Analiză De ce nu mai învață copiii de plăcere. Cum poate fi schimbată motivația elevilor cu bani puțini

Un copil care învață doar ca să nu ia o notă mică poate ajunge să aibă rezultate, dar să piardă bucuria de a descoperi lucruri noi. Un consultant de strategie explică de ce sunt elevii demotivați și cum ar putea fi schimbate lucrurile în sistem, chiar și cu bani puțini.

Motivația elevilor, hotărâtoare pentru motivația angajaților de mai târziu Foto: Freepik

„Cât ai luat?” este, pentru mulți copii, una dintre primele întrebări pe care le aud după o zi de școală. Uneori, înainte să apuce să povestească ce au învățat, ce i-a mirat sau ce nu au înțeles, trebuie să spună dacă au luat 7, 9 sau 10. Urmează, eventual, comparația cu un coleg, cu un frate sau cu propriile rezultate de data trecută. Este experiența a generații întregi de elevi, care se tot repetă. În timp, copilul poate ajunge să înțeleagă că important nu este neapărat să știe mai mult, ci să nu dezamăgească, să nu ia o notă mică, să nu-și supere părinții.

Este motivația care dă rezultate, însă cu un preț pe care nu totdeauna îl înțelegem.

Rareș Manolescu, consultant de strategie cu experiență în lucrul cu lideri și echipe, vorbește despre motivația sănătoasă, presiunea notelor și despre ce ar putea învăța sistemul românesc de la alte țări. Soluția, spune el, nu înseamnă să renunțăm la exigență, ci să schimbăm felul în care îi ajutăm pe copii să învețe.

Întrebarea care poate schimba totul

La mijloc este motivație fie că vorbim de adulți care performează la lucru, fie că vorbim de elevi care reușesc să obțină rezultate bune la școală. Dar ce-i face să acționeze astfel, cum se simt obținând acele rezultate, contează pentru interesul pe termen lung.

„Oamenii sunt motivați. Dacă eu mă duc sau la școală sau la muncă, există o motivație acolo. Dar nu e cea mai sănătoasă. (…) Aș explora care e motivația pe care o ai pentru a merge la școală, pentru a profesa, pentru a fi elev. E presiune de la părinți? E o motivație din afară. (...) E și o motivație din interior, e vreo plăcere, curiozitate? Da sau nu”, explică el.

Ideea vine dintr-o zonă în care, la prima vedere, ne-am aștepta mai degrabă la obiective, indicatori și rezultate de business. Manolescu lucrează cu lideri și organizații, iar în ultimii 19 ani s-a concentrat pe coaching pentru directori generali și echipe de management. În ultimii 15 ani, a aprofundat știința motivației, în special Teoria Autodeterminării, un cadru de cercetare care analizează felul în care contextul și relațiile cu ceilalți influențează motivația umană. Din experiența lui, principiile care îi ajută pe adulți să lucreze cu sens și implicare pot fi relevante și pentru școală, pentru că angajatul de mâine este elevul de astăzi, iar felul în care învață să se raporteze la autoritate, greșeli și performanță poate conta dincolo de sala de clasă.

Când nota devine mai importantă decât învățarea

Notele au un rol în evaluarea elevilor. Problema apare atunci când nota devine aproape singurul lucru despre care se discută, iar copilul nu este ajutat să înțeleagă ce spune ea despre ceea ce știe, ce nu a înțeles încă și ce poate face mai departe.

Rareș Manolescu consideră că sistemul de notare, așa cum este folosit în practică, poate eroda motivația sănătoasă. Nu doar prin comparațiile dintre elevi, ci și prin presiunea care continuă acasă.

„În momentul în care un elev este notat cu 5, 7, 9, se întâmplă în clasă ierarhizarea, și atunci unii elevi fie se ambiționează, fie se frustrează. Doi – acasă: «Cât ai luat? 8. Cine a luat 10?»; ultrapresiune care se pune pe elev și asta va crea sentimentul «nu ești suficient de bun»”, spune consultantul.

E nota un instrument depășit? Nu, dar mai lipsește ceva, indică Manolescu: conversație esențială.

„Lipsește partea asta la noi, internalizarea. Ai luat 6. Cum te simți că ai luat 6? Ce părere ai de 6-le ăsta? Sau ai luat 10? De ce crezi că ai luat 10? Ce poți să faci data viitoare?”, explică Manolescu.

Diferența de abordare schimbă totul. În loc să fie doar cel care primește o notă și așteaptă reacția adultului, devine participant la propria învățare. Începe să-și observe progresul și să înțeleagă ce poate controla. Manolescu își amintește că a resimțit la rândul lui presiunea de a demonstra că poate. Mai târziu, în activitatea de trainer și coach, a învățat să creeze tocmai acel spațiu de reflecție pe care îl consideră insuficient în școală.

„Am învățat pe frustrare, devenind și facilitator, și trainer, și coach, să invit oamenii să facă acea reflecție și analiză ca să-i ajute să internalizeze nota”, spune el.

Copiii simt când adulții lucrează din frustrare

Motivația elevilor nu se formează doar din ceea ce le spun părinții sau profesorii. Contează și mediul în care aceștia își desfășoară activitatea, așa că vorbm și despre directori, fiind tocmai perioada în care sistemul își selectează noii conducători de untăți de învățământ.

Un profesor care se simte permanent presat, ignorat sau lipsit de sprijin poate avea dificultăți în a crea o atmosferă de încredere. Un director care conduce prin teamă poate transmite aceeași atitudine întregii școli. Iar copiii observă mai mult decât credem, spuene Manolescu: felul în care adulții vorbesc unii cu alții, reacțiile la greșeli, tonul folosit atunci când cineva nu știe un răspuns.

„Dacă un profesor este frustrat, nu are cum să mimeze entuziasmul în sală. Se va vedea la un moment dat, oricât de mult va depune efort. Nu poate non-stop”, spune Manolescu.

El face o paralelă cu organizațiile în care managerii obțin rezultate prin presiune, teamă de sancțiuni sau frica de a pierde o recompensă. Oamenii pot continua să muncească și să livreze, dar costul personal poate fi mare.

Același mecanism poate apărea și în școală. Un elev își face temele pentru că vrea să înțeleagă mai bine sau pentru că îi place materia. Altul le face de teamă că va fi certat, pedepsit ori comparat cu un coleg. Amândoi pot ajunge cu tema făcută, dar experiența lor este diferită.

„Se pot obține rezultate și cu motivația nesănătoasă. (...) Se pot obține rezultate, dar nu e sănătos”, avertizează el.

De aici și una dintre cele mai apăsătoare observații ale sale despre relația copiilor cu educația: „A învăța pentru unii e o traumă, nu mai e o plăcere. Și asta vine din școală”, spune Rareș Manolescu.

Un copil poate trece prin școală îndeplinind toate cerințele, fără să ajungă să simtă că învățarea îi aparține. Bifând, evitând greșelile, așteptând instrucțiuni, fără să pună întrebări.

Ce ar putea schimba profesorii, fără să aștepte o reformă

Schimbarea sistemului de educație este o responsabilitate instituțională și nu poate fi pusă doar pe umerii profesorilor sau ai părinților, consideră Manolescu. Totuși, unele lucruri pot începe la clasă, chiar înainte de o reformă amplă.

Manolescu vorbește despre o relație cu elevul bazată pe respect, dialog și libertate în limite clare. Profesorul rămâne adultul care stabilește cadrul, explică regulile și răspunde pentru procesul de învățare.

„Cel mai simplu mod de lucru pentru un profesor este să-l trateze pe elev de la egal la egal ca atitudine, chiar dacă nu sunt competenți încă, pentru că învață. Ca atitudine. Adică să abordeze într-un mod facilitativ, într-un mod care le dă libertate în limite, nu libertate fără limite”, explică el. Asta poate însemna să-i întrebi pe copii ce au înțeles, să le oferi posibilitatea de a alege între două variante de lucru, să discuți cu ei despre consecințele propriilor decizii și să le explici de ce o anumită sarcină este importantă.

Poate însemna și să renunți la ideea că profesorul trebuie să aibă întotdeauna ultimul cuvânt și că orice întrebare sau obiecție este un semn de lipsă de respect.

„Dacă profesorul devine o persoană care îi tratează de la egal la egal, adresându-le întrebări, provocându-i, și nu de sus în jos, asta va aplana un pic din reacțiile rebele. Dacă îi ajută să ia decizii sau să vadă consecințele deciziilor lor”, spune Manolescu.

„Cel mai puternic motivator intern este joaca”

O altă schimbare ține de legătura dintre ceea ce se învață și viața reală. Copiii întreabă uneori de ce trebuie să învețe matematică, geografie sau alte materii. Răspunsul „pentru că trebuie” poate închide conversația, dar nu le oferă neapărat un motiv propriu pentru a continua.

Consultantul Rareș Manolescu Foto: Arhiva personală Rareș Manolescu

„Sunt copii care nu înțeleg, de exemplu, de ce trebuie să învăț matematică sau geografie, la ce-mi servește. Pentru că nu le este clar și poate nimeni nu a stat de vorbă cu ei”, observă consultantul. Nu fiecare lecție trebuie transformată într-o demonstrație practică imediată. Atunci când, însă, profesorul reușește să facă legături cu lumea din jur, să stârnească o întrebare sau să le permită copiilor să descopere singuri o soluție, învățarea poate căpăta un sens mai personal.

Și joaca își are locul ei. Nu ca înlocuitor al disciplinei sau al efortului, ci ca modalitate de a capta atenția și de a face procesul de învățare mai viu.

„Cel mai puternic motivator intern este joaca, nu seriozitatea”, afirmă Manolescu. El face referire la metodele prin care activitățile pot fi construite astfel încât să-i implice pe participanți, inclusiv prin elemente de joc. „Nu spun să fim superficiali, copiii se joacă serios”, explică Manolescu.

Ce putem învăța din modelul Coreei de Sud

Rareș Manolescu spune că schimbarea nu ar trebui să depindă doar de inițiativa câtorva profesori care aleg, individual, să lucreze altfel. Pentru a avea un efect mai larg, metodele care stimulează motivația autonomă ar trebui să fie integrate în pregătirea cadrelor didactice și susținute printr-o decizie la nivel de sistem.

El invocă exemplul Coreei de Sud, unde, potrivit experienței și informațiilor la care a avut acces, a existat o intervenție coordonată pentru introducerea unor metode de predare care încurajează motivația autonomă.

„În Coreea de Sud a fost o asemenea schimbare la nivel de sistem de învățământ, implementând la nivelul profesorilor, educându-i să folosească metode facilititative care cresc motivația autonomă în rândul copiilor. Și există rezultate”, afirmă el. „A fost o decizie la nivel de sistem”, completează Manolescu. Miza exemplului nu este să importăm mecanic un model străin, ci să înțelegem că formarea profesorilor în felul în care comunică, pun întrebări și îi implică pe elevi poate deveni o prioritate națională, nu doar o inițiativă izolată, ma spune interlocutorul.

O asemenea schimbare presupune bani, timp și oameni pregătiți să o ducă mai departe. Dar, înainte de toate, presupune o decizie și continuitate. Un program început de un ministru și abandonat după schimbarea conducerii nu poate transforma de unul singur cultura unei școli. „E nevoie de o decizie politică, în primul rând, nu doar ca un director dintr-un minister să inițieze ceva și nici măcar ca un ministru al Educației să facă asta. Bine, poate fi promotorul, dar e nevoie ca mulți să se miște”, spune consultantul.

E nevoie și de implementare. O idee bună nu produce automat rezultate dacă oamenii care trebuie să o pună în practică nu au pregătirea sau sprijinul necesar. În opinia sa, sistemul românesc are nevoie atât de metode potrivite, cât și de capacitatea de a le aplica pe termen lung.

Directorul școlii contează mai mult decât pare

Într-o școală, motivația nu se oprește la ușa clasei. Directorul influențează felul în care profesorii colaborează, dacă se simt ascultați, dacă au libertatea de a încerca metode noi și dacă greșelile sunt tratate ca ocazii de învățare sau ca motive de sancționare.

Rareș Manolescu a crescut într-o familie de profesori. Tatăl său a predat istorie și a fost director de școală, iar mama sa a predat muzică. Spune că a observat încă din copilărie cât de mult contează capacitatea unui lider de a aduna oamenii în jurul unei idei și de a le crea entuziasm.

„Rolul unui director nu este doar de a face gestiune sau management al resurselor, ci este de a crea un plan”, spune el. Iar un lider bun trebuie să poată transfera cunoștințe și să-i ajute pe ceilalți să gândească autonom.

Aplicat în școală, acest principiu înseamnă că directorul nu trebuie să fie singura persoană care decide, iar profesorii nu trebuie să fie doar executanții unor instrucțiuni. Ei au nevoie de un cadru în care să poată colabora, să propună soluții și să își dezvolte competențele. Modelul se va transpune, astfel, la profesori, iar aceștia pot construi același tip de relație cu elevii. Astfel, motivația sănătoasă nu mai depinde exclusiv de personalitatea unui dascăl, ci poate deveni parte din felul în care funcționează școala.

Cum pot schimba părinții lucrurile

Părinții, la rândul lor, deși nu pot schimba singuri programa, sistemul de notare sau pregătirea profesorilor, pot schimba felul în care vorbesc acasă despre școală.

În loc ca prima întrebare să fie întotdeauna „Ce notă ai luat?”, conversația poate începe cu „Ce ai învățat astăzi și ți s-a părut interesant?”, „Ce ți-a fost greu?” sau „Ce ai vrea să înțelegi mai bine?”, indică Rareș Manolescu. Adică dialog real, în care copilul să poată vorbi fără teama că orice dificultate va fi întâmpinată cu reproșuri.

„Să vorbească periodic cu copiii despre cum le este, despre ce au învățat, despre ce se schimbă, pentru a stimula într-un fel plăcerea și bucuria de a învăța”, recomandă el.