Cum au trăit românii accidentul nuclear de la Cernobîl: „O cumnată a vomitat trei zile...“
0
Cea mai mare catastrofă ecologică a secolului XX a avut loc aproape de granita României. Norul radioactiv a fost transportat de vânt în direcţia nord-vest peste Bielorusia şi peste republicile baltice, însă a ajuns şi in România, afectând populaţia, solul şi plajele.
La 26 aprilie 1986, la ora 1, 23 de minute şi 58 de secunde, mai multe explozii au distrus reactorul şi carcasa celui de-al patrulea bloc energetic al centralei nuclearoelectrice de la Cernobîl ca urmare a unor greşeli de exploatare şi a ignorării măsurilor de securitate provocând un dezastru nuclear. Trei zile mai târziu, un nivel radioactiv crescut a fost înregistrat în Polonia, Germania, Austria şi România, iar la 30 aprilie compuşii cancerigeni au ajuns în Elveţia şi nordul Italiei şi ulterior în Franţa, Belgia, Olanda şi Marea Britanie. La începutul lunii mai, statiile de monitorizare înregistrau pericole în Japonia, China, India, SUA şi Canada.
Plajele, contaminate
Compuşii radioactivi au ajuns inclusiv pe litoralul românesc afectând deopotrivă oameni, sol şi mediul marin. Conform unui studiu publicat de dr. ing. Vasile Pătraşcu, de la Institutul de Cercetări Marine din Constanţa, procesul de contaminare a plajelor din România a putut fi constatat începând din luna mai a aceluiaşi an. Abia după anul 1988 s-a constatat o diminuare a produşilor radioactivi în zona litoralului românesc.
Conform studiului, marea dispersare a valorilor de radioactivitate pentru luna iulie 1986 pe plaja Mamaia dovedeşte caracterul accidental al cauzei şi influenţa factorilor meteorologici. Şi mediul marin a fost afectat de radiaţiile nucleare, cu excepţia vieţuitoarelor cu cochilii, care au protejat moluştele de contaminarea radioactivă.
Concentraţia medie a produşilor periculoşi s-a diminuat mai lent după 1988, estimându-se că nivelul reactiv a ajuns la cel de dinainte de Cernobîl abia după anul 2002. Cel mai mare nivel de izotop Cs-137 s-a aflat în sedimentele submarine de la gurile Dunării.
Românii au aflat târziu de catastrofa nucleară de la Cernobîl, aşa că şi măsurile au fost luate cu întârziere. Pastila de iod, care urma să protejeze populaţia de consecinţele poluării cu compuşi nucleari, a fost administrată în unele regiuni ale ţării când nu mai avea niciun efect.
Rezerve de apă minerală şi bere
În schimb, Securitatea si-a activat reţeaua de informatori pentru a urmări starea de spirit a populaţiei. Conform unei radiograme trimise la 1-3 mai de I.J Timiş Ministerului de Interne, publicată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în cadrul proiectului „România supravegheată“, în cercurile medicale se aprecia că până la data de 3 mai 1986 nu se va putea încheia procesul de administrare a iodurii de potasiu la populaţia cu vârste cuprinse între 0-18 ani, şi nici nu se cunoştea stocul de medicamente. Mai mult, românii din vestul ţării acuzau autorităţile sovietice că „nu au anunţat imediat producerea evenimentului, fiind nevoie de intervenţia altor state care au sesizat pericolul radioactiv“, în condiţiile în care nici presa din ţară, controlată politic, nu informase la timp despre tragedia nucleară, considerând-o o „avarie“. „Măsurătorile efectuate pe teritoriul întregii ţări atestă că nivelul radioactivităţii nu constituie pericol pentru sănătatea populaţiei“, informa sec fosta agenţie de ştiri Agerpres. Populaţia era nemulţumită că era prea puţin informată despre efectele radiaţiilor, în condiţiile în care „în statele vecine din vest se fac informări detaliate ca oamenii să ştie la ce să se aştepte şi ce să facă“. În lipsa unor informări oficiale şi corecte, zvonurile apocaliptice circulau la liber. Astfel, unii aflaseră că un al doilea reactor nuclear a explodat.
Informatorii Securităţii transmiteau că, fără a fi instaurată o stare de panică, oamenii se aprovizionează cu apă minerală şi bere, pentru a nu consuma apa de la robinete.
„Locuiam într-un bloc de ofiţeri şi un vecin ne-a spus: «E groas㻓
Radu Sicinschi, actualul manager al Serviciului de Ambulanţă din Tulcea, era medic rezident la Iaşi în momentul în care s-a produs accidentul nuclear la CNE Cernobîl. „La nivelul anului 1986, informaţiile erau prea puţine şi toată lumea era panicată întrucât nu ştia ce să creadă. Cu toţii discutau pe la colţuri“, spune medicul.
El şi familia sa au aflat de catastrofa nucleară de la un vecin, care lucra la „Informaţii“. „La acea vreme locuiam într-un bloc de ofiţeri şi un vecin ne-a spus: «E groas㻓, îşi aminteşte el.
În lipsa unor informaţii clare, fiecare făcea ceea ce îşi imagina el că îl fereşte de radiaţiile radioactive. „Unii stăteau cu geamurile închise, alţii puneau cârpe ude la ferestre, alţii nu mâncau fructe şi legume proaspete“.
Şi pastilele de iodură de potasiu au venit prea târziu. Radu Sicinschi îşi aminteşte că o cumnată a vomitat trei zile după ce a luat pastila. „Nu toată lumea le tolerează. După trei zile, femeia nu a mai avut nimic, dar i-a dat ceva bătăi de cap“, spune el.
Medicul tulcean Vasile Vâlcu lucra în anul 1986 la Fabrica de peşte din localitatea dunăreană. Totodată, era şi medic sportiv. Îşi aminteşte că jucătorii nu aveau voie să iasă să se antreneze în câmp deschis, să mănânce legume şi fructe nespălate, iar la fabrici de făceau analize de determinare a radioactivităţii.
Măsuri de siguranţă s-au luat la Tabăra de copii de la Năvodari, unde pe serie veneau sute de pionieri din toată ţara. Astfel, nu se prepara hrană din legume şi fructe culese în acea primăvară, ci numai din conserve. Dr. Mihaela Dinisov, fostul director al Direcţiei de Sănătate Publică din Constanţa, îşi aminteşte că, din cauza radiaţiilor, s-au semnalat mai multe cazuri de leucemii inexplicabile, iar copiilor din tabără le-au apărut pete pe piele, din cauza scăderii imunităţii.
Se încarcă comentariile...
