Voievozii români care au închinat ţara turcilor. Motivele meschine care i-au făcut pe voievozi să-şi vândă ţara - fiul lui Mircea cel Bătrân, printre trădători
0
Cei mai mulţi voievozi români din Evul Mediu au preferat să închine ţara oricui, numai să obţină şi să-şi păstreze tronul. Cei mai mulţi i-au preferat pe turci, unii cârmuitori medievali ajungând să renunţe chiar şi la religia creştină.
În Evul Mediu, Imperiul Otoman, a fost una dintre cele mai mari puteri ale lumii. Sultanii, mulţi dintre ei războinici şi administratori pricepuţi, mai ales în secolele XIV-XVI, au întins graniţa Imperiului departe în Asia şi, mai apoi, în Europa, ajungând să transforme, în vremea domniei lui Suleiman ”Magnificul”, până şi regatul Ungariei în provincie otomană, după bătălia de la Mohács, din 1521.
Armata otomană, uriaşă pentru acele timpuri, putea aduna până la 250.000 de războinici, după cum arată şi cronicarul grec Laonic Chalcocondil. Dintre aceştia se distingeau trupele de elită ale ienicerilor, probabil cea mai de temut infanterie din Balcani. În aceeaşi perioadă, Principatele Române - Moldova şi Ţara Românească -se aflau la graniţa cu acest imperiu formidabil. În aceste condiţii, turcii au intervenit constant în politica ţărilor române care s-au aflat, timp de patru secole, sub semnul semilunii. Voievozii erau urcaţi şi coborâţi de pe treptele tronului de paşalale otomane.
Voievozii români care au închinat ţara turcilor
Contrar celor sugerate de istoriografia comunistă, majoritatea voievozilor români nu ”au făcut scut” în faţa dominaţiei otomane. Din contră, cei mai mulţi au căutat prietenia turcilor şi, pentru a dobândi tronul, avere şi preamărire, au închinat ţara otomanilor şi chiar au luptat contra voievozilor creştini care nu susţineau Imperiul Otoman. Practic, cei mai mulţi voievozi ai Ţării Româneşti, în special, dar şi ai Moldovei şi-au sacrificat ţara pentru interesele personale şi gloria de moment, care le erau asigurate de turci în schimbul închinăciunii şi a tributului.
De aceeaşi părere este şi C. Giurăscu, care face referire în special la domnitorii care i-au urmat lui Vlad Ţepeş şi care şi-au trădat în repetate rânduri binefăcătorul, pe Ştefan cel Mare.
”Degeaba încearcă, în atâtea rânduri, eroul Moldovei să facă din domnul ţării vecine, aşezat de el, un aliat şi un luptător pentru cauza creştinilor; îndată ce armatele care îl aduseseră pe tron se îndepărtau, voievodul din Bucureşti, indiferent care: Basarab aiotă, Ţepeluş sau Vlad Călugărul, trecea de partea turcilor numai ca să-şi prelungească o stăpânire fără strălucire şi fără glorie”, arată Constantin C. Giurescu în ”Istoria Românilor”, volumul II.
Iar situaţia s-a generalizat, majoritatea voievozilor având acelaşi comportament faţă de adversarii tradiţionali ai românilor în Evul Mediu, Imperiul Otoman. Din contră, din această perspectivă, turcii erau mai mult prieteni decât duşmani ai voievozilor care căutau tronul cu ajutorul lor.
Fii lui Mircea cel Bătrân i-au adus pe turci în ţară
Mircea cel Bătrân, învingătorul de la Rovine şi cel care stăvilise avântul otoman la Dunăre, o bună perioadă, murea la 31 ianuarie 1418. Pe tronul Ţării Româneşti rămânea Mihail I Basarab, ataşat la domnie încă din 1413. A încercat să continue politica tatălui său. Gloria micului principat valah era însă la apus. Culmea, după ce Mircea cel Bătrân i-a ţinut pe turci la graniţă, a realizat un stat centralizat, cu instituţii medievale bine organizate şi cu o pace avantajoasă încheiată la sfârşitul domniei, cu Imperiul Otoman, proprii săi fii îi vor invita pe osmalâi în Ţara Românească.
Nu numai că nu le vor opune rezistenţă, dar le vor cere ajutorul, deschizându-le calea către Transilvania, se vor trezi cu tributul dublat şi chiar triplat şi, mai mult decât atât, turcii vor începe să intervină la discreţie în politica internă, numind voievozii după bunul lor plac. Primul care îi cheamă dintr-o dorinţă deşartă de mărire, este nepotul lui Mircea cel Bătrân, Dan al II lea, vărul primar al voievodului Mihail I. El este cel care închină cu bună ştiinţă şi fără să fie silit de nimeni ţara turcilor. ”Dan avea legături cu turci, cunoştea şi pe bizantini, care-i puseseră la dispoziţie o corabie spre a se întoarce în ţară”, spune istoricul Constantin C. Giurăscu.
Cu ajutorul turcilor, invitaţi în Ţara Românească, Dan al II lea îşi învinge vărul, care moare pe câmpul de luptă. Turcii au cale liberă şi jefuiesc cumplit sudul Ardealului şi încearcă să pătrundă în Moldova. Voievod slab, Dan al II-lea ajunge să-i nemulţumească şi pe turci, care nu vedeau în el aliatul necesar. Urmează rândul lui Radu zis ”cel Chel”, unul dintre fii lui Mircea cel Bătrân, să-i cheme pe turci să-l ajute să fie domn. După mai multe bătălii, este izgonit de Dan al II-lea, care, numai ca să-şi păstreze tronul, se dă de partea ungurilor lui Sigismund.
Vlad Dracul(1436-1442), un alt fiu al lui Mircea cel Bătrân şi tatăl lui Vlad Ţepeş, se dă şi el de partea turcilor când vine vorba de păstrarea tronului. Trebuia fie să se supună turcilor, fie să lupte în permanenţă cu otomanii care-i atacau graniţele. Deşi iniţial cavaler al Dragonului şi aliat al Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic şi al Regatului Ungariei, Vlad se închină turcilor, mergând personal să ceară favoruri sultanului pentru a-şi păstra domnia.
”Cronicarul bizantin Constantin Dukas povesteşte că domnul muntean a venit însoţit de 300 de persoane la Brusa, unde se afla sultanul, i s-a supus şi a făgăduit drum liber prin ţara sa trupelor turceşti, care se vor îndrepta împotriva Ungariei. Sultanul, foarte bucuros, ar fi îmbrăţişat pe domn, l-ar fi oprit la masă şi l-ar fi dăruti bogat pe el şi pe însoţitori”, arată Giurescu. O scrisoare din Raguza din 3 iulie 1347, arată că Vlad s-a ţinut de cuvânt şi mai mult decât atât a însoţit armatele otomane şi le-a dat o mână de ajutor la jefuirea Ardealului. Îşi ipăşeşte păcatul, întorcând armele împotriva turcilor şi luând parte la cruciada anti-otomană condusă de Iancu de Hunedoara.
El şi oştenii săi se disting pe câmpul de luptă, provocând mari pagune turcilor. În cele din urmă, revine la supunerea faţă de otomani, fiind decapitat pentru trădare din ordinul lui Iancu de Hunedoara. Alexandru Aldea un alt fiu al lui Mircea a fost şi el nevoit să treacă de partea otomanilor, dar numai după ce a rămas singur şi fără apărare în calea otomanilor. Din acel moment, turcii vor continua să-şi aducă favoriţii pe tronul Ţării Româneşti, chemaţi bineînţeles de românii cu ”os domnesc”, care râvneau la tron şi avere chiar şi cu preţul supunerii faţă de otomani. Tributurile uriaşe datorate turcilor de aceşti voievozi ”închinaţi” erau suportate de populaţie, prin intermediul birurilor.
Radu cel Frumos, amantul sultanului şi paşa Valahiei
Un exemplu clar de supunere a unui voievod faţă de Poarta otomană este cel al lui Radu cel Frumos, care, după cum sugerează în cronica sa Laonic Chalcocondil, ajunsese amant al sultanului Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Favorit al sultanului pentru frumuseţea sa, Radu, fratele lui Vlad Ţepeş şi fiul lui Vlad Dracul, a trăit la curtea sultanului iniţial ca ostatec alături de fratele său. Mai apoi, devenind apropiat al lui Mehmet al II-lea, ajunge să primească funcţii în aparatul de stat otoman. Ajunge conducătorul ienicerilor la 22 de ani şi participă şi la asediul Constantinopolelui. A domnit de patru ori, fiind pus de armata turcă pe tron. Şi-a îndepărtat fratele şi a fost la rândul lui înlăturat de Laiotă Basarab, adus pe tronul Ţării Româneşti de Ştefan cel Mare. Ajunsese să i se spună paşa Valahiei, fiind supus total politicii otomane.
Trădătorii Laiotă Basarab, ”Ţepeluş” şi Vlad ”Călugărul
Seria de voievozi care închinau ţara turcilor a continuat fără oprire sute de ani. Această supunere necondiţionată pentru câţiva ani de domnie era întreruptă doar de personalităţi războinice precum Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare, în Moldova. De altfel, în Ţara Românescă, de la Vlad Ţepeş până la Mihai Viteazul, supunerea faţă de turci a fost în mare parte literă de lege pentru voievozi. ”Printre domnii care urmează pe tronul Ţării Româneşti după Vlad Ţepeş şi până la Radu cel Mare nu găsim nici unul care să prezinte un interes deosebit. Au toţi o factură subalternă, dominaţi fiind de uriaşa personalitate a lui Ştefan cel Mare şi de teama pe care le-o inspirau turcii”, sublinia şi Giurăscu.
Mai mult, o serie sunt trădători de-a dreptul. Puşi pe tron de regii Ungariei sau de Ştefan cel Mare, tocmai pentru a face parte din alianţa antiotomană de la nordul Dunării, aceştia, odată ajunşi unde-şi doreau, trec de partea turcilor. Acesta este cazul lui Laiotă Basarab, adus pe tron de Ştefan cel Mare, care-l înlătură pe Radu cel Frumos, omul turcilor. Alegerea voievodului moldovean se dovedeşte a fi una greşită. Laiotă trece imediat de partea turcilor. Mai mult decât atât, participă alături de otomani la campanii împotriva Moldovei, fiind zdrobit de armatele lui Ştefan cel Mare, în special în bătălia de la Vaslui. Un alt exemplu este cel al lui Basarab ”Ţepeluş”, poreclit aşa fiindcă împărtăşea plăcerea pentru tras în ţeapă a predecesorului său, Vlad Ţepeş. Nu există, însă, nicio asemănare. ”Ţepeluş„ era închinat turcilor.
”Instalat pe tronul Ţării Româneşti la sfârşitul anului 1477, Basarab cel Tânăr a trecut şi el de partea turcilor. La 19 iunie 1478, negocia pacea dintre aceştia şi unguri, era, deci, în graţia sultanului. De aceea, el e şi obligat să-i însoţească pe cei doi begi dunăreni Ali şi Skender, în expediţia lor în Ardeal, expediţie terminată dezastruos prin înfrângerea de la Câmpul Pâinii, la 13 octombrie 1479”, arată Giurăscu. Aceeaşi politică o duce şi fiul nelegitim al lui Vlad Dracul, numit Vlad ”Călugărul”, fiind un supus binevoitor al turcilor. Şi chiar şi Radu cel Mare, reformator în treburile interne ale ţării dar la fel supus turcilor. Până la Mihai Viteazul, sunt o serie întreagă de domni supuşi cu toţii Imperiului Otoman, precum Mircea Ciobanul, care domneşte doar cu ajutorul lor, sau Mihnea Turitul, care pentru a-şi păstra tronul sărăceşte ţara şi trece şi la religia mahomedană.
Moldovenii care şi-au lăsat ţara jefuită de tătari şi de turci
După epoca înfloritoare a domniei lui Ştefan cel Mare, care a fost un adevărat stăvilar în faţa năvălirilor turceşti, negociind la fel ca şi Mircea în Ţara Românească o pace avantajoasă, atunci când bătrânul războinic îşi simţea sfârşitul, au urmat şi în Moldova un şir de voievozi nepricepuţi şi închinători turcilor. Primul care a închinat Moldova turcilor a fost Ştefan Lăcustă (18 septembrie 1538 - decembrie 1540). A fost voievod de sultanul Soliman, după ce l-a alungat pe Petru Rareş. El a fost primul domnitor care s-a închinat de bună voie turcilor şi care a fost ales în Moldova direct de turci. Singura domnie care aducea aminte măcar de cea a lui Ştefan cel Mare a fost a lui Petru Rareş (20 ianuarie 1527 -18 septembrie 1538; 19 februarie 1541- 3 septembrie 1546), fiul său nelegitim. Urmaşii acestuia s-au dovedit însă nepricepuţi, supuşi desfrâului şi apropiaţi turcilor. Printre aceştia se numără şi fiul acestuia, Iliaş Rareş.
După o domnie slabă, nesemnificativă, plină de destrăbălări, renunţă la tron şi se face funcţionar în Imperiul Otoman, trecând şi la religia mahomedană. Despre el scrie cu dispreţ cronicarul Grigore Ureche, în ”Letopiseţul Ţării Moldovei”. ”Pre urma lui Pătru Vodă Rareş cu dragoste ridicară boiarii cu toată ţara pre Iliiaşu, fii-său cel mai mare, la domnie, sâmbătă, septevrie 3, că şi firea şi faţa îl lăuda să fie blându şi milostivu şi aşăzătoriu, gândidu-să că va sămăna tătâne-su. Ci nădejdea pre toţi i-au amăgitu, că dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit. Că avându lângă sine sfetnici tineri turci, cu care ziua petrecea şi să dermierda, iar noaptea cu turcoaie curvind, din obiceele cele creştineşti s-au depărtat”, preciza cronicarul.
Un alt voievod care s-a remarcat prin închinarea ţării turcilor a fost Petru Şchiopul. A avut patru domnii, din 1574 până 1591, fiind închinat cu totul turcilor. ”Fire bolnăvicioasă, având şi infirmitatea ce i-a pricinuit porecla sub care e cunoscut în istorie, acest voievod a domnit mai mult decât predecesorii săi, însă fără strălucire şi mereu tulburat de diferiţi pretendenţi la tron”, arată Constantin Giurăscu. Mai mult, a permis tătarilor să prade toată ţara, începându-şi domnia în ani de foamete din această cauză. Şi Alexandru Lăpuşneanu, iniţial urcat pe tron de polonezi, dar mai apoi nevoit să caute ajutorul turcilor, a lăsat armatele străine ca să-şi facă de cap prin Moldova, sărăcind populaţia. Mai precis, în 1563, când a luat tronul pentru a doua oară, a plătit turcilor 200.000 de galbeni şi a lăsat armatele tătărăşti şi turceşti să jefuiască toată Moldova. A făcut pe plac turcilor şi a dărâmat toate cetăţile de apărare importante, lăsând ţara fără apărare.
Puţini domnitori s-au opus puterii otomane
Singurii care s-au opus tăvălugului otoman fie prin puterea armelor, fie prin alianţe tăinuite au fost personalităţi deosebite atât din punct de vedere militar, cât şi administrativ, precum Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Mihail I Basarab, Ion Vodă cel Cumplit sau Petru Rareş. Majoritatea au avut domnii înfloritoare din toate punctele de vedere. Au încercat să întemeieze sisteme de alianţe cu puterile creştine, precum Polonia sau Ungaria, şi chiar în momentul în care au rămas fără ajutor au reuşit să încheie pace cu turcii în condiţii avantajoase, ajungând să plătească un tribut mai mic faţă de alte regiuni vasale.
Unii dintre aceşti voievozi au sfârşit tragic opunându-se turcilor, precum Ion Vodă cel Cumplit sau Constantin Brâncoveanu, acesta din urmă purtând o corespondenţă secretă cu Imperiul Habsburgic. Cu toate acestea, numărul voievozilor care au încercat să se opună otomanilor este mic în comparaţie cu cel al domnitorilor care au plecat capul necondiţionat sau, mai rău, au obţinut tronul cu ajutorul otomanilor, permiţându-le intervenţia în afacerile interne ale ţării. Dominaţia otomană în Principatele Române va culmina începându cu 1711, odată cu domniile fanariote, când stăpânirea turcilor asupra Moldovei şi Ţării Româneşti ajunge la apogeu.
Vă recomandăm:
Se încarcă comentariile...
