Cum năşteau româncele în urmă cu un veac - asistate de moaşe şi se „dregeau“ cu rachiu. Femeile tratau infertilitatea cu „matcă“ de iepuroaică

În vremurile în care nu existau clinici de maternitate sau medici ginecologi, ţărăncile românce năşteau acasă, asistate de moaşe. Treceau prin cele nouă luni de sarcină ajutate de credinţă, descântece şi superstiţii. Tratau infertilitatea cu sămânţă de iepuroaică şi pentru sarcinile pierdute sau copiii morţi la naştere dădeau vina pe spiritele rele.

În urmă cu un veac, în vremurile în care nu existau medici ginecologi, clinici de specialitate sau tratamente medicale de fertilitate, ţărăncile românce treceau prin perioada de sarcina cu credinţă în Dumnezeu, rugăciuni, descântece şi multe superstiţii. Infertilitatea se trata cu licori sau amestecuri pe bază de plante. De vină pentru pierderile de sarcină sau copiii născuţi morţi erau spiritele rele. La naştere, femeia era asistată doar de moaşă, care apela la metode rudimentare pentru a ajuta viitoarea mamă să treacă peste chinurile facerii.

Să facă copii era principala preocupare a ţărăncii românce, odată ce devenea nevastă. Femeile infertile erau considerate „sterpe” şi nu exista ruşine mai mare pentru o nevastă decât să nu aducă pe lume copii, în primii ani de căsnicie. Studiul etnografic „Naşterea la români”, de  Florea Marian Simion, publicat în 1892, este un document inedit care aduce dovezi despre cât de importantă era procreerea pentru femeile românce de la sfârşitul secolului trecut. 

Femeia stearpă risca să fie bătută şi alungată de bărbat dacă nu aducea pe lume copii în primii ani de căsnicie. În lipsa tratamentelor de fertilitate de astăzi, în urmă cu  mai bine de 100 de ani, ca să rămână gravide femeile se rugau la Dumnezeu şi apelau la vraci. Credinţa în Dumnezeu şi rugăciunile la biserică erau primele ajutoare ale femeii care ar fi făcut aproape orice să nu fie numită de bărbat „stârpitură”. 

Descântecele şi licorile din plante precum orhidee, liliac sau trandafir alb reprezentau alte metode la care apelau tinerele bănuite a fi sterpe.

Sămânţă de iepure şi iepuroaică, remediu contra infertilităţii

Metodele pe care le foloseau în urmă cu un veac femeile pentru a rămâne gravide stârnesc, astăzi, amuzament. În credinţa că iepuroaica este cel mai fertil animal, ţărăncile românce făceau reţete de fertilitate din „boaşe“ de iepure şi „matcă” de iepuroaică. O astfel de reţetă culeasă din satele vechi româneşti este descrisă de etnologul Simion în studiul care explică naşterea la români acum un veac.

„Ea bea sămânţă de iepure şi iepuroaică, adică ia boaşele unui iepure şi matca de iepuroaică şi le usucă bine. După ce le-a uscat de ajuns, le pisează până se fac pulbere. Le pune apoi fiecare, separat, în sticluţe cu rachiu. Sticlele bine astupate se ţin la rece nouă zile . După a noua zi, bărbatul bea sămânţa de iepure, iar femeia, pe cea de iepuroaică”.

Dacă nici licorile şi nici descântecele cu efecte miraculoase nu funcţionau, atunci femeia pleca din sat în sat, în căutarea leacului care avea să o ajute să devină mamă.

Despre femeile care nu puteau avea copii, românii de acum 100 de ani considerau că nu sunt credincioase: „Femeia care nu poate face copii se zice că nu e  bună la Dumnezeu şi de aceea, nu poate avea. Aceea care anume face ca să nu aibă e, după părerea poporului, drăcoaică. În cealaltă lume, au supt şerpii la sânii ei, iar fătul ei ce ar fi avut să-l nască viu, e pierdut”, se explică în cartea etonologului Simion.

Nouă luni de superstiţii

După ce rămânea gravidă,  în cele nouă luni de sarcină, viitoarea mamă se ghida tot după superstiţii şi credinţe populare. Femeia trebuia să fie foarte atentă la ceea ce băga în gură, pentru a avea un copil sănătos. „Femeia îngreunată să nu mănânce poame îngemănate, căci va face copii gemeni. Din măr început să nu mănânce, că va face copilul cu semn. Poame crude dacă va mânca, va naşte fără timp”, sunt numai câteva din supertiţiile femeii gravide de acum un veac.

Ţărăncile gravide românce nu mâncau duminica păstăi, de frică să nu iasă copilul tâmp. Nu mâncau, de asemenea, carne netăiată din frigare, de frică să nu iasă copilul cu limba prinsă. Nu mâncau din măr început, pentru că se credea că nou-născutul va ieşi cu semn ca al unei muşcături de câine.

Superstiţiile vizau şi interdicţia la anumite activităţi: „Femeia însărcinată care va culege surcele în poală, copilul ce  va face va avea pe corp nişte pete de diferite mărimi, iar aceea care va culege în poală surcelele ieşite din rindea, va face copilul cu părul creţ”. Ţărăncile gravide nu îşi înodau pletele când găteau de teamă să nu facă „copii cu limba împiedicată”.

Femeilor care erau în pericol să piardă sarcina li se dădea sămânţa de pepene, nuci pisate, amestecate cu rachiu, vin şi apă. 

Spiritele rele erau de vină pentru pierderea sarcinilor

Când o femeie pierdea un copil, înainte de naştere, de vină erau spiritele rele. Zburătorul era un fel de zmeu care intra noaptea pe horn, sub formă de şarpe şi chinuia femeile gravide până pierdeau copilul.

Avestiţa, aripa Satanei era, în credinţa populară, cea mai vicleană şi mai rea dinte spiritele necurate. ” Se arată femeilor îngreunate mai ales când acestea se afla pe patul naşterii şi nu numai că le înspăimântă, ci totodată le şi frământă, le torturează şi le sminceşte, aşa că cele mai multe dintre dânsele mor îndată , mai înainte de a fi apucat a naşte sau rămân, întotdeauna, schimoniste şi neputincioase”.

Năşteau în pat, asistate de moaşe

Când le venea sorocul, ţărăncile românce nu mergeau la medic, ci la biserică. După ce se împărtăşeau, intrau în grija moaşei, o femeie bătrână din sat, „cunoscătoare” în tainele aducerii pe lume a copiilor.  Printre „ustensilele” cu care moaşa ajuta gravida în durerile facerii, se număra o ţeavă, nelipsită de lângă patul de travaliu. Etnologul descrie în ” Naşterea la români” felul în care moaşa debloca, cu ţeava, respiraţia gravidei: „Între multele trebuie să fie lângă pat o ţeavă, ca fiind în pericol de moarte, să-i poată aspira aerul pe grumaz sau fiind astupată o femeie ştiutoare îi scoate materia de pe grumaz cu care i s-a împiedicat respiraţia”.

Prezenţa bărbatului era în unele situaţii indispensabilă. Se credea despre unele femei că nu pot naşte decât în prezenţa soţilor. Se credea, de asemenea, că îngenuncherea grăbeşte naşterea şi de aceea multe femei în travaliu erau puse să stea în genunchi.

Lăuza se dregea cu rachiu

Odată născut, copilul era pus sub masă. Etologul explică faptul că acest obicei are origini mai vechi, în tradiţia  romanilor, care aşezau copilul nou-născut direct pe pământ. Lăuza era îngrijită tot de moaşă.  Era unsă cu seu de oaie,  ulei sau rachiu (”holercă” ) şi era legată cu un brâu. Lăuzei i se dădea să bea un pahar sau două de rachiu cu zahăr şi secară pisat. Doar dacă era prea slabă, lăuza avea interzis la dresul cu rachiu pentru că se considera că îi face rău la inimă. Proaspăta mămică avea voie să mănânce doar la oră după naştere şi numai anumite alimente: supă sau lapte dulce şi acru

Viaţa nou- născutului începea tot sub semnul supertiţiilor. Copilul nu se spăla în apă clocotită,  deoarece se considera că viaţa îi va fi neliniştită precum apa care fierbe şi că  va avea  toată viaţa” neastâmpăr, certuri şi supărări”.

Se credea că, la naştere, fiecare copil capătă o stea şi cât timp steaua va străluci pe bolta cerului, atâta va trăi şi individul căruia i s-a dat.