Victimă a revoltei de la Braşov: „Ne duceau la anchete zi şi noapte. Am văzut Miliţia afară, securiştii cu câinii“

Iuliana Biro FOTO Colecţie Memorialul Sighet

Memorialul Sighet a publicat un fragment dintr-un interviu acordat de una dintre victimele revoltei de la Braşov, din urmă cu peste trei decenii. Vitima, muncitoare la „Steagul Roşu“, povesteşte cum a decurs ancheta şi cum a fost trimisă să muncească la un CAP.

Iuliana Biro lucra în noiembrie 1987 lucra la Întreprinderea Steagul Roşu din Braşov pe post de turnător-formator. Într-un interviu realizat de Corina Cimpoieru la 15 decembrie 2005, la Braşov,  inclus şi în volumul  „O zi de toamnă cândva… 15 noiembrie 1987, Braşov”,  Fundaţia Academia Civică, 2012. Iuliana Biro a povestit:

Iuliana Biro: După terminarea revoltei, eu am o avut sarcină foarte grea. Că un coleg – care nu s-a gândit că ajung şi eu la Bucureşti cu el, acolo – a zis că de la „sectoarele calde” o femeie a dat foc la drapelele şi la poza lu’ Ceauşescu – asta era pe 15. Pe 16 noi am avut liber, pe 17 eu am intrat în schimbul doi şi la poartă mi-au luat legitimaţia. Mi-au zis: „Nu discutăm cu dumneavoastră, mergeţi în secţie!” Acolo am avut şedinţă de partid, ne-au exclus pe o parte dintre noi. „Numita aia şi aia… n-a făcut aşa cum trebuie… şi noi am hotărât să o excludem din rândurile partidului… că nu ştiu ce…” Dar eu am avu acolo un inginer care avea pică de mine că am avut întârzieri, o dată l-am repezit şi astfel mi l-am făcut duşman. Şi a zis: „Nu-i nimic, o să ai de-a face cu mine…” Şi apoi m-a dat pe listă. Şi aşa am fost luată nevinovată. Aveam trei copii…

Corina Cimpoieru: Şi când v-au luat?

IB: În ziua respectivă, pe 17, am lucrat. Şi noaptea, când am mers acasă cu trenul, în gara Ormeniş a aşteptat Miliţia. Nici nu m-au lăsat să intru în casă. Direct la Miliţie m-au dus, unde am stat până dimineaţă. Dimineaţă m-au adus înapoi, acasă. Atâta m-au lăsat, cât să intru, să le spun soţului şi copiilor: „Aveţi grijă!”, „Uitaţi, eu trebuie să mă duc la Braşov!” I-au dat voie soţului să mă însoţească până aicea la Miliţie, la sediu, şi acolo ne-au despărţit. Aproape două săptămâni nu ne-am întâlnit. Nimeni n-a ştiut unde sunt. Şi în ziua respectivă, pe 18, după-masă, la ora două am fost dusă cu duba Miliţiei.

… La Bucureşti, cum am ajuns acolo, am fost închisă cu două fete de la secţia unde am lucrat. Şi noi n-am ştiut unde ne duc. Atâta ştiu, că de vreo două ori pe drum am oprit, şi noi ne-am gândit că „Acuma ne duc ca să ne împuşte, ca să ne lichideze, acolo…”

CI: V-aţi speriat.

IB:  Extraordinar. Mi-am strâns colegele în braţe. „Doamne, zic, ăsta este sfârşitul!” Dar, măcar m-am rugat, neîncetat m-am rugat acolo: „Doamne, ajută-mă Doamne, că…” Voiam măcar să ştim unde ne duc şi ce se-ntâmplă. Şi, prima dată, când a oprit duba, m-am ridicat de unde am stat şi, era la uşă acolo un zăvor, l-am tras şi am văzut Miliţia afară… securiştii cu câinii. Şi i-am întrebat unde ne duc. Şi unu’ zicea că „Aflaţi mai târziu! Taci din gură, zice, taci!” Am ajuns acolo, ne-au dezbrăcat, ne-am schimbat hainele. Au început să ne întrebe: „Ce s-a întâmplat în ziua respectivă?”, „De ce ai făcut?”, „Ce n-ai făcut?”… nu ştiu ce… Şi dup-aia ne-au împărţit pe celule. Eu am ajuns într-o celulă cu doamna Postelnicu Sofica. Măcar atâta bucurie am avut, că o cunoşteam, colegă de serviciu de la uzină…

În fiecare dimineaţă veneau la ora 5, deschideau geamul… Extraordinar de greu a fost. Ne duceau la anchete zi şi noapte. Atâta bătaie am primit! Vai de capul nostru!

(…)

CI: Şi cum s-a stabilit să fiţi deportată?

IB: Am fost chemată într-o zi. Cum am revenit acasă, am fost chemată la uzină şi la Personal şi m-au anunţat că îmi face lichidare din cauza evenimentelor şi că sunt deportată la un CAP. Şi am zis: „Domnilor, eu am înţeles că sunt deportată, dar măcar cu atâta să mă ajutaţi: măcar trimiteţi-mă acasă – la Ormeniş, unde am şi familia – că avem şi noi acolo CAP, şi acolo stau şi lucrez zi cu zi.” Şi acolo a fost extraordinar de greu. Timp de doi ani de zile, cât am stat acolo la CAP, am lucrat 14 ore, 15 ore, 17 ore – dacă mi-au cerut – pentru nimica…  Pentru nimica toată. Zi de sărbătoare n-am avut, concediu n-am avut, zi de sărbătoare n-am avut, nimic n-am avut, numai munca şi munca. În fiecare dimineaţă la trei mă sculam, îmi luam cizmele de cauciuc, mergeam, lucram până seara, până noaptea. Şi lucram, şi lucram… Şi, totuşi, toată lumea a fost împotriva mea şi m-au făcut ca să simt că sunt condamnată acolo – de la preşedinte, de la inginera, care s-a ocupat cu noi…