Destrăbălaţii care i-au condus pe români în Evul Mediu. Erau lacomi, omorau pentru avere şi-şi duceau viaţa în orgii
0
O parte a voievozilor români au intrat în galeria celor mai detestate personaje ale istoriei românilor. Fie că au ajuns cunoscuţi pentru cruzime, fie pentru destrăbălări fără margini, aceştia au oripilat pe toţi cei care i-au cunoscut.
De obicei în istoria românilor au ieşit în evidenţă voievozii-eroi. De fapt cei cunoscuţi publicului larg şi prezentaţi ca şi exponenţi au evului mediu românesc. Pe lângă aceşti lideri-eroi se află însă o întreagă galerie de voievozi desfrânaţi, criminali sau care pur şi simplu şi-au îngrozit supuşi.
De altfel ca în orice altă ţară medievală a Europei numărul reformatorilor, eroilor militari, al strategilor şi a întemeietorilor legendari este mic în comparaţie cu infamii care au hotărât vremelnic soarta supuşilor. În istoria românilor s-au făcut remarcaţi o serie întreagă de voievozi care au scandalizat contemporanii.
Desfrânaţii fii ai unui mare voievod
Petru Rareş, fiul ilegitim al marelui Ştefan cel Mare, a împlinit aşteptările celor care-i cunoşteau ilustrul părinte. A fost un voievod marcant şi destoinic. Fiii săi însă nu s-au ridicat la aşteptările tatălui. Mai mult decât atât au ajuns să fie huliţi şi blestemaţi de supuşi pentru comportamentul lor despotic sau desfrânat. Cel care i-a urmat tatălui său a fost Iliaş Rareş (3 septembrie 1546-11 iunie 1551). Era fiul cel mare al voievodului Petru Rareş şi a petrecut o bună perioadă la Istambul, ca zălog a credinţei părintelui său faţă de Poartă. Contemporanii săi, spun că această perioadă petrecută de Iliaş în Imperiul Otoman i-a schimbat viaţa. Iliaş s-a ”turcit” împrumutând obiceiuri orientale şi metehne de prinţ otoman. Odată ce a luat tronul tatălui său, nu a dovedit calităţi de lider. Din contră a lăsat ţara în seama boierilor şi a dus-o numai în distracţii. Destrăbălările ciudate şi fără limită a voievodului moldovean, a stârnit revolta şi dispreţul supuşilor.
„Din afară se vedea pom înflorit, iar dinlăuntru lac împuţit. Că avîndu lîngă sine sfetnici tineri turci, cu cari ziua petrecea şi să dezmierda, iar noaptea cu turcoaice curvind, din obiceele creştineşti s-a îndepărtat”, scria cronicarul Grigore Ureche. Mai mult decât atât în ciuda eforturilor tatălui şi a bunicului, Iliaş Rareş s-a dovedit un supus fidel turcilor, întreprinzând la ordinul lor mai multe expediţii contra transilvănenilor. Sătul de critici şi speriat de o posibilă revoltă, Iliaş fuge la turci şi se converteşte la mahomedanism. Fratele său Ştefan al VI lea Rareş (1551-1552) i-a urmat la tron. Din păcate nici acest fiu nu a făcut cinste tatălui.
Din contră la fel ca şi fratele său mai mare, era aplecat către destrăbălări şi pe deasupra era şi crud. Provoacă scandaluri sexuale în Moldova, implicându-se, de multe ori cu forţa, în relaţii scandaloase cu fiicele şi soţiile boierilor. Era considerat de contemporani un desfrânat fără pereche. ”Foarte autoritar şi, pe deasupra, foarte desfrânat, deşi avea soţie, Caterina, şi un fiu, Petru, a cărui soartă ulterioară ne este necunoscută a stârnit repede ura boierilor”, scria Ştefan Gorovei, în lucrarea sa ”Muşatinii„. Ştefan al VI lea Rareş nu a avut însă inspiraţia de a proceda precum fratele său. A rămas pe tron şi a fost asasinat de boieri în 1552 în tabăra militară de la Ţuţora.
Neamţul care şi-a bătut joc de Moldova
În galeria infamilor de pe tronul Moldovei, s-a aflat un alt fiu, de această dată ilegitim a marelui Petru Rareş. Se numea Iancu Sasul, fiul lui Petru Rareş cu o nemţoaică din Braşov, Ecaterina Weiss, pe care a cunoscut-o se pare în campaniile sale din Ardeal. Iancu Sasul ajunge pe tronul Moldovei după ce s-a căsătorit cu o prinţesă din neamul Paleologilor şi după o serie de maşinaţiuni la Constantinopol. De altfel profită şi de situaţia precară a voievodului moldovean Petru Şchiopul, un domnitor ce tocmai îl nemulţumise pe sultan. Iancu Sasul domneşte în Moldova în perioada 1579-1582 şi ajunge să scandalizeze întreaga ţară. Era plin de cruzime, jecmănise populaţia cu biruri grele şi pe deasupra era şi afemeiat. În primul rând Iancu Sasu era foarte lacom şi a ucis mulţi boieri pentru a le lua averile. ”Lăcomie de avuţie nespusă, pre mulţi au omorât”, spunea cronicarul Grigore Ureche.
Una dintre victimele lui Iancu Sasul a fost boierul-cărturar Ioan Golia ucis fără milă şi fără motiv pentru confiscarea averilor sale. Mai mult decât atât îşi bătea joc de fetele şi nevestele boierilor. ”Ce nice de curtea sa nu să ferea, că jupânesele boierilor de la masa doamniei sale le scotea, de le făcea silă”, adăuga Grigore Ureche. Acelaşi cronicar spune convins că Iancu Sasul era ” om curvariu peste seamă”. Ţăranii erau şi ei nemulţumiţi de lăcomia voievodului şi au avut loc revolte şi chiar fugi ale ţăranilor peste Nistru. La toate acestea se adăuga şi faptul că Iancu Sasul era ”eretic„ pentru Moldoveni, fiind luteran. Iancu Sasul face greşeală să-i trădeze pe turci în favoarea Habsburgilor. În acel moment este mazilit, fuge din ţară dar este prins şi omorât.
Mihnea, coşmarul preoţilor şi al poporului
Un alt voievod român cunoscut pentru cruzimea şi destrăbălările sale a fost Mihnea cel Rău(1508-1509), de această dată un domnitor din Ţara Românească. La rândul său a fost fiu al unui domnitor învăluit în aură de legendă. Mai precis fiul lui Vlad Ţepeş. Mihnea s-a ales cu porecla de ”cel Rău„ din cauza cruzimii sale. Se pare că de fapt porecla i-a fost atribuită şi de rivalii săi, boierii Craioveşti. De altfel mărturiile rămase din aceea perioadă îl înfăţişează pe Mihnea ca pe un tiran crud şi afemeiat. La fel ca şi Iancu Sasul era dornic de avere. Poftise în special la bogăţiile marilor boieri şi începuse să-i ucidă fără judecată şi fără motiv, spune cronicarul Gavril Protul, un mare adversar al voievodului.
” Apucând domnia, îndată se dezbrăcă lupul de pielea oii şi îşi astupă urechile ca aspida şi ca vasiliscul, iar arcul şi-l încordă şi găti săgeţi de săgeta, şi sabia şi-o fulgera, şi mâna şi-o întărea spre răni, şi prinse pre toţi boierii cei mari şi aleşi, muncindu-i cu multe munci cumplite şi le lua toată avuţia(..)Unora le-a tăiat nasurile şi buzele, pre alţii i-a spânzurat şi pre alţii i-a înecat; iar el se îmbogăţea şi creştea ca chedrul până la cer şi-şi împlinea toată voia sa”, scria Gavril Protul. De altfel Mihnea, spune acelaşi cronicar necinstea fetele şi nevestele boierilor, pe unele siluindu-le de faţă cu taţii sau soţii. „Şi se culca cu jupânesele lor şi cu fetele lor înaintea ochilor lor.”, scria Gavril Protul.
Ceea ce a stârnit revolta în sânul populaţiei, a fost atitudinea voievodului faţă de biserica. A tras cu tunul în mănăstire, după ce s-a convertit la catolicism. Boierii au cerut sprijinul turcilor care l-au îndepărat de pe tron. Mihnea fuge în Transilvania. Este însă urmărit de un ”răzbunător„ şi ucis pe treptele Bisericii Parohiale din Sibiu. „Aşa şi acest Dumitru Iacşici, pentru ruga lui sfeti Nifon, au rănit şi au omorât pre urâtul muncitor, pre Mihnea, şi stătu ca Fineas în Ţara Madiamului pentru ovrei şi fură lucrurile lui pre îngăduinţă. Aşa şi acest Dumitru stătu şi fu pre îngăduinţa tuturor. Şi să opri războiul şi dobândi laudă”, se arată în letopiseţul Cantacuzinesc.
Alexandru, cel care l-a condamnat pe Mihai Viteazul
Un alt voievod renumit pentru infamia sa, a fost Alexandru al III lea(august 1592-septembrie 1593), voievod al Ţării Româneşti. A fost numit în epocă, cum altfel, ”cel Rău”. Porecla nu i s-a tras de această dată de la un clan boieresc, ci de la cruzimea sa. A trăit în tinereţe la turci. Se spune că a dus o viaţă destrăbălată şi a ajuns să fie închis pentru datorii în Insula Rhodos. Reuşeşte să adune din nou avere şi fiind prieten cu aga ienicerilor, ajunge domn în Moldova, contra sumei de 900.000 de florini. Nu rezistă mult, fiindcă nu reuşeşte să-şi achite datoriile faţă de creditorii, care i-au dat florinii pentru cumpărarea tronului. Ajunge însă în 1592 pe tronul Ţării Româneşti. În această ţară însă reuşeşte să devină un coşmar pentru populaţie.
La fel ca şi Mihnea, Alexandru al III lea era lacom şi căuta să-şi rotunjească averea prin confiscarea averilor boiereşti. Totodată a obţinut tronul de la turci cu sume considerabile de bani, pe care trebuia să le acopere. Din această cauză a jecmănit toată populaţia. ”Avea puţină bunăvoinţă faţă de supuşi şi contractase multe datorii cu neputinţă de a fi răbdate, preţuite cam la 10 poveri de aur. Pe lângă aceasta, adusese o aşa mare mulţime de turci chiar în aceea ţară şi până atunci destul de crunt lovită încât încercau să şi-o uzurpe ca pe o provincie ocupată definitiv; să asuprească cu noi feluri de jafuri şi cu o cruzime mai mult decât tiranică , cu cele mai mari silnicii pe locuitorii cu totul apăsaţi”, scria cronicarul Baltasar Walther, cuprins în lucrarea ”Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile interne contemporane”, scrisă de Dan Simionescu. Era considerat un tiran şi de alţi cronicari ai vremii.
“Tiran neîntrecut şi om fără milă, despre care se spune că de câte ori ieşea la câmp nu uita niciodată să taie câte un boier. Tăiat-a odată acasă, în ţară, şaptezeci şi cinci de boieri. Aşa se spune”, scria cronicarul Szamosközy. Totodată este cunoscut episodul în care Alexandru cel Rău încearcă să-l ucidă pe Mihai Viteazul. În cele din urmă a fost mazilit, la cererile boierilor munteni dar şi prin intervenţia lui Mihai Viteazul care se pare oferise mai mult pentru tron. Aceşti voievozi sunt doar o parte din galeria infamilor care au ajuns pe tronurile celor două Principate, mulţi fii sau nepoţi a marilor voievozi-eroi ai istoriei românilor.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Se încarcă comentariile...
