Satul din Apuseni care dispare cu încetinitorul. Cum era viaţa la Muntari, locul unde oamenii trăiau din minerit

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În comuna Bucium din Apuseni, traiul oamenilor parcă începe să fie ca în vremurile de demult. Oamenii se ocupă, în principal, cu creşterea animalelor şi ar merge din nou la mină dacă ar mai avea unde să lucreze. Mineritul a fost aici timp de sute de ani o sursă important de venit.

Muntari este cel mai ”înalt” sat din Bucium, fiind, după cum îi spune şi numele, amplasat la peste 1.000 de metri altiudine. Existenţa acestui sat se pierde în negura timpului, iar îndeletnicirea oamenilor de aici – ”băişagul” (mineritul), în curând o amintire – a rămas aceeaşi de pe vremea agatârşilor, strămoşii dacilor, mari căutători şi iubitori ai podoabelor din aur. Născuţi în aceste locuri şi înconjuraţi de minele de aur de la Rodu, Vâlcoi sau Roşia Montană, muntărenii, până nu demult, nu s-au depărtat de casă iar tradiţia mineritului alături de creşterea animalelor s-a transmis din tată în fiu astfel că, multă vreme acest sat a fost destul de populat.

”Şcoala a cărui local se apropie de 100 de ani dacă nu chiar mai bine, dăinuie şi acum. Prin anii 40 funcţiona cu şapte clase şi cuprindea circa 120 de copii, şcoliţi de preotul satului şi soţia sa. În centrul satului, a acelor ani, alături de şcoală şi biserică exista şi un făgădău unde în zilele de sărbătoare se adunau oamenii alături de nevestele lor şi îşi depănau greutăţile vieţi. Cu ocazia nunţilor sau în preajma sărbătorilor de Paşti şi Rusalii sau chiar şi de Crăciun, atunci când iernile erau mai blânde, femei mai vrednice având-o călăuză pe Valeruţa din Poiană, mergeau la ţară să aducă vin. Ţară însemnând satele din apropiere de Alba Iulia, mai exact Cricău, Craiva, Ţălna, Bucerdea Vinoasă, Ighiu sau Şard unde vinurile erau deosebit de parfumate şi a cărui miros îl mai păstrez şi acum de pe vremea când, copil fiind, umpleam sticlele din butoiaşe cu ajutorul «ţediei»”, afirmă profesorul Eugen Ursu, originar din zonă, în prezent pensionar.

În funcţie de vrednicia cailor şi de harnaşamentul cu care erau echipaţi: tarniţă, plocade, chingă şi potcoave,

image

fiecare aducea 7-8-9 ”fierii” în nişte butoiaşe turtite, făcute anume să intre în desagi. După o noapte în care se duceau şi o zi când cumpărau şi se “hodineau”, urma o altă noapte şi aproape o zi la întoarcere. ”Dacă reuşeau să nu fie prinse de ”jăndari” în Întregalde sau la Mogoş, se simţeau ca acasă. Imediat se ducea vestea în sat că Valeruţa, Mărioara lui Victor, Trejuţa lui Simionu Gutii sau Linuţa lui Traianu lui Hodoleu au adus vin, şi lumea se grăbea să cumpere câteva litre cu care să-şi mai stâmpere sufletul şi truda din oase. Tot în sarcina unor femei, pe lângă treburile gospodăreşti era să pregătească lemne care apoi bine împachetate în nişte dispozitive anume pentru a fi puşe pe cai numite crijme, duceau sâmbăta, în târg la Roşia, lemne de cuptor pe care le dădeau fie pe carne la misarăş fie pe bani. Uneori, la comandă, duceau în corfe şi tâfă (nisip) pentru reparatul zidurilor sau a cuptoarelor”, susţine profesorul din Apuseni, care povesteşte cum decurgea traiul muntarilor din Bucium.

Celor mici copilăria nu le-a prea lăsat timp de joacă. Pe la 13-14 ani unii erau duşi de taţii lor şi băgaţi pe baie (mină) ca să “mâne” calul – să-l ducă de capăstru – cu care se scotea minereul în corfe, sau mai apoi în vagonete. Şi cu toate aceste greutăţi muntărenii, ca de altfel toţi buciumanii, în zilele de sărbătoare se găteau mai frumos ca oriunde în zona apusenilor. «Din ţinuta bărbaţilor de duminica sau alte zile de sărbătoare, atunci când mergeau la biserică, nu lipseau cizmele, pantalonii de cizmă, laibărul de “ştofă” şi lăibăruţul (vesta), cămaşa albă şi pălăria din pluş negru. Femeile lor, la fel de galante, purtau păpuci cu tureacul înalt sau jumătăţi din piele, cu baretă, rochie de “ştofă”, chişchineu legat înapoi şi vestiţii cercei buciumăneşti din aur de 24 de carate. Pe la noi opincile nu prea au avut trecere în ultima sută şi ceva de ani. În schimb cunoscutul costumul naţional buciumănesc, deşi nu s-a purtat decât la sărbători, nu a lipsit din canapeiul de haine sau şifonierul muntărenilor», mai afirmă pensionarul din Bucium.

image

După anii ‘50 de pe meleagurile Muntarilor au coborât copii care sau îndreptat spre şcoli ”înalte”, mulţi dintre ei ajungând cadre universitare cu doctorate. ”Nu ştiu care va fi viitorul celor rămaşi acasă, dar aşa cum arată satul acum, locuit numai de oameni bătrâni în care foarte rar se mai aude un câine lătrând, iar şcoala s-a desfiinţat, este greu de crezut că va mai renaşte ca pe vremea copilăriei mele”, povesteşte profesorul Eugen Ursu. Muntari este un sat pe cale de dispariţie. În urmă cu zeci de ani aici locuiau câteva sute de suflete. Acum, la Muntari mai există, mai puţin de 10 locuitori.

Citiţi şi:

Minerul legendar din Roşia Montană. A construit şapte biserici şi şcoli în Munţii Apuseni cu banii câştigaţi în subteran

Schiorul din Alba care vrea să ajungă la Olimpiada din Coreea de Sud. Cum se luptă sportivul să strângă 25.000 de euro

Cum se făcea publicitate în comunism. Reclamă celebră în epocă la PECO: „Poate oare un trabant remorca un elefant?“

Cum era prezentată Alba Iulia în primul ghid turistic în limba română publicat în 1929

Imnul saşilor din Transilvania, singura odă care nu ridică în slăvi un popor, ci frumuseţea unui ţinut

Cascada îngheţată din Apuseni. Cum arată blocul de gheaţă spectaculos care atrage şi alpinişti celebri 

Alba Iulia



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite