Isaccea, graniţa infernului: „Mi-am petrecut mama şi fiica, apoi iau bacul înapoi. Soţul a rămas acasă“ FOTO
0
Zilnic, cel puţin două bacuri încărcate cu autoturisme, TIR-uri, dar mai ales cu femei şi copii, acostează la Isaccea, pe ţărmul românesc, unde e pace. Aduc cu ele atâtea drame şi lacrimi în ochii celor care şi-au lăsat în urmă taţi, fraţi, bătrâni şi copii, cu speranţa că într-o zi se vor putea întoarce acasă.
Isaccea era, până în urmă cu câteva săptămâni, o localitate de frontieră tipic dobrogeană, unde doar centrul orăşelului era mai animat, cu oameni care se strângeau la cârciumă şi puneau la cale soarta omenirii. La intrarea în oraş, ruine înfiorătoare, de ai impresia că o bombă a ajuns din întâmplare aici şi a distrus mai multe construcţii.
Oraşul de frontieră avea o vamă unde nu se întâmpla mai nimic, dar, de câteva săptămâni, vieţile tuturor s-au schimbat. Localnicii au un singur drum acum: la vamă, acolo unde au devenit voluntari, o expresie pe care n-au cunoscut-o până acum. Nu au timp de poveşti, ci se agită non-stop pentru a pune pe mese cafea, ceai, apă, dulciuri, fructe, hăinuţe, pampers, şerveţele, dar şi haine sortate pe diferite mărimi şi pături. „Suntem de aici. Nu contează cum ne cheamă. Am venit aici să ajutăm“, spun toţi cei întrebaţi. Aceeaşi agitaţie continuă şi în vamă. Voluntarilor locali li s-au alăturat cei ai Crucii Roşii, dar şi ai altor organizaţii guvernamentale care sunt gata să le ofere ajutorul celor veniţi din plin război. Nimeni nu-şi mai termină ţigara începută, iar cafeaua s-a răcit demult.
Vize acordate în regim de urgenţă
Cu puţin timp înainte de sosirea bacului, voluntarii aranjează produsele alimentare şi nealimentare pentru a fi dăruite celor care doresc, iar jandarmii iau poziţie la ieşirea de pe bac pentru a-i întâmpina şi ajuta pe refugiaţi. De cum pleacă bac-ul de pe malul ucrainean, toată lumea se îndreaptă spre mal. La jumătatea distanţei pe Dunăre încep să se zărească şi chipuri: majoritatea, femei cu copii, bătrâni. Doar câteva autoturisme şi TIR-uri, cât să le numeri pe degetele de la o mână.
Angajaţii ISU, vameşii şi voluntarii le ajută pe mame să care bagajele şi, din toate părţile, le sunt oferite lucruri de primă necesitate. „Întrebaţi dacă au probleme medicale“, le strigă vameşul voluntarilor ucraineni care stau zi lumină în cel mai fierbinte punct din Isaccea, pentru a traduce din limba ucraineană, majoritatea neştiind nici engleză, şi nici română.
Începe triajul: întâi femeile cu copiii trec prin vamă, unde li se pune viza pe paşapoarte în regim de urgenţă. Până să iasă din punctul vamal, bagajele refugiaţilor se mai umplu cu pachete de pampers, apă, iar cei mici muşcă din sendvişurile sau din bananele aflate în cantităţi industriale aici. Rar, câte o femeie mai cere ceva. „Aş vrea şi eu pampers numărul cinci“, îmi cere o mămică. Imediat, cei de la Crucea Roşie aleargă să-i aducă. Copiii se joacă, în pace, cu diverse jucării dăruite de voluntari.
Şi-a adus fiica şi mama în România, apoi se întoarce acasă, în Izmail
O femeie frumoasă, între două vârste, îşi îmbrăţişează fiica şi mama de mai multe ori, de parcă s-ar vedea pentru ultima dată. Este un gest pe care nu-l faci pe pământ românesc. Ne apropiem de ea şi încercăm să-i aflăm povestea. Este din Izmail şi le-a condus pe cele două până în România, apoi va lua bacul înapoi. „Am soţul acasă, şi poate pleca oricând la război. Mi-am petrecut mama şi fiica, să le ştiu în siguranţă, apoi iau bacul înapoi“, spune femeia care nu vrea să-şi dea numele. Este un munte de durere. Se uită la ce lasă în urmă, în siguranţă, pe pământ românesc, dar nu-şi poate lăsa nici soţul singur acasă. Pleacă, iar revine. Sună după fiica sa, care a trecut deja vama şi se află pe teritoriu românesc. „Am uitat să le las mâncarea“, se scuză, jenată, femeia. I se explică faptul că aici vor avea de toate, dar ţine neapărat să le lase sacoşa. „Este mâncare ucraineană“, ne spune ea. „Dacă treceţi vama, ajungeţi pe teritoriu românesc şi apoi trebuie reluată procedura de la capăt“, îi explică autorităţile. Ea a rămas cu ochii în zare spre teritoriul românesc unde şi-a lăsat jumătate din inima ei.
„Ai grijă de tine. Noi o să fim bine. Te iubesc“
Alţii nu se mai uită în urmă. „Nu s-a tras în Izmail. Sperăm că n-are să fie şi la noi război, dar la toţi ni-i frică“, spune o femeie. Mulţi sunt din Odesa. Sunt tineri şi bătrâni care fug. O femeie cu fetiţa de câteva luni în braţe îşi sună soţul, rămas pe partea cealaltă de Dunăre, oprit de autorităţi pentru a-şi apăra ţara. Plânge, în timp ce-i spune acestuia că a ajuns cu bine. „Suntem bine, stăm la un cort. E bine şi ea (fetiţa n. red.). Ai grijă de tine. Noi o să fim bine. Te iubesc”. Lacrimi şi speranţă că lumea o să vrea, totuşi, pace, nu război la ea în ţară. Din Isaccea va pleca mai departe, la rudele din Bulgaria, care vor veni cu maşina să o ia de acolo.
Un român din Brăila îşi aştepta lângă Logan rude din zona Izmail: o femeie, un copil şi bunica. Când şi-au întâlnit salvatorul, femeia a izbucnit în lacrimi: „Mi-e frică pentru soţul meu, care a rămas acolo, că nu-l lasă să treacă în România. Nu ştiu ce să fac ca să-l aduc şi pe el“, plânge femeia.
Voluntar la 72 de ani: „Sunt româncă, dar ucrainenii sunt sângele meu“
Emoţionantă este şi dăruirea voluntarilor ucraineni în vârstă, care stau zi lumină la Isaccea pentru a traduce. „Tineretul înţelege, dar nu vorbeşte prea bine“, ne explică Valentina Batache, de 72 de ani, cea care a stat mai mult în vamă decât acasă, de pe data de 24 februarie, atunci când s-au declanşat bombardamentele. „N-aş fi crezut niciodată că un frate poate să atace pe alt frate. Că noi suntem, practic, ca fraţii. Eu cazul meu. Eu sunt ucraineancă. Mama era bulgăroaică, iar tata ucrainean. Mama soţului meu era rusoaică lipoveancă, iar tatăl grec. Acum, la recensământ, băiatul meu s-a declarat român“, povesteşte femeia. În familie vorbesc haholeasca, însă acum şi-au dat mâna ucrainenii şi ruşii lipoveni ca să-i ajute pe refugiaţi.
Alături de ea este non-stop nea Nelu, cum îi zic ei. Îl cheamă Ion Nichita şi este şeful uniunii ucrainenilor din Teliţa, un sat din comuna Frecăţei, din judeţul Tulcea. În vremuri de pace, organiza festivalul mierii dobrogene şi al teilor. Acum, este alături de refugiaţi. „Războiul a izbucnit de Dragobete, de ziua fiicei mele. Am venit aici. O să-mi sărbătoresc altă dată fata, când o fi mai bine“, spune el şi fuge la un grup de mămici care nu ştiu româneşte.
Musulmani refugiaţi: „Ne vom întoarce în Ucraina“
Cei care şi-au făcut din vamă o a doua casă au strâns atâtea drame cât nu au adunat într-o viaţă întreagă. „Cel mai mult ne emoţionează copiii şi ne gândeam cum ar fi să fim noi cei bombardaţi şi să fugim“, spun ei. Zilele trecute, povestesc ei, a ajuns la Isaccea o femeie în vârstă, de vreo 60 de ani, care a coborât într-o maşină luxoasă şi a început să plângă. Noi am sărit pe ea: «Ţi-e rău?» «Nu, domnule, plâng pentru că mi-am părăsit Ucraina», a spus ea“.
În altă zi, a trecut Dunărea un grup de musulmani din Odesa. Cei care erau comercianţi în Ucraina au fugit de război cu un Mercedes, pe care l-au abandonat la aproximativ doi kilometri de punctul de trecere al frontierei, acolo unde au rămas fără combustibil. „Au mers pe jos doi kilometri cu copiii în braţe, vă daţi seama? Ne-au spus că au abandonat maşina de lux pe câmp, să o ia cine vrea“, ne spun voluntarii.
Grupul lor a fost cazat timp de două zile la Uniunea Ucrainenilor din Tulcea, acolo unde există câteva apartamente situate la etajul clădirii. Apoi, cu toţii au plecat spre Bucureşti şi de acolo au luat avionul spre Germania. „Mi s-a rupt inima. Erau opt oameni tineri, cu copii, cel mai mic avea şapte luni. La plecare însă, ne-au spus că, după ce se termină războiul, se vor întoarce în Odesa, întrucât acolo e viaţa lor“, mărturiseşte Valentina Batache.
Tot de la voluntari am aflat la ce subterfugii recurg unii bărbaţi tineri pentru a putea trece graniţa cu România: unii plătesc sute de euro vameşilor ucraineni, iar alţii riscă: „Cei care au doi copii şi-i împart. Întâi trece soţia cu unul şi a doua zi, vine soţul cu celălalt. Evident, vameşul nu poate lăsa să urce pe bac un copilaş de câţiva ani“, povestesc ei.
La vamă există câteva ore de respiro, în aşteptarea următorului bac. Într-o zi, a venit la ora 23.00, dar românii stau aici, în frig şi în ploaie ca să îi primească.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Ucraineancă gravidă în luna a noua, la un pas să nască la frontiera de la Isaccea
Se încarcă comentariile...
