De ce primele impresii pot fi periculoase pentru un judecător. Capcanele care pot influența o sentință

Un judecător trebuie să cunoască legea și să ia decizii. Dar la fel de important este să accepte că se poate înșela. Filosofia, adesea privită ca o preocupare fără legătură cu problemele practice, îl poate ajuta tocmai aici: să-și verifice convingerile înainte de a hotărî asupra vieții altora, se arată într-un articol de opinie publicat pe JURIDICE.ro de jud. Cristina-Mihaela Drăghici-Nedelcu, Președintele Judecătoriei Bolintin-Vale.

Foto: Arhiva Adevărul

Ce legătură există între filosofie și un dosar de instanță? La prima vedere, prea puțină. Filosoful pune întrebări, în timp ce judecătorului i se cere să dea răspunsuri. Unul explorează îndoiala, celălalt trebuie să încheie un conflict.

În realitate, cele două preocupări se întâlnesc într-un punct esențial: nevoia de a deosebi ceea ce știm de ceea ce doar presupunem.

Nu un înțelept deasupra legii

Imaginea judecătorului-filosof poate fi înșelătoare. Nu este vorba despre un om care consideră că propria înțelepciune îi permite să treacă peste lege. Dimpotrivă, tocmai această convingere ar fi periculoasă.

Un magistrat sigur că deține întotdeauna adevărul riscă să nu mai asculte argumentele celorlalți. Poate ajunge să privească explicarea hotărârii ca pe o formalitate, iar corectarea ei de către o instanță superioară ca pe o ofensă personală.

Rolul filosofiei este exact opus: să-l ajute să înțeleagă limitele propriei judecăți. Nu să-l elibereze de lege, ci să-l facă mai atent la sensul și la scopul ei.

Prima impresie nu este o probă

Judecătorul nu a fost martor la întâmplările pe care trebuie să le lămurească. El reconstruiește un trecut din documente, declarații și alte probe. În acest proces, ca orice om, poate cădea în capcana propriilor impresii.

Odată formată o explicație despre ce s-a întâmplat, apare tentația de a observa mai ales informațiile care o confirmă și de a le trece în plan secund pe cele care o contrazic. Este ceea ce psihologia numește „bias de confirmare”.

Aici, întrebarea utilă nu este doar „Ce îmi susține concluzia?”, ci și „Ce ar putea demonstra că mă înșel?”.

A-ți verifica prima impresie nu înseamnă nehotărâre. Înseamnă să nu confunzi convingerea personală cu ceea ce rezultă din probe.

O hotărâre trebuie înțeleasă și de cel care pierde

O altă calitate importantă este capacitatea de a explica. Motivarea unei hotărâri nu ar trebui privită doar ca un text destinat altor juriști. Ea trebuie să-i arate și omului care a pierdut procesul de ce argumentele sale nu au fost suficiente.

A înțelege o decizie nu înseamnă neapărat a fi de acord cu ea. Dar există o diferență importantă între a pierde un proces fără să pricepi de ce și a putea urmări raționamentul instanței.

La fel de necesară este rezistența la rutină. Când dosarele se adună, familiaritatea unei situații poate încuraja o concluzie prea rapidă. Totuși, asemănarea dintre două cauze nu le face identice.

Judecătorul-filosof nu este, așadar, un personaj retras într-o lume a ideilor. Este magistratul care ascultă, își verifică presupunerile și își explică hotărârea. Nu pretinde că nu poate greși, ci își ia în serios obligația de a reduce riscul greșelii.

În această perspectivă, filosofia nu îl îndepărtează de profesie. Îl ajută să exerseze una dintre calitățile ei esențiale: imparțialitatea.