul estival Radio Vacanța. În stilul lui plin de umor povestește cum se petreceau lucrurile atunci când „Nicolae Ceaușescu nu mai făcea baie de mulțime, ci se mulțumea cu baia de la mare și baia de scriitori, alegând-se pentru asta vreo zece-douăzeci mai guralivi sau mai pe plac. Nu mai spun despre modul în care se făcea această triere și cum se dădeau unii în vânt după ea... venind special în aceste zile, dispuși să nu mai facă nici baie, nici plajă, nici pescuit, stând în sacou și cravată și clamând a fi selecționați. În acele momente, Vila Scriitorilor, vecină, de altfel, cu a dictatorilor, pesemne ca să coste mai ieftin cablarea la ascultare, se umplea de «organe» și ale noastre și ale lor; adică organe de conducere ale Uniunii Scriitorilor, organe de supraveghere a acesteia, iar, printre ele, «amfibii»; adică înotând și în apele noastre, înaintând (în grad) și în balta lor“. Restul, povestește Corneliu Leu, în „Afinități colective“, erau plătiți să dispară, cu ținuta indecentă, departe. Departe era aproape, de fapt, ospătându-se la Cireșica, localul de peste drum.
Se încarcă comentariile...
