Vlad Leu, cineast: „Ruşii din Odessa ascultau Radio Vacanţa. Acolo, muzica occidentală era interzisă“. Cum s-au pus bazele postului de radio estival

0
0
Vlad Leu cineast Arhiva personală
Vlad Leu cineast Arhiva personală

Radio Vacanţa era singurul singura frecvenţă care transmitea ştiri în cinci limbi străine şi unde se putea asculta muzica la modă din Vest – o „atmosferă distinsă, tinerească, fără constrângeri“, aşa cum îşi aminteşte cineastul Vlad Leu, fiul scriitorului Corneliu Leu.

Pentru Vlad Leu (64 de ani), copilăria are gustul vacanţei, al libertăţii pe care a cunoscut-o, împreună cu fratele său Tudor, în Mamaia, acolo unde tatăl său, scriitorul Corneliu Leu, a fost redactor-şef al postului Radio Vacanţa. Când a mai crescut, a cunoscut lumea filmului din locul unde se crea, din studiourile Sahia şi Buftea.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, el povesteşte că de la tatăl său a învăţat „căutarea unui statut intelectual“, iar de la mama lui a deprins „empatia şi buna purtare“. Despre cinematografia postdecembristă spune că este clădită doar din „filme uşurele“, iar că principala problemă este „boala regizorului român de a scrie şi scenariul“.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi născut în Bucureşti. Cum a început aventura copilăriei la malul mării?

Vlad Leu: Într-o primăvară, tata, care lucra la radio, a plecat într-o delegaţie şi a lipsit foarte mult, lucru care nu se mai întâmplase. A sunat-o pe mama şi a zis că o să mai întârzie. Mama nu era îngrijorată, era „de bine“ din ce simţeam noi. 

S-a întors, la un moment dat, ca într-o poveste modernă, occidentalizată, iar mama ne-a anunţat să ne pregătim să plecăm. Apoi am aflat că pune bazele unui post de radio estival. Tata era foarte legat de Dobrogea şi i se părea că poate da înapoi ceva, prin construcţia acestui post, pentru ceea ce primise în copilărie. Era foarte entuziasmat, foarte preocupat de ceea ce urma să facă. Evident, ne-a luat şi pe noi în marea aventură. Îmi amintesc cu această ocazie de un episod simpatic. Se terminase şcoala şi nouă ne crescuse părul peste urechi. După ce-am venit de la tuns, tata a fost dezamăgit, întrucât voia să fim în ton cu tinereţea postului, a vremurilor.

Vlad Leu

Vlad Leu, în copilărie, la tuns Sursa arhiva personală

- La început, Radio Vacanţa emitea din altă vilă, nu cea cunoscută de toată lumea, respectiv Vila nr. 1. Primul sediu al postului Radio Vacanţa a fost în Vila 27.

Da, era o mică vilă, un fel de căsuţă, lângă Orient. Avea o atmosferă cochetă, iar de la etaj se vedeau Cazinoul şi Marea Neagră, iar în stânga avea deschidere spre Năvodari. Îmi aduc aminte de megafoanele de pe plajă, dintre care două erau chiar în balcon. La început, era şi un banner, pe care scriseseră primitiv, de mână, „Radio Vacanţa“. Apoi, mai aveau un fel de batic inscripţionat, pe care îl foloseau ca material promoţional.  

- Aveaţi avantajul de a fi copiii şefului?

Tata ne-a interzis să intrăm în curtea vilei unde funcţiona postul de radio. Spunea că, fiind copii, să mergem să ne jucăm în altă parte. Nu-i convenea să fim „copiii şefului“ şi să ne jucăm pe acolo. Eu aveam nouă ani în anul 1967, iar fratele meu, Tudor, care nu mai este, cinci ani.

 

Trei zile cu măgăriţa la poartă

- Ce amintiri haioase aveţi din acea perioadă?

Ţin minte că angajaţii postului inventaseră un sistem de anunţuri, unele din ele erau plătite. Evident, dacă pierdeai un copil, nu dădeai bani, dar erau tot felul de anunţuri de genul: „Familia Ionescu anunţă familia Popescu că este aşteptată joi seara la Hotel Riviera“. La un moment dat, cineva a adus la Radio Vacanţa un pui de măgăriţă găsită pe plajă, în zona Mamaia Sat. Când s-a anunţat acest lucru pe post, nimeni n-a crezut, credeau că este o glumă. Ideea este că animalul a stat trei zile la poarta Radio Vacanţa, iar mulţi dintre cei care treceau pe acolo îi aduceau de mâncare: salată, porumb, până când a venit proprietarul să îl ia acasă. 

- Radio Vacanţa era singurul post de radio care emitea în cinci limbi şi unde se putea asculta muzică străină, de top.

Da, aşa este. Atmosfera era distinsă, nu erau constrângeri, dar eram copil şi nu puteam să realizez dimensiunea libertăţii. Mie îmi plăcea pentru că era tineresc şi aproape de spiritul generaţiei din care făceam parte. Mult mai târziu am aflat că Radio Vacanţa se asculta până la Odessa. Nişte ruşi mi-au zis că prindeau postul de radio şi că ascultau muzică occidentală, care la ei era interzisă. 

Vlad Leu

Vlad şi Tudor Leu Sursa arhiva personală

„Eleganţa noilor hoteluri şi parfumul de epocă al celor vechi“

- Cum era drumul până la mare?

Era chinuitor. Făceai vreo patru ore şi te sculai cu noaptea în cap. Era o izbândă când ajungeai la Hârşova. Şi se părea că de acolo, gata, ai ajuns. Adevărul este că se şi schimbă peisajul. Şi acum, când ajung la Cernavodă, pare că se schimbă totul. 

 - Cum vă amintiţi Mamaia copilăriei dumneavoastră?

Era o atmosferă de nici nu poţi să-ţi închipui. Puteai să mergi din crâşmă în crâşmă, din restaurant în restaurant. Erau chelneri care ştiau să te servească, era Bar Melody cu program occidental, chelneri care parcă veneau din alte vremuri, băuturi fine, care aici se găseau la liber. La Majestic am mâncat prima dată un muşchi de vită, parcă eram într-o altă lume. Mamaia însemna eleganţa noilor hoteluri şi parfumul de epocă al celor vechi. Era un mix de modernitate în hotelurile noi care se construiseră şi care se îmbinau armonios ce vechile clădiri, aşa cum erau Hotelul Rex, Cazinoul din Mamaia. Îmi aduc aminte de nisipul senzaţional, de relaţia dintre faleză şi plajă, foarte bine gândită, cu pâlcurile de vegetaţie. Când era prea cald, ne adăposteam acolo. Eu am prins Gara Veche – o construcţie minionă, pe partea dinspre ghiol. Îmi aduc aminte de Restaurantul Insula, unde tata l-a descoperit pe Siminică. Ţin minte că pe Luigi Ionescu l-au prins când făcea filmări şi a fost invitat şi a cântat acolo din balcon. Constanţa avea viaţă culturală. Toate teatrele şi trupele care veneau pe litoral se intersectau acolo şi dădeau spectacole.

- Familia tatălui provine din Medgidia.

Da, bunicii au locuit acolo până când li s-a demolat casa din centru, pentru sistematizare, şi au luat drumul Bucureştiului, unde tata s-a angajat ca jurnalist la radio. Dar el era scriitor la bază. A debutat în 1957 cu un roman, „Ochiul dracului“.

Vlad Leu Sursa arhiva personală 

„Colecţia, aliniată ca o companie soldăţească“

- Cum au apărut colecţiile vestite din biblioeca românilor?

Tata a înfiinţat Editura Eminescu şi colecţia „Romanul de dragoste“. Pe lângă titlurile din programul editorial, tata, ca editor, şi-a dorit o colecţie care să personalizeze editura, asociată şi cu caracterul romantic al poetului. Aşa a gândit colecţia cu romane de dragoste. Era vorba de beletristică, romane cu puternic impact estetic literar şi cred că titlurile apăreau cu o frecvenţă lunară. Ţin minte cum, în bibliotecă, colecţia era aliniată ca o companie soldăţească. Biblioteca din casă, atunci când am început să conştientizez, nu era mare, dar se completa vertiginos. Era beletristică universală, istorie, estetică şi filosofie românească. Destul de multe volume erau cumpărate din anticariat. Tata mă mai lua cu el la anticariat şi eu am prins o plăcere extraordinară să intru într-o „librări“ cu cărţi vechi. Ţin minte că, în drum spre liceu, intram fascinat de cotoarele cărţilor pe care le vedeam acolo şi zăboveam explorând nume şi titluri. 

- Ca la orice editură, erau titluri impuse.

Da, era o normă, dar puteai să alegi şi tu. Şi celelalte edituri îşi puteau alege titlurile. Mai departe, la nivelul de difuzare, în librărie, apăreau probleme. Cartea o luai pe sub mână sau la pachet cu o cuvântare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Nu cred că era rău, cartea nu face nimănui rău. Este drept că atunci când ţi se impune ceva, nu-ţi convine, dar, ţin minte, că tata era prieten cu Mircea Sântimbreanu, care era şef peste toate editurile, şi primea câte un volum din orice se publica. Aşa am ajuns să am acasă şi cartea „Creşterea viermilor de mătase“. 

- Corneliu Leu a deschis şi o casă de filme.

Da, „Casa de filme nr. 4“, devenind producătorul unor filme şi mari ecranizări precum: „Mihai Viteazul“, „Actorul şi sălbaticii“, „Ciprian Porumbescu“, „Cu mâinile curate“, „Felix şi Otilia“, „Nea Mărin Miliardar“, „Iarba verde de-acasă“, „Tănase Scatiu“, „Castelul din Carpaţi“ şi multe altele.

- Ce aţi moştenit de la părinţi?

De la tata, limba română, care mi-e foarte dragă. Am mai moştenit căutarea unui statut intelectual şi am încercat să găsesc raportul dintre spirit şi materie. Am descoperit că spiritul primează. În copilărie s-a intersectat des cu episcopul Grigorie, cel ucis de comunişti pentru că se opunea regimului, şi când treci pe lângă asemenea oameni nu ai cum să nu înveţi ceva de la ei. Tot de la tata am învăţat să fac corectura pe text, nu să modific textul, aşa cum fac mulţi, ci cum să ajustezi un text. Acest lucru mă ajută foarte mult în relaţia cu studenţii, pentru că nu le modific foarte mult proiectele, ci discut pe materialul clientului. De la mama, Rodica, jurnalist care a lucrat în radio de la 15-16 ani, am învăţat să am empatie, am învăţat ordinea şi bună purtarea.

„Angoasa regizorului român este aceea de a scrie şi scenariul“

Vlad Leu

Vlad Leu Sursa arhiva personală 

- Filmul a fost pasiunea vieţii dumneavoastră, din copilărie.

Primele cursuri le-am urmat la o şcoală în zona Gării de Nord, în vecinătatea a trei cinematografe: Dacia, Feroviar şi Buzeşti. În acea vreme cumpăram bilete, care se vindeau la teanc, cu preţ preferenţial, cred că 1 leu, pentru a intra la spectacolul cinematografic. La cinematograful Dacia se intra când voiai, aşa că, precum Umberto Eco, vizionam filmul după ce începea, încercând să ghicesc acţiunea de până atunci. Apoi, ne-am mutat cu locuinţa pe lângă biserica Enei şi, implicit, cu şcoala. La liceu am mers la Şcoala Centrală dintr-un considerent pragmatic, pentru că era relativ aproape de casă. Aveam mai multe trasee, iar unul dintre ele ducea prin vecinătate cinematografului Scala. Acest cinematograf se numea înainte Republica sau Republicii, nişte denumiri impersonale. Tata era director general adjunct la cinematografie când s-a pus problema renovării acestei săli şi atunci a profitat de moment să-l redenumească Scala. La Scala mai chiuleam ca să văd film. În liceu – o superbitate de clădire, creaţia lui Ion Mincu – am urmat secţia umanistă. Am avut un mare noroc să fac cursurile de română cu doamna profesor Manolescu. Am învăţat multe de la ea, dar cel mai important capacitatea de a vizualiza textul, lucru de mare folos în dezvoltarea mea cinematografică, dar şi în didactica prelegerilor pe care le ţin ca profesor la Facultatea de Arte a Universităţii Hyperion.

- Viaţa v-a purtat pe aripile filmului, iar acum predaţi la facultate filmul. 

După absolvirea Şcolii Centrale, am urmat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti între anii 1979 şi 1983. În Institut căutam să mergem şi la proiecţii de film occidental, ca o apetenţă pentru ce era interzis, dar şi cu curiozitatea de a descoperi noutăţi. Aşa că mergeam la Biblioteca Americană şi la Uniunea Cineaştilor, unde veneau şi profesori de-ai noştri. Aici se vizionau filme care până la urmă nu apăreau pe piaţă. Încercam să nu ratez premierele cinematografice româneşti, care erau un eveniment prin emulaţia actorilor, regizorilor, directorilor de imagine, a multor invitaţi cu statut intelectual. Chiar dacă mundană, era o atmosferă intelectuală. Iar în copilărie, datorită tatălui meu, am avut şansa să vadă cum se produce o peliculă cinematografică, la Studiourile Sahia, acolo unde am fost calfă, cum se zice. Aici era o atmosferă foarte creativă, însă am ales filmul documentar, nu cel de ficţiune.

Scriitorul Corneliu Leu, tatăl regizorului Sursa arhiva personală

Filmarea operaţiilor cu laser

- Ce aţi filmat de-a lungul carierei?

Am filmat de toate: de la documentare didactice la podul Anghel Saligny de la Cernavodă. Am făcut film utilitar, pentru agricultură, minerit, film turistic, ficţiune, religios, didactic. Am atins şi zona publicitară, aşa cum era percepută în epocă. Relaţia mea cu documentarul mă ţine aproape de realitate. Eu am fost contemporan cu sistemul de filmare pe bandă magnetică şi pentru că documentarul îţi dă o independenţă de a căuta formule tehnice, aşa am ajuns să fiu contactat de nişte medici de la Clinica ORL de la Spitalul Sfânta Maria pentru că îşi doreau ca operaţiile să fie filmate, ca apoi să fie baza de studiu pentru studenţi. O dată era pentru a-şi îmbunătăţi ei, ca echipă, modul de lucru, pentru că tehnologia de operare cu laser era la început, şi pe altă parte, pentru prelegeri.

- Cum aţi ajuns să implementaţi un sistem de filmare video a operaţiilor realizate cu laser la clinica ORL, în 1986?

În acest proiect mi-am luat un prieten care terminase TCM-ul. Pentru că avea abilităţi în proiectare, l-am rugat să facă un dispozitiv cu care să poată ancora camera ca în timpul operaţiei, aceasta să stea în aşa fel încât să nu-i deranjeze pe medici dar, în acelaşi timp, să surprindă totul. În cinema mai există un caz, al prof. dr. Gheorghe Marinescu, care, în 1897, a luat un aparat de filmat şi şi-a dat seama că poate fi folosit în tratarea paraplegiei şi prin anul 1898, la un congres de la Paris, a dus alături de materialul scris şi materialul filmat. Au fost primele filmări din lume în domeniul ştiinţific. Mi-am dat seama şi ce vrea doctorului şi ce se cere inginerului. Apoi, am recidivat când la sala Studio a Uniunii Cineaştilor am implementat un sistem de proiecţie digitală. La vremea respectivă, numai mallurile aveau proiecţie digitală. 

Babadag – filmul şi vinul

- Cum era lumea filmului?

La Sahia mi s-a părut fantastic, după care am mers la Buftea, la film artistic. Eu spuneam că vreau să fac documentar şi un şef de acolo mi-a spus că nu mi-ar prinde rău să văd cum este şi filmul de ficţiune. Aşa încât, doi ani am mers să fac asistenţie la artistic, apoi m-am transferat la Sahia, unde am făcut documentare din străfundul Pământului până la trei sute de metri deasupra Pământului. Îmi amintesc de o filmare la Babadag unde am făcut filmări pentru promovarea unor jocuri din librării – îmi amintesc însă şi de vinul de Babadag. Foarte mult am făcut filmare de cinecronică. Asta înseamnă să filmezi materiale care ulterior vor fi folosite în filmele ce vor fi realizate sau, pur şi simplu, devin o arhivă.

- Aţi făcut şi filme pentru conducerea de partid şi de stat?

Da. Aşa am ajuns să filmez podul de la Cernavodă. Pentru acel proiect, mi-am făcut calculul că nu aveam nevoie de regizor şi nici de maşină. Cum ştiam că trenul la vremea respectivă circula foarte bine, le-am zis că mă descurc. Cu toţii au căzut pe spate când au văzut imaginile.

Vlad Leu cu tatăl şi bunicul Sursa arhiva personală 

„După ’89, filme uşurele“

- De ce ne uităm fără să ne săturăm la filmele produse înainte de 1989 şi la cele contemporane nu?

De treizeci de ani, este gol spaţiul. Marele păcat este că ce s-a câştigat în estetica cinematografică înainte de ’89 nu s-a preluat după. Dacă te uiţi la filmul italian, vezi că ei pun cărămidă peste cărămidă. La noi, sunt nişte filme uşurele cele realizate după ’89. 

- De ce apar multe înjurături, dar şi mult sex în peliculele filmate în zilele noastre?

E o descătuşare, ca la manele. Eu, la şcoală, la Facultatea de Arte de la Universitatea Hyperion, predau modul de gândire occidental şi comercial. Avem o boală românească ca eu, ca regizor, să scriu şi scenariul. Avem o angoasă. 

- Un film care v-a impresionat?

„Rina“, un scurt-metraj „Canton“, realizat după scenariul lui Cristian Mungiu, sau  „O călătorie cu tata“. Din păcate, sunt doar câteva din noianul de filme care se fac. Nu prea ai ce să alegi. Acum, premierele filmelor se fac la Paris, Berlin, Sarajevo. Poate au o deschidere mai mare acolo.  

Relaţia mea cu documentarul mă ţine aproape de realitate. Eu am fost contemporan cu sistemul de filmare pe bandă magnetică şi pentru că documentarul îţi dă o independenţă de a căuta formule tehnice.

Vă mai recomandăm:

Radio Vacanţa, mica oază de libertate în România comunistă: emitea în cinci limbi şi difuza muzică străină

„Radio Vacanţa“, primul post liber de la mare. Unde a emis pentru prima dată

Constanţa


Ultimele știri
Cele mai citite