Drama ofițerilor români care au ajuns prizonieri ai Wehrmachtului, după ce Germania a capitulat
0Capitularea Germaniei hitleriste la 8 mai 1945 nu avea să aducă pacea mult visată în lume. Dramele erau departe de a se încheia, iar războiul să devină istorie. În spatele frontului și în lagăre se murea de boli, de foame și de muncă grea. După încheierea conflagrației mondiale pe Bătrânul Continent, teroarea nazistă a fost înlocuită în Europa de Est cu cea sovietică. Mai multe țări, printre care și România, au intrat în sfera de influență a URSS-ului și a Armatei Roșii, unde au rămas aproape jumătate de secol.
La 12 mai 1945, la câteva zile după ce în Europa armele tăceau, iar războiul declanșat de Adolf Hitler în 1939 se încheia, țara noastră avea efective importante pe front. Astfel, datele istorice consemnează 189.171 de români care se aflau în război, dintre care 8.638 de ofițeri, 9.795 de subofițeri și 170.738 efective de trupă. Mulți români erau închiși în lagărele din Vest: 58.443. Dintre aceștia, 930 erau ofițeri și 1.124 erau subofițeri.
Pentru 24 de marinari români, ofițeri şi cadeți, pe care actul de la 23 August 1944 i-a prins în Germania, și au devenit din aliați dușmani, a însemnat sfârșitul prizonieratului. Povestea lor a început la 1 august 1944. Atunci, au fost trimiși în Germania pentru specializare patru ofițeri de Marină: doi de la Școala de torpile de la Flensburg-Murwik: comandorul Nicolae Valasoglu și locotenentul Ștefan Stoianovici și doi de la o școală de artilerie (Schifsartillerieschule) din orașul Sassnitz, repectiv locotenenții Valeriu Ionescu-Oituz și Carmen Banciu. „Am plecat din țară pe 1 august și am ajuns a doua zi în Germania unde am intrat direct în școală“, conform mărturiei lui Nicolae Valasoglu păstrată la Muzeul Academiei Navale „Mircea cel Bătrân“ din Constanța. Au fost cazați pe cel mai modern transatlantic pe care îl aveau nemții la data respectivă, „Patria“, foarte elegant, împreună cu corpul profesoral.
Ziua Marinei, serbată cu salam de Sibiu și țigări București
O perioadă, instrucția s-a derulat nemțește, dar acea perioadă nu este lipsită de picanterii, cum ar fi sărbătorirea Zilei Marinei, când românii au pus pe masă merinde de acasă: vestitul salam de Sibiu și țigări București, din acelea cu filtru aurit, gustate din plin de colegii ofițeri germani. Perioada de instrucție a fost întunecată de un singur incident, petrecut în oraș, în timpul unei permisii. „Eram în oraș în uniformă și un polițist german mă salută cu «Heil Hitler!». Îi răspund salutându-l cu mâna la chipiu. S-a oprit și mi-a făcut observație, supărat că l-am salutat astfel. I-am explicat calm că sunt ofițer român și că la noi în țară nu există un astfel de salut. Polițaiul a ținut-o pe a lui, că acum sunt în Germania. Între timp, s-a adunat lume, scandalul începea să ia amploare, dar, interesant, tot grupul era în favoarea mea. Când am văzut că se îngroașă gluma, am mulțumit grupului și am plecat“. A doua zi, s-a prezentat la comandorul școlii și i-a cerut permisiunea ca, la următoarea vizită în oraș, să i se permită să se îmbrace cu haine civile. Conflictul s-a aplanat după o anchetă, în urma căreia comandantul școlii și-a cerut scuze în fața ofițerului român.
Dar a venit și momentul 23 August 1944, când un căpitan din serviciul de informații al Armatei germane le-a spus că „în țară s-a schimbat ceva“, nu știe precis ce și cum, dar că vrea să știe dacă românii vor să rămână în continuare la școală. Neștiind ce s-a întâmplat, ei au răspuns pozitiv. După încă o săptămână, același ofițer le-a spus că în România situația este destul de gravă și dacă tot vor să rămână și să lupte „pentru cauza europeană“. Nicolae Valasoglu și-a dat seama că situația este mult mai gravă și i-a spus că nu poate decide pe loc, însă, ar vrea să știe care este situația României, a regelui, și dacă există declarație de război între România și Germania. Evident, răspunsurile nu au venit niciodată, dar românii aflaseră între timp ce s-a întâmplat în țară de la un radio, pe care îl ascultau pe ascuns, în cabina unui căpitan de la școală. La acea vreme, în Germania, dacă te prindeau că ascultai un post de radio străin, erai arestat.
Prizonieri ai Wehrmachtului
În septembrie, românii au hotărât să se declare prizonieri de război. Germania nu ne mai era aliat. Alternativa era aceea de a fi repartizați ca ofițeri torpilori de Distrugătorul Z 37. Comandantul școlii, însă, nu a fost de acord ca românii să plece de la el din școală ca prizonieri, ci i-a trimis la Comandamentul Marinei, urmând ca acolo să se decidă soarta lor. Pe hol, un căpitan i-a zis: „Curaj, domnule, pentru dumneata războiul s-a încheiat“. Războiul se terminase, dar nu și dramele. Așa au ajuns românii noștri prizonieri ai Wehrmachtului, alături de „galonați“, adică cei care participaseră la atentatul împotriva lui Hitler. Erau păziți de bătrâni, din trupele Volkstrum. Unul dintre ei, aflând că sunt români, le-a mărturisit că a luptat în anul 1916 la noi în țară. Cu toții se întrebau ce caută niște români într-o închisoare pentru armata germană.
De acolo, au fost duși cu trenul într-o localitate de lângă Berlin, unde au fost luați în primire de gardiști, foști membri ai Gărzii de Fier, legionari scoși din închisoare de nemți, care au încercat să-i convingă să intre în Armata Națională. După refuzul ofițerilor români, au fost duși în lagărul de prizonieri de la „Marlag und Milag Nord“, din Westertimke. Câțiva au decedat, dar majoritatea au fost eliberaţi de aliați în mai 1945.
La poarta lagărului, cei doi ofițeri români au fost întâmpinați de locotenentul Banciu, coleg de-al său de promoție, și de un englez, fost inginer petrolist la Dacia Română. În lagăr erau cam 3.000-4.000 de prizonieri, majoritatea englezi, și un singur american. Lagărul funcționa nemțește, prizonierii având atât apă rece, cât și caldă, cu program redus, evident, în condiții de război. Singura mare problemă era hrana: „Dacă nu ar fi fost pachetele de la Crucea Roșie pe care le primeam săptămânal, în greutate de 5 kilograme, cred că am fi murit cu toții“.
După o vreme, elevii au fost luați din lagăr şi duşi să lucreze la uzinele Blohm und Voss, chiar acolo unde s-a construit nava-şcoală Mircea. „Eu cred că i-a luat pentru a-i convinge să se înscrie în Armata de Eliberare, pentru că nemţii credeau că noi, ofițerii români din lagăr, îi influenţam în această problemă. Elevii au refuzat să muncească spunând că sunt ofițeri, dar germanii au replicat că ei au fost cei care i-au gradat şi tot ei i-au degradat, prin urmare, acum nu sunt decât soldaţi. Atunci a fost împușcat elevul Ion Musceleanu“, povestește ofițerul drama care s-a petrecut în Germania. După ce linia frontului s-a mutat, au fost trimişi în alt lagăr din Lubeck, unde erau și polonezi și francezi.
Au fost eliberați la 2 mai 1945 și, cum în decurs de trei zile toți prizonierii englezi au fost repatriați, lagărul a trecut sub comanda poloneză. Dar a mai trecut ceva timp până când românii să se întoarcă în țară. „Întâmplarea a făcut să cunoaștem niște sârbi prizonieri, foști partizani, care aveau lagărul chiar în oraș. Chiar și după încetarea războiului, noi continuam să primim pachete de la Crucea Roșie și, cu foametea de atunci, cu un astfel de pachet putea să aibă orice în Lubeck“. Așa au ajuns să-și facă planuri de plecare alături de sârbi. După ce cehii au plecat spre țara lor, a sosit și trenul care i-a luat pe sârbi și pe români la începutul lunii octombrie 1945.
Povestea de iubire destrămată de război
Eliberarea din lagărul nazist a fost povestită și de contraamiralul (r) Valeriu Ionescu-Oituz, cel care a purtat plăcuța cu numărul 1.461. La 10 aprilie 1945, prizonierii de război au pornit în marș către Lubeck, ajungând la 24 aprilie în cazarma unde se mai aflau prizonieri francezi și polonezi. La 2 mai 1945, pe autostrada care trecea pe lângă lagăr au apărut și tancurile engleze. Eliberarea a venit de la tancul comandat de Simon J.M. de Vries.
Valeriu Ionescu-Oituz a lăsat în urmă locul unde a fost prizonier, dar și marea dragoste a vieții sale, pe Leni Schroder, o tânără frumoasă, de 18 ani, o fată cu educație aleasă, de care s-a îndrăgostit lulea, sentimente la care fata i-a răspuns. Părinții ei, cei doi Schroder, comercianți de vază în orășel, l-au primit în sânul ei pe tânărul ofițer român și părea că nimic nu avea să le stea în cale. Dar războiul era război și românul a plecat spre patrie singur. A renunțat la fată și la dragostea ei pentru a o proteja, temându-se de cum ar fi fost primită nemțoaica într-o Românie care întorsese armele împotriva poporului ei. Era 2 august 1945.
Eroii noștri în războiul altora
Armata Română a pierdut în Al Doilea Război Mondial 794.562 de militari. Din cei 367.976 de militari români daţi dispăruți în război (309.533 în Est și 58.443 în Vest), majoritatea au făcut parte din categoria prizonierilor de război, conform istoricului militar Alesandru Duțu. Din documentele găsite în arhivele sovietice, numărul prizonierilor români aflați în evidența Direcției pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne al URSS, în perioada 1941-1945 a fost de 187.367, iar printre aceștia s-au aflat și generalii Mihail Lascăr, Nicolae Mazarini, Traian Stănescu, Savu Nedelea, Constantin Brătescu, Romulus Dimitriu.
„Era o zi însorită, parcă anume pregătită pentru a trece Nistrul“
Pentru mulți soldați și ofițeri români, libertatea a venit odată cu sfârșitul războiului în Europa, dar pentru alții, mult mai târziu. Este vorba de ofițerii români făcuți prizonieri după încheierea armistițiului. Sovieticii s-au comportat ca adevărați ocupanți. „Am fost prietenos, demn, şi nu slugarnic. Eu personal puteam fi oricum, dar ca agent al neamului şi țării noastre, eu nu puteam fi decât cu ei. M-am găsit fără să știu şi fără să-mi dau seama între ciocan şi nicovală: una îmi spunea guvernul de la 23 august 1944 şi alta armata sovietică“, rememora amiralul Horia Macellariu, militarul care a negociat atât cu generalii armatei germane, cantonată la Constanţa, pentru a părăsi ţara fără pierderi de vieți omenești, întrucât dacă ar fi folosit puternica baterie Tirpitz, dotată cu trei tunuri care puteau lovi ţinte până la o distanță de 34 de kilometri, ar fi distrus orașul-port, cât și cu sovieticii, cu care România a devenit, peste noapte, aliat.
Flota românească, dusă trofeu rușilor
Bravul militar român n-a putut împiedica însă confiscarea flotei, după ordinul venit de la sovietici: „Toată flota română de războiu şi auxiliară să fie mutată la Sulina şi predată Armatei Sovietice“. În caz de refuz, se arăta în ultimatumul din 29 august, va începe atacul contra navelor şi portului. La 5 septembrie, trupele sovietice au dezarmat toate navele române aflate în port și au instalat la bord echipaje sovietice. Flota a fost dusă ca un trofeu poporului rus. România dispunea de patru distrugătoare în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: „Regina Maria“, „Regele Ferdinand“, „Mărăşti“ şi „Mărăşeşti“, dar și de trei submarine: „Delfinul“, „Rechinul“ şi „Marsuinul“.
Distrugătoarele, împreună cu alte nave ale Marinei Militare, dar şi pasagerele „Basarabia“ şi „Bucovina“, supranumite „Lebedele Mării Negre“, au plecat din Portul Constanța având la bord echipaj sovietic. Pasagerul „Basarabia“ a fost rebotezat „Ukraina“, iar „Transilvania“, care a fost înapoiat României, s-a scufundat în Portul Galați. Nava-școală „Mircea“ a avut aceeași soartă. Confiscată de sovietici la începutul lunii septembrie 1944, în urma repetatelor intervenții ale autorităților române, guvernul U.R.S.S. a decis ca vasul pe care cadeții își făceau practica marinărească să fie retrocedat țării noastre, lucru care s-a întâmplat în 1946. Din păcate, nava era o ruină, vasul fiind dus în portul din Germania unde a fost construit şi supus unor reparații capitale.
Lagărele, locul unde nu se terminase războiul
Odată cu confiscarea navelor, au fost arestați și mulți ofițeri ai Marinei Române și duși în lagărele de pe cuprinsul URSS-ului, de unde mulți nu s-au mai întors niciodată. Locotenentul Ioan Matei, comandant al Vedetei Fluviale nr. 4, navă care purtase anterior numele locotenentului Dimitrie Călinescu, erou din Războiul de Independență, a fost prizonier în Uniunea Sovietică de la 2 septembrie 1944 până la 4 mai 1948. Sfârșitul războiului din Europa l-a prins acolo, dar asta nu avea să-i aducă libertatea. Într-un lagăr pierdut prin stepa URSS-ului nu se aflase nici că premierul britanic Winston Churchill a anunțat la radio că războiul în Europa s-a sfârşit, nici că a capitulat Germania, anunț făcut și de președintele american Harry Truman şi de generalul francez Charles de Gaulle.
În cartea sa de memorii, „Deportat în țară străină“, locotenentul mărturisește suferințele îndurate în lagărele sovietice, dar și cum a venit eliberarea. Prima oprire a fost lagărul de la Odessa la 3 septembrie 1944, dar nu era punctul terminus. În total, a trecut prin trei lagăre. În aprilie 1945, când Europa nu mai mirosea a praf de pușcă, el era internat în lagărul 47, alături de alți prizonieri, mulți dintre ei fiind numiți „orbii de seară“. Erau cei care, odată cu lăsarea întunericului, își pierdeau brusc vederea și cereau ajutor pentru a ajunge la bordeiele lor. Explicația era aceea că oamenii nu mai aveau în organism niciun fel de vitamina A. „După o iarnă deosebit de grea, cu zăpezi abundente și temperatură-record la Mănăstârca, de minus 44 de grade Celsius, lagărul fiind lipsit un timp de legătura cu gara Șoniha, deci lipsit de zahăr, ulei și carne, lipsa vitaminelor era explicabilă“.
Abia la 15 aprilie 1948, înainte de culcare, un ofițer a venit la ei ținând în mână o listă lungă în care erau trecute numele celor care a doua zi de dimineață urmau să plece în țară. Lipseau de pe listă două nume: un căpitan și un sas din Brașov care, la auzul proclamării Republicii Populare Române, a strigat: „Trăiască a 16-a republică a Uniunii Sovietice!“. Așa se face că sasul a mai rămas o perioadă în țara unde era prizonier.
Pădurile Bielorusiei și câmpiile Ucrainei
Plecarea spre țară a avut loc mult mai târziu. „Îmi amintesc de acea zi de 27 aprilie 1948 ca fiind marți din Săptămâna Mare, cu un soare călduț care ne încălzea trupurile, dar ne lumina și sufletele, în momentul în care am auzit ultimul «davai»“, scria locotenentul Ioan Matei în cartea sa de memorii. „Am pornit spre garnitura de tren trasă lângă lagăr. Trenul s-a pus în mișcare și, după ce a părăsit linia de centură a Moscovei, a luat viteză. Oprea foarte rar în câte o gară, așteptând cale liberă pentru o altă etapă de drum. Mi-au rămas în memorie imaginea pădurilor imense din Bielorusia, în unele locuri aflate încă sub apă, probabil în urma topirii zăpezilor abundente. Ne minunam de viteza mare cu care parcă zburam spre casă. Au urmat apoi câmpiile Ucrainei, cu ogoarele înverzite timid și impresionante prin întinderea lor. Și la ducere, și la întoarcere, ne-am minunat de câtă întindere de pământ dispunea această țară uriașă care era Uniunea Sovietică și ne întrebam de ce a mai căutat să ia în stăpânire încă atâtea pământuri după cel de-al Doilea Război Mondial, când sovieticii nu erau în stare să-l cultive complet nici pe cel pe care-l aveau“.
În Vinerea Mare au ajuns la Nistru. „Era o zi însorită, parcă anume pregătită pentru a trece Nistrul pe la Soroca și a parcurge apoi domol pământul Basarabiei, sub ocupația sovietică“.
Unii au primit la Iași foi de drum spre libertate. „Cu noi se aflau câțiva absolvenți ai școlii de îndoctrinare de lângă Moscova, care au fost vizitați de niște tovarăși de la partid și scoși imediat din lagăr. Era o primă recompensă, urmată ulterior de altele, cum au fost corespondent la ziarul Scânteia sau profesor de marxism la Academia de Studii Economice, însă nici unul nu s-a ridicat mai mult de atât“. Alții nu au avut parte de același tratament. „Noi, vulgul, am urmat calea normală, pășind spre libertate în ziua de 4 mai 1948, cu destinația Comenduirea Garnizoanei Focșani. Acolo am primit o foaie de drum pentru călătoria cu trenul până la Constanța și suma de 1.000 lei. Acestea s-au petrecut în prima oră de libertate, după consumarea celor 1.340 de zile în lagărele sovietice“.
Alături de alți prizonieri, au plecat spre gară. Aici, s-au așezat cu toții la o masă și au comandat o sticlă de vin și apoi au urcat în trenul spre Constanța. „Am trecut peste câteva linii și am ieșit la capătul străzii Ștefan Mihăileanu, de unde nu mai aveam decât vreo 400 de metri până la capătul fericirii mele. „În sfârșit, îmi vedeam fetița în realitate, care arăta așa cum o văzusem eu în vis cu aproape trei ani înainte. Ea a întins brațele spre mine, m-a prins cu ele după gât într-o îmbrățișare caldă, spunând «tati al meu»“.
Se încarcă comentariile...
