"Teatrul revine în forţă pe fondul calităţii slabe a televiziunii"

Ion Caramitru spune că spre teatru şi spre muzica bună "vii după ce te-ai bălăcit în subproducţii" Ion Caramitru a venit în redacţia ziarului "Adevărul" pentru o discuţie relaxată

Ion Caramitru spune că spre teatru şi spre muzica bună "vii după ce te-ai bălăcit în subproducţii"

Ion Caramitru a venit în redacţia ziarului "Adevărul" pentru o discuţie relaxată despre teatru şi nu numai. Pentru că demnitatea de director al Teatrului Naţional Bucureşti presupune nu numai artă actoricească, ci şi câte puţin din toate celelalte: administraţie, politică, implicare în problemele societăţii.

Între artă şi politică

Ion Caramitru este unul dintre numele de referinţă ale teatrului românesc. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale în 1964. A cunoscut un număr impresionant de succese, atât pe scenele din ţară şi din străinătate, cât şi în producţii cinematografice. În 1995 a fost decorat de Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi Irlandei de Nord cu titlul de Ofiţer de Onoare al Ordinului Imperiului Britanic pentru activitatea culturală româno-britanică, iar în 1997 a primit distincţia de Cavaler al Ordinului Literelor şi Artelor în Franţa. Pe lângă activitatea actoricească şi regizorală, Ion Caramitru a desfăşurat şi o activitate politică destul de importantă, fiind ministru al culturii, din partea PNŢCD, în legislatura 1996-2000. Acum a rămas doar un simplu membru al partidului, însă îşi păstrează convingerile pro-monarhiste. Este preşedinte al Uniunii Teatrale din România (UNITER) şi, din anul 2005, director al Teatrului Naţional Bucureşti.

- Cum vedeţi Teatrul Naţional? Este doar un loc unde să fie promovată creaţia naţională, este un loc de experiment, sau o zonă comercială, de succes care intră în competiţie cu celelalte teatre?

- Este câte ceva din toate acestea. Evident însă, Teatrul Naţional are vocaţia, prin definiţie, de a promova valorile culturii naţionale, clasică şi contemporană. Dar un teatru cu trei săli, poate în viitor cu patru, cu un evantai de posibilităţi mai mare decât al altor instituţii, mai bine subvenţionat într-un anume fel, poate să mergem şi mai departe - ceea ce şi face de altfel - adică să aducă în faţă şi marile valori ale culturii universale. Clasici şi contemporani.

- Se mai vinde dramaturgia românească clasică?

- "Ultima oră" se joacă cu sala aproape plină la Sala Mare. Recent am avut premieră cu "Jocul Ielelor". Dacă spectacolul este bun, este ca o partitură muzicală. Oamenii vin să o asculte, dacă este bine cântată.

- Care este noul public de teatru? E clar, s-au schimbat generaţiile din "89 şi până azi, dar sălile sunt din nou pline.

- Imediat după "89, publicul nu a mai intrat în teatru aproape deloc. Tot ce se întâmpla în afara teatrului era spectaculos. Televiziunea transmitea CPUN până dimineaţa, teatrul era în stradă. Acum, una din resursele acestei reveniri este calitatea din ce în ce mai slabă a televiziunii. Ţin minte spectacolul excepţional făcut de Tocilescu la Teatrul Naţional, pe care Dinu Săraru l-a scos cu plin succes. Nu se găseau bilete, se stătea la
cozi la "Scrisoarea pierdută", care era un spectacol, cum spun englezii up today, reprezentând viaţa politică de azi, cu personaje recognoscibile şi pe care Săraru l-a scos pentru că nu-i plăceau lui, nu-i plăcea această piesă. Era un spectacol viu. Luase şi un mare premiu la UNITER. Spre teatru sau spre muzica bună vii după ce te-ai bălăcit în subproducţii. După ce ai atâtea producţii de slabă calitate, simţi nevoia să respiri şi un aer curat, un oxigen adevărat şi atunci te duci la un concert bun sau la un spectacol de teatru. Dacă ai intrat în teatru şi ai prins un spectacol bun, te va atrage şi altul.

- Sunteţi foarte optimist!

- Cu ocazia acestei discuţii vă spun şi un of, şi anume, din păcate, foarte multă lume nu poate veni la teatru pentru că suntem siliţi să începem spectacolele iarna la 18.30 şi mai târziu la 19.00, din cauza lipsei transportului de noapte în Bucureşti. În toate capitalele lumii, spectacolele încep la 18.30. Omul a ajuns acasă de la serviciu, s-a spălat, s-a îmbrăcat frumos, şi-a luat soţia şi au venit. Acum, ca să prinzi un spectacol la 18.30, când până la 17.00 cel puţin eşti la serviciu, când să mai ajungi?

- Vorbiţi cu Primăria Capitalei!

- Am vorbit. Şi, la un moment dat, solidari şi cu alte teatre.

- Există concurenţă reală între teatre?

- Sigur că da. A fost şi o concurenţă complet neloială. Până nu de mult, aşa-numitele instituţii de interes naţional, Teatrul Naţional din Bucureşti, Muzeul Naţional de Istorie, Filarmonica George Enescu, Muzeul Naţional de Artă, Opera Naţională, erau considerate, încă de pe vremea comunistă, institute de interes naţional. Aveau un statut aparte. Ele erau instituţiile care făceau spectacolele oficiale şi primeau şi un surplus la salariu de 25 la sută la salariul de bază. Or, la Teatrul Naţional din Bucureşti se face tot teatru, la fel ca şi la Teatrul Bulandra, ca şi la Teatrul de Comedie. Talentul nu ţine cont de spaţiul unde joci. Din fericire, Primăria Capitalei acum un an sau doi a estompat această diferenţă.

- Teatrele private care au început să apară, cum influenţează?

- Eu zic că bine. Şi nu uitaţi că sunt unul dintre promotori. Prin UNITER am făcut asta încă din "90-'91. Am influenţat decizia cu proiecte europene. Am făcut un teatru franco-român, spaniol-român. Am sprijinit cât am putut această formă de manifestare. Mulţi s-au format sub umbrela Uniunii. Şi revin la o chestiune care, mai devreme sau mai târziu, va trebui să se impună şi în lumea noastră: în artă, competiţia este la fel de dură şi de sălbatică ca şi în sport.

Dacă ai intrat în teatru şi ai prins un spectacol bun, te va atrage şi altul

"Nu există turist la Londra să nu meargă la spectacol"

- Există concurenţă reală în teatru?

- Sistemul administrativ în care ne aflăm în continuare se află în divorţ organic cu sistemul competiţional. Circa 85-90% din artiştii teatrului sunt angajaţi pe viaţă şi aceasta este o soluţie oarecum comodă. În străinătate, unde eu am lucrat şi în film, şi în teatru, eşti în competiţie tot timpul. Eu, de exemplu, am jucat un rol principal la Dublin în engleză. M-au găsit în sistemul de casting din lume, m-au considerat pe mine cel mai potrivit. M-am dus, am avut un contract de patru săptămâni de repetiţie şi patru săptămâni de spectacole, seară de seară. În seara ultimului spectacol, nici n-am ieşit bine din scenă şi au şi intrat să schimbe decorul pentru următorul spectacol! În răstimpul acesta am dat şi o audiţie pentru două filme, dacă tot eram acolo. Agentul meu - am un agent în Londra - mi-a spus: fii atent, să fii mereu bine pregătit. Şi eu mă antrenam! Eram tot timpul atent cu mine, să nu mă îngraş, să nu obosesc, să nu fumez, să am respiraţia bună, să nu răguşesc. Există o asemănare foarte serioasă cu competiţia sportivă.

- Dar există în toată Europa teatre subvenţionate, acolo nu scade nivelul concurenţei?

- Dacă discutăm despre lumea subvenţionată a teatrului european, se poate vorbi de Teatrul Naţional din Londra, de exemplu, sau de Comedia Franceză, acestea sunt subvenţionate cam cu 40% din totalul cheltuielilor. Restul se obţine din vânzări de bilete. Dar proiectul de a conduce Teatrul Naţional din Londra se susţine foarte greu şi numai mari personalităţi din lume pot ajunge acolo. Ele trebuie să garanteze un anumit tip de repertoriu, un anumit tip de marketing. Dar suntem în Anglia lui Shakespeare, suntem într-o ţară unde turismul cultural este uriaş. Nu există turist care merge la Londra, că e japonez, că e australian, că e neozeelandez, francez sau american să nu se ducă la teatru.

"Cred în continuare în ideea monarhică"

- Sunteţi susţinător declarat al monarhiei. Pragmatic vorbind, nu numai în punctul de vedere al convingerilor dumneavoastră politice, sunteţi de părere că monarhia mai poate fi introdusă în Romania?

- S-a pus problema cum scăpăm de comunism, dar văd că nu am scăpat încă de comunişti. Şi vă întreb aşa, ca un exerciţiu de imaginaţie: atunci când regele a venit în ţară în 1992, şi trebuia să vină şi mai înainte, era cu 15-17 ani mai tânăr. Iată, se sărbătoresc acum 80 de ani de la urcarea pe tron. Regele nostru trăieşte bine de 17 ani şi ar fi putut asigura, cel puţin în aceşti 17 ani, un echilibru politic. Distrugerea echilibrului istoric al României şi îngenuncherea ei în faţa comunismului sovietic s-a făcut în momentul abdicării forţate. În momentul în care Constituţia din 1923 era în funcţie, monarhia constituţională asigura o viaţă politică de tip englez, cu trei partide care luptau pentru putere. România anilor "30-'40 este România Europei centrale. Tata îmi povestea, apropo de criza mondială în "29-'33, că negustorii din România nici n-au simţit că e criză. Toate tranzacţiile între negustorii serioşi în România se făceau în aur direct, nu în valutele degradate.

- Asta a fost în trecut. Dar în viitor?

- În viitor, eu cred că ideea monarhică pentru România este una bună şi cred că până la urmă democraţiile monarhice sunt mai stabile decât democraţiile de tip prezidenţial - cu excepţia Franţei, care a trecut prin atâtea nenorociri chiar în perioada asta. Existenţa unui rege simbolic exclude competiţia pentru locul întâi în stat, pentru ambiţia de a fi cel mai sus. Să se lupte partidele, primul-ministru să fie liderul partidului care câştigă alegerile!

- Credeţi că mai are România şanse să se întoarcă la monarhie?

- Nu ştiu. În 1996 s-au câştigat alegerile împotriva comuniştilor, când toată lumea spunea că nu se mai câştigă. Ce s-a întâmplat ştim foarte bine. Acum ştim şi cum s-a distrus guvernarea din 1996-2000, dar s-a văzut şi ce-a venit după 2000. Vine momentul în care omul începe să cântărească.

Ce îl frământă

"Cel mai mult mă îngrijorează spaţiul politic deşertic în care ne aflăm. La ora asta nu există o opţiune politică reală, una în care să mergi cu încrederea absolută sau măcar relativă. Este o criză morală şi pentru că nu s-a încheiat desprinderea de comunism. Nici nu s-a condamnat în mod real. Condamnarea din parlament este una care nu cere urmări. Iată acum dosarele Revoluţiei se opresc, le lasă undeva unde nu ştii unde şi pentru nu ştiu cât timp. Şi nici măcar nu mai trebuie demonstrat în mod real, pentru că le-am trăit cu toţii şi fiecare din noi are o analiză, amintindu-şi lucrurile la care a participat."

"E ultimul urlet al fiarei. Moldova va reveni la patria-mamă"

Scandal cu regimul lui Voronin. "Eu am fost invitat la Chişinău de către Uniunea Teatrală din Moldova, UNITEM, care împlinea un număr de ani de la înfiinţare. (Se întâmpla în preajma zilei de 1 Decembrie 2006, nota red.). Am fost invitat strict pe linie teatrală. Şmecheria a fost a lui Voronin, care a spus că am venit prin ambasadă, ceea ce nu era adevărat. La Chişinău am dat interviuri şi un ziar m-a întrebat cum explic eu faptul că în Moldova a câştigat alegerile Partidul Comunist. Eu am spus că, după părerea mea, comunismul nu a murit niciodată, chiar dacă în alte ţări şi-a schimbat faţa şi s-a făcut mai roz sau şi-a schimbat numele. Dar, am mai spus, în Moldova, Partidul Comunist a rămas cu numele lui şi a câştigat alegerile. Deci, comunismul trăieşte, aici, la doi paşi. Şi am mai spus că este cea mai tristă realitate pe care o pot trăi, dar cred că e ultimul urlet al fiarei şi că mai devreme sau mai târziu Moldova va reveni la ţara-mamă. De aici, toată povestea. O lună mai târziu, Voronin a făcut o conferinţă de presă şi a declarat că faţă de oameni ca mine trebuie să se ia măsuri speciale. Şi m-am gândit atunci: ce poate să-mi facă? În orice caz, am spus ce gândesc. Sunt român."

Încercări de racolare ale Securităţii. "Acum îi ştiu pe colegii care au fost turnători, dar nu am să-i spun. Securitatea avea două formule. O formulă pe faţă. Primul contact a fost, ca să zic aşa, când am intrat în institut şi nu trecuseră zece zile. Un coleg din anul IV, de care le era frică până şi profesorilor - pot să-i spun şi numele fiindcă a murit, Cristescu - a venit la mine şi mi-a spus: ştiu situaţia ta de acasă, tatăl tău este la puşcărie. Dacă vrei să termini şcoala te duci - şi mi-a spus numele unui coleg - şi vii şi-mi spui ce vorbeşte. Am zis că o să mă mai gândesc. Seara m-am dus la colegul acela şi i-am spus. Iar el zice: să ştii că şi mie mi-a zis acelaşi lucru. I-am spus atunci să mergem împreună şi să-i spunem să ne lase în pace. A zis că-i este frică. Până la urmă l-am convins, am mers şi Cristescu s-a speriat. Aşa am scăpat. Pe urmă am intrat în teatru, am început să am succes. Şi m-am trezit la un moment dat cu un telefon, era foarte oficial: sunt de la Miliţia Capitalei, vrem să facem un film cu teme de investigaţii. Am dori să staţi de vorbă cu noi. M-am dus şi omul mi-a spus să semnez un angajament. I-am spus: nu o semnez aşa ceva niciodată, dar pe de altă parte mă jigneşti. Dacă vreodată o să am ceva de spus în apărarea statului, voi spune. Nu trebuie să semnez. Se putea scăpa."

"Andrei Şerban neagă valoarea teatrului românesc"

- Vorbeaţi despre rivalităţile din teatru, care s-ar asemăna cu cele din sport. Vedem într-adevăr oameni importanţi de teatru, pe care noi, publicul, îi stimăm deopotrivă, dar care intră în polemici greu de înţeles din afară. Conflictul dumneavoastră cu regizorul Andrei Şerban, de exemplu. Cum să ne explicăm asemenea conflicte?

- Încerc să mă reţin. Când vorbiţi de Andrei Şerban, regizorul de talent, este una, când vorbiţi de Andrei Şerban, omul de caracter, este alta. Deci, dacă cineva l-a ajutat pe Andrei Şerban am fost eu. Eu l-am adus în "90, eu l-am numit la Teatrul Naţional, eu l-am readus după ce a plecat să lucreze în România să facă două workshopuri, eu i-am intermediat spectacolul cu "Oedip" în "95 de la Opera Română şi este premiant al UNITER, pentru întreaga sa activitate. Şi tot eu am negociat cu ministerul să preia ceea ce dorea el foarte mult Centrul de Studii Teatrale, cu numele lui propriu, Andrei Şerban, în cadrul Teatrului Naţional. Am fost la Ministerul Culturii, am găsit soluţia juridică, a apărut hotărârea de guvern cu Centrul Andrei Şerban, după care a anunţat că nu-l mai interesează, că a fost înşelat. Nu a fost înşelat cu nimic. Luaţi hotărârea de guvern şi o să vedeţi că era exact ceea ce voia el.

-Şi totuşi, care este sursa acestui conflict?

- Nu mă simt confortabil să răspund cu aceeaşi monedă. Totuşi, faptul că a lipsit foarte mult din România îl face să creadă că i s-a creat un statut aici de excepţie. A spus că teatrul românesc nu a existat sub nicio formă până să vină el. Dar marile succese ale teatrului românesc au fost în anii "60-'70, mari spectacole, prezenţe peste tot în lume. Teatrul românesc a fost considerat unul dintre cele mai bune în lume. Exact această valoare Andrei Şerban o neagă total. N-are voie să facă asta. Şi el este tot un produs al teatrului românesc.

- De ce apar conflicte în această breaslă pe care o văd că lumea o stimează pentru valoarea individuală a fiecărui membru?

- Aici v-aş ruga să înţelegeţi puţin acest orgoliu firesc al artistului. El vrea întotdeauna să fie şi cel mai bun, şi cel mai frumos, şi cel mai cultivat, şi cel mai curtat.

- Nu sunt suficiente teatre, nu sunt suficiente scene, nu sunt suficiente aplauze pentru toţi?

- Nu. Fiecare vrea să fie cel mai bun. Asta este un sentiment născător de competiţii adevărate. Pare şi puţin românesc, dar să ştiţi că şi la Oscar, şi în altă parte actorii s-au simţit nedreptăţiţi. Şi la UNITER, bineînţeles.