România la 1913, în National Geographic „Ţară prosperă cu armată temută, mare exportatoare de grâne, vin şi petrol“
0România a intrat în atenţia jurnaliştilor de la National Geograpfic, pentru prima dată, în anul 1913. Potrivit unui articol din publicaţia americană, cea mai mare ambiţie a românilor din peroada respectivă era unirea cu Transilvania.
Jurnaliştii americani descopereau în octombrie 1913 o ţară care îşi dobândise recent independenţa cu arma în mână şi apoi, în numai trei decenii, a ajuns o ţară prosperă, o mare exportatoare de grâne, petrol, vite, vin, fructe, cu o armată temută, cu transporturi moderne ce beneficiau de o reţea de căi ferate, porturi, flotă, în plină dezvoltare. Gazetarii de la National Geographic au ales atunci să prezinte cititorilor primul articol despre o ţară care tocmai ieşise din mlaştinile istoriei, intrând direct în iureşul torentului. Filmul evenimentelor este descris de jurnalistul Frederick Moore în articolul ”Romania and her ambitions/ România şi ambiţiile sale”.
Odată cu creşterea presiunii Rusiei asupra Peninsulei Balcanice, Principatele Române au căutat vremelnic protecţia fraţilor întru ortodoxie de la Răsărit pentru a se opune dominaţiei otomane. O joacă cu focul, remarca autorul articolului din urmă cu 100 de ani. De nouă ori, armatele ruseşti au traversat Moldova şi Valahia mărşăluind împotriva turcilor şi aproape de tot atâtea ori românii – şi alte popoare balcanice – au fost salvaţi de ocupaţia rusească la intervenţia altor puteri europene, uneori chiar prin forţă. Întărirea Rusiei în Balcani nu era dorită îndeosebi de Anglia, care, din acest motiv, susţinea Turcia, preferând nişte Principate româneşti divizate şi vasale otomanilor, decât transformate în avanpost rusesc.
Totuşi, sfidând voinţa sultanului şi a marilor puteri, Moldova şi Valahia s-au unit în 1859 sub numele de România. În 1866, deoarece, din cauza rivalităţilor, nu s-a putut menţine niciun domn român, a fost ales prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea lui nu a fost validată de Conferinţa de la Paris. Sfătuit de Bismarck, tânărul de 27 de ani s-a dus direct la Bucureşti, unde „de atunci guvernează cu elegantă înţelepciune”, fiind pe placul foştilor contestatari, sublinia gazetarul american. De altfel, în politica balcanică nu era prima dată când se lua o decizie ce sfida aşa-numitul Concert al Europei, mai remarca autorul articolului. Prinţul Carol a primit în Germania o educaţie militară şi a adus în ţara sa de adopţie principiile disciplinei şi guvernării. În foarte puţini ani, România a beneficiat de efectele influenţei sale. Între altele, Carol înfiinţează o miliţie de 30.000 de oameni, instruită şi echipată. În 1877, Rusia atacă din nou Turcia, dar suferă pierderi masive. Atunci ţarul face un apel, devenit istoric, cerând prinţului Carol să treacă Dunărea pentru a veni cu armata sa în ajutorul cauzei creştine. Românii au învins la Griviţa şi şi-au câştigat independenţa. În următorii ani, Balcanii devin scena unor confruntări teritoriale între tinerele naţiuni eliberate şi Moore consacră multe pagini complicatei ecuaţii balcanice.
Românii, latini înconjuraţi de maghiari şi slavi, ar fi dorit să ocupe teritoriile locuite de valahii din sudul Dunării. Relaţiile cu statele din jur puteau fi cu greu prietenoase: de turci abia scăpaseră, de ruşi se simţeau ameninţaţi, cu sârbii aveau litigii în Banat, în privinţa grecilor era încă vie amintirea rapacelor administraţii fanariote, ungurii erau asupritorii fraţilor din Transilvania. Câteva pagini din articolul scris în 1913 vorbesc despre „minunatele progrese ale României”, realizate într-un timp scurt, făcând din ea un partener atractiv chiar şi pentru americani. A fost instituit serviciul militar, s-au consolidat frontierele şi s-a creat o reţea de căi ferate, proiectate în scop strategic şi economic. O cale ferată şi o reţea de drumuri au facilitat tranzitul comercial dintre Rusia şi Ungaria. A fost constituit nucleul unei flote pe Dunăre şi pe Marea Neagră.
Solul negru, bogat, al câmpiei dintre munţi şi Marea Neagră a făcut din România una dintre cele mai mari producătoare de grâne din lume. La poalele munţilor, se întindeau kilometri de vii. Vinul excelent făcea ca regatul să fie al cincilea exportator european. Munţii erau acoperiţi de peste 3,5 milioane de hectare de pădure, conservate cu deosebită grijă, „căci regele este un mare iubitor al pădurilor, iar exportul de arbori nu aduce cine ştie ce venit”. Petrolul, foarte pur, era gestionat de companii private şi de stat. „Cînd Standard Oil a urmărit să preia controlul bogatelor zăcăminte româneşti de petrol, guvernul a intervenit în interesul ţării – scria autorul. Numai după ce au introdus o clauză prin care compania nu avea dreptul să ia decizii în detrimentul firmelor româneşti i s-a permis lui Standard Oil să cumpere zăcămintele. În câţiva ani, România a beneficiat de o amplă infuzie de capital american.”
Dar există şi observaţii mai critice. Idealurile politice sunt la fel ca prin alte ţări balcanice. „Partidele se rotesc la guvernare şi spoliază banul public care cum pot. Ca urmare, nivelul de impozitare e foarte ridicat.” Autorul articolului arată, în încheiere, că marea aspiraţie naţională a românilor ar fi fost să vină ziua când va exista o Românie pentru toţi românii. „Dar – spunea autorul articolului în încheiere – împlinirea acestei ambiţii pare dincolo de posibilităţi. ”Este una dintre puţinele afirmaţii în care jurnalistul american s-a înşelat. Ambiţia Unirii Transilvaniei cu România care părea de neatins în octombrie 1913, s-a transpus în realitate după doar cinci ani, la 1918. (Sursa fotografiilor: National Geographic, ediţia octombrie 1913)