Mărturii tulburătoare ale rudelor pacienților „treziți la viață” de Paște. Apelul medicului: „România trebuie să facă secții de recuperare”

Rudele celor doi pacienți aflați în stare gravă și recuperați aproape miraculos au povestit clipele de coșmar prin care au trecut atunci când li s-a transmis că „se poate întâmpla orice”. Medicul care i-a tratat atrage atenția asupra unei probleme grave: statul român nu oferă șansa la recuperare.

Spitalul Județean de Urgență Slatina FOTO: Alina Mitran

Mama tânărului de 27 ani, rănit grav într-un accident rutier, și soțul femeii care a suferit mai întâi o intervenție chirurgicală pe creier, urmată de un accident vascular, au povestit clipele de coșmar prin care au trecut la gândul că îi pot pierde pe cei dragi în orice moment.

Cei doi pacienți, aflați în stare deosebit de gravă, care nu erau conștienți, nu se alimentau, nu-și puteau folosi membrele, au fost tratați în secție de Neurologie a Spitalului Județean de Urgență Slatina, folosindu-se o terapie off-label. Medicul neurolog Renică Diaconescu a precizat că folosește această terapie, utilizată și în străinătate, de mulți ani în încercarea de a recupera cazurile foarte grave, însă nu cu același succes la toți pacienții. În cele două cazuri însă, după mai mult de o lună și jumătate de terapie, pacienții au devenit conștienți, cooperanți, au început să mănânce și în cele din urmă să și meargă, în preajma Paștelui fiind externați.

„Am făcut inițiativa Șansă la Viață și din păcate n-a trecut”

Cele două cazuri, care reprezintă pentru echipa secției Neurologie care i-a tratat un succes, sunt însă excepții într-un sistem aflat în mare nevoie. Dr. Diaconescu a folosit ocazia de a prezenta reușita pentru a atrage, pe de altă parte, atenția că în România s-a insistat foarte mult pe Urgență, în schimb aproape că s-a abandonat, în sistemul de stat, Recuperarea.

Cu ani în urmă, dr. Renică Diaconescu a încercat să promoveze un proiect de lege, din poziția de parlamentar, pentru înființarea de secții de recuperare pentru cazurile de pacienți aflați în stare vegetativă. La momentul respectiv avea în secția Neurologie în tratament doi tineri, unul victimă a unui accident rutier, un altul care suferise un anevrism.

„Știți că am făcut inițiativa Șansă la Viață și din păcate n-a trecut. Lipsește bunăvoința, pentru că tot sistemul s-a concentrat pe cazurile de urgență, iar recuperarea a fost un fel de paria. Nu s-a insistat foarte mult pe recuperare”, a declarat medicul.

Aceste cazuri sunt la limita dintre viață și moarte, dar și la limita dintre acut și cronic, pentru că în evoluție lucrurile se succed. Pentru un spital, tratarea lor poate să însemne costuri uriașe, neacoperită de plata în sistemul actual.

Directorul medical al Spitalului Județean de Urgență Slatina, Florin Popa, spune că a găsit pentru anumite secții o soluție, înființând, pe lângă paturile pentru cazurile acute, și paturi de cronici.

„E vorba de toate cazurile acute care la un moment dat devin cronice. Un pacient a suferit un traumatism - de mână, de picior-, acest pacient trece dintr-o fază acută, de intervenție chirurgicală, dar intervenția chirurgicală nu înseamnă totul. Poate că nu înseamnă nici 50% din recuperarea completă a pacientului. Și atunci trebuie să ne gândim ce facem cu acel pacient. Și pornind de la această premisă am înființat pe fiecare secție care este secție de acuți paturi de cronici. De ce? Există pacienți care sunt din Slatina și care vin la recuperare. Dar sunt acei pacienți care sunt la 90 de km de spital și i-ai pierdut. Atunci pot să-l trec de pe un pat de acut pe un pat de cronic și beneficiază în continuare de ceea ce înseamnă medicație”, a explicat medicul.

Astfel de paturi de cronici ar putea fi, crede dr. Popa, soluția pentru 90% dintre pacienții care au nevoie de îngrijire pe termen lung și care astăzi, teoretic, sunt dispensarizați, însă în practică mulți dintre ei sunt pierduți, pentru că nu reușesc să treacă prin întreg hățișul birocratic și să beneficieze în cele din urmă de serviciile necesare.

„Gândiți-vă că nouă ne-au trebuit aproape 2 luni să recuperăm băiatul și o lună și jumătate pentru doamna. A fost greu. Cine-ți ține acest pacient atâta timp? A trebuit să-l trecem de pe Neurologie pe Recuperare, de pe Recuperare să meargă acasă, din nou pe Neurologie... Foarte greu este. Acolo (n. red. – pentru paturile destintate cronicilor), CJAS nu te mai întreabă de ce l-ai ținut 30 de zile, sau 50 de zile. Toate acestea intră într-un contract de care noi, șefii de secție, trebuie să ținem cont. Nu trebuie să depășim nici timpul de spitalizare, nu trebuie să depășim nici banii.

Mesajul pe care aș vrea să-l transmit este simplu: România trebuie să facă secții de recuperare. Nu Urgența înseamnă totul pentru salvarea unui pacient. Și Recuperarea. Pentru partea a doua, din păcate pentru români, România nu oferă, din punct de vedere al statului român, șanse foarte mari”, a mai spus dr. Renică Diaconescu.

„Ne gândeam la ce e mai rău”

Viața tânărului de 27 de ani s-a schimbat în câteva secunde, acele secunde în care două mașini s-au ciocnit pe un drum dintr-o comună olteană. Era noaptea de Revelion, părinții îl știau împreună cu prietenii, cum petrec tinerii. Vestea a căzut ca un trăsnet asupra familiei. Când au ajuns la locul accidentului ambulanța deja venise. Tânărul a ajuns la un spital din Craiova, unde a suferit mai multe intervenții pe creier, având multiple traumatisme. Au urmate zile și nopți de coșmar, în care părinții s-au rugat pentru o minune.

„Era ca o legumă. Îmi pierdusem orice speranță, ne gândeam la ce e mai rău. Ne sunau doctorii de acolo, când erau de gardă, pe la ora 8.00 și ceva și ne-au spus să ne așteptăm la orice, să ne pregătim pentru orice, că nu mai e nicio șansă, că sunt șanse nule”, a povestit Victorița Ungureanu, mama băiatului.

Părinții nu s-au împăcat cu verdictul. „Ce să facem, ce să facem? Să mai încercăm și în altă parte! Și ne-am uitat pe Internet și am zis să încercăm și la domnul doctor. Trebuie să existe vreo șansă. E imposibil”, a continuat mama.

Așa au ajuns la spitalul din Slatina. Medicul le-a cerut acordul să folosească tratamentul prescris în mod curent pentru boala Parkinson, iar în timp au început să apară progrese. „Mi-aduc aminte cum a fost și cum este. Nu a fost conștient. Aici a început să cunoască, aici a început să meargă, aici a început să mănânce, orice. Am luat-o de la capăt. Mintea lui este ca a unui copil. Când ne-am dus acasă, o săptămână, se uita la desene. Mă chema să mă culc lângă el, să mă bag lângă el. (...) Mai e nevoie de timp. Recuperarea este foarte grea, durează. Acasă l-am supravegheat zi și noapte”, a mai povestit mama tânărului.

Pacientul s-a întors, după sărbătoarea Paștelui, în spital pentru a continua recuperarea. Familia nu știe încă ce va face atunci când perioada în care poate fi spitalizat se încheie, pentru că locuiesc într-o comună de lângă Caracal și în proximitate nu au posibilitatea unor servicii de recuperare.

„I-am administrat piureuri pentru bebeluș, ceea ce îi trezește lui în creier instinctul de copil, de mamă, de apropiere”

Ramona Dogeanu este unul dintre membrii echipei care i-a avut pe cei doi pacienți în grijă în cadrul secției de Neurologie, compartimentul Recuperare Neurologică. Este asistent medical, dar și absolventă de Psihologie, facultate pe care, spune, a făcut-o pentru a-și înțelege mai bine pacienții.

Ea lucrează, atât cât îi permite timpul, cu pacienții pentru a-i reînvăța să mănânce și să vorbească.

„Sunt pe secția de Neurologie de 20 de ani. Am făcut facultatea de Psihologie angajată fiind pe secție, pentru a mă ajuta să lucrez mai bine cu pacienții, să-i înțeleg, să înțeleg nevoile lor și să-mi dau tot interesul. Meseria asta mi-am ales-o de drag, am vrut să le fiu cât mai aproape. Cazurile acestea două nu sunt singurele pentru care m-am zbătut atât și am încercat”, a dezvăluit Dogeanu.

Recuperarea reflexului deglutiției este primul pas, expliică Ramona Dogeanu. Întâi pentru lichide, apoi pentru solide. În cazul tânărului, a încercat, i-a scos sonda naso-gastrică, a văzut că nu merge, i-a montat-o din nou. „În paralel mergeam și cu lingurița cu lichide și parțial solide. La băiat mi-a fost mai ușor, fiind mai tânăr. De ce? I-am administrat fix acele piureuri de fructe pentru bebeluși, ceea ce îi trezește lui în creier instinctul de copil, de mamă, de apropiere. Și ușor-ușor... La început ținea mâncarea în gură și o scotea, nu voia să înghită. Dând de gustul acela de piure de fructe pentru bebeluși a început să mănânce. Și de la piure de fructe am ajuns în stadiul în care mănâncă singur, cu lingură, cu furculiță, bea apă singur, cere când vrea să mănânce”, a adăugat asistenta.

A continuat cu exercițiile de vorbire. Întâi cu vocalele, apoi cu consoanele, „cum fac și cu restul pacienților, să nu credeți că fac doar cu acest băiat”. „Am Abecedarul la mine, pe care lucrez cu ei, am cartonașe cu animăluțe, asta îi atrage în primul rând. Și ușor-ușor a început să spună aceste lucruri. Mai este de lucrat cu el. Timpul meu nu este alocat doar lui. În momentul în care am puțin timp liber, atunci merg și lucrez cu el. Eu aș vrea să lucrez cu toți, dar secția este aglomerată, sunt pacienți gravi și au nevoie de atenția noastră”, a mai spus asistenta.

Pacienta a fost mult mai receptivă. A avut și momente în care nu era „destul de conștientă” și atunci personalul vorbea fără să o contrazică, pentru că la început nu conștientiza că se află în spital. „Intram în filmul dumneaei, dar încercam, totodată, să-i spun că are o familie acasă, că trebuie să se recupereze, să se facă bine. Nu numai eu, toate asistentele, toată lumea lucrează. Ne comunicăm rezultatele. Dacă n-ar fi această comunicare între noi, nu cred că ar fi rezultate. Am avut foarte mulți pacienți care ne caută, ne dau mesaje”, a mai spus Dogeanu.

„Nu știam cum se va termina tot drumul acela”

Soțul pacientei, preot în Slatina, a dezvăluit că, deși a trecut prin clipe deosebit de grele, a nădăjduit că totul se va sfârși cu bine.

„A stat o lună în ATI și nu știam cum se va termina tot drumul acela, după o intervenție pe creier. Domnul doctor mi-a transmis înainte de operația că nu se știe dacă o să scape cu viață. Încet-încet și-a revenit, dar parțial. A urmat un edem cerebral. Ne-am mai ales și cu un AVC ischemic. După toată situația aceasta am venit aici la Slatina, într-o stare în care lucrurile nu erau deloc grozave ca și imagine. (...) Am simțit că este o încercare, că este un moment dificil, critic, dar am simțit că avem nevoie de acest moment pentru a ne dezvolta, pentru a crește ca și familie. Că are un rost. Am avut încredere că dincolo de ceea ce se întâmplă, Dumnezeu va lucra”, a mărturisit Bogdan Peptușel, soțul pacientei.

Spune că a știut că „în toate trebuie să fie o rânduială” și că va fi bine.

După intervențiile suferite la un spital din București, vorbirea îi era afectată foarte mult, „abia dacă mai scotea un cuvințel”, mâinile și picioarele le mișca, dar nu le putea folosi. Pacienta a fost transferată, după aproape o lună de spitalizare în București, cu indicația de a urma recuperarea la spitalul din raza de domiciliu, adică spitalul din Slatina.

Drumul către Slatina i-a agravat starea, fiind internată la sosire în secția ATI.

„Doar dacă ne mai strângea de mână, dar erau și perioade în care nu mai dădea niciun semn, mai ales în perioada cu edemul cerebral s-a deteriorat starea ei din ce în ce mai mult. La un moment dat nu mai reacționa, nu ne mai strângea de mână, nu mai puteam s-o trezim”, a continuat soțul pacientei să povestească. A început terapia și ușor-ușor au început să se vadă progrese.

Înainte de Paște pacienta a fost externată, iar acasă, unde o așteptau cei opt copii, a fost sărbătoare.

Pacienta încă se află în perioada de recuperare, pe care o face la domiciliu, cu ajutorul specialiștilor la care familia a apelat pentru ajutor. „Și avem toată nădejdea că direcția este foarte bună”, a conchis soțul.